Crestin-democratia si totalitarismul

Niciun proiect politic modern nu poate rezista in absenta unui substrat ideatic.  Lansarea recenta a Fundatiei Crestin-Democrate la Bucuresti, interventiile publice ale d-lui Teodor Baconschi si ale altor intelectuali apropiati de aceasta Fundatie, discutiile tot mai intense pe subiectul doctrinei si strategiilor crestin-democrate sunt tot atatea ratiuni de a lumina genealogia acestor idei. Salut aici noua colectie “Democratie crestina” de la Editura Curtea Veche si semnalez importanta lucrare Crestinism si democratie de Teodor Baconschi (voi scrie despre ea). 

In mod cert, in Romania, vizunea crestin-democrata este legata de mostenirea politica si morala a lui Iuliu Maniu si a lui Corneliu Coposu. Nu sunt multi care isi amintesc ca in octombrie 1986, cand principalele ziare din Europa de Vest au publicat declaratia-apel a disidentilor din Europa de Est si Centrala legata de aniversarea Revolutiei Maghiare din 1956, Corneliu Coposu a fost printre semnatari.  Mai mult, cand vorbim despre originile si dezvoltarea proiectului unificarii europene, este bine sa nu uitam ca tocmai politicienii crestin-democrati, de la Konrad Adenauer si Maurice Schumann la Alcide de Gasperi, spre a-i numi doar pe acestia. au fost cei care au militat cu inepuizabila staruinta in aceasta directie (rezervele multor socialisti erau cunoscute, despre comunistii din Vest nu mai are sens sa insist, ei denuntau unificarea europeana drept un alt complot imperialist).  Evident, nu poate fi uitat rolul unui Paul-Henri Spaak, liderul socialist belgian, in constructia europeana si in consolidarea NATO. Adevarul este ca ideea depasirii formulelor incremenite ale statului-natiune, mostenite din secolul al XIX-lea, a fost mai degraba dezvoltata de conservatorismul crestin-democrat si de liberalismul de tip aronian decat de stanga europeana.

In excelenta sa carte intitulata (in editia americana) Politics as Religion (Princeton University Press, 2006), filosoful politic italian Emilio Gentile se ocupa in capitolul al patrulea (“Invazia idolilor: Crestinii impotriva religiilor totalitare”) de reactiile ganditorilor crestini impotriva statolatriei si tribalismului organicist (neo-romantic) proprii fascismului, dar si impotriva falsului egalitarism colectivist si partolatriei mistice de tip bolsevic. Crestin-democratia teoretizata de don Luigi Sturzo (1871-1959), fondatorul Partidului Popular Italian in 1919, constrans sa se exileze de catre regimul fascist, calomniat si atacat in publicatiile fasciste si in cele comuniste, se opune asadar noilor idolatrii, seductiei exercitate de entitati colective precum Natiune, Stat, Libertate, Autoritate, Republica, Monarhie, Rasa ori Clasa. 

Scria astfel ganditorul catolic italian: “Este adevarat ca idolatriile moderne sunt religii secularizate, , insa ele nu sunbt lipsite de sanctuare, altare si victime.  Incepand cu dezvoltarea cultului Ratiunii, idolatriile moderne simt in momente de fervoare speciala o nostalgie pentru vechile idolatrii si ritualurile lor de adoratie.  Dar ceea ce doresc in speciala sunt victimele. Astazi, numarul de fiinte sacrificate pentru acesti zei cruzi in razboaie civile si conventionale este mai mare decat in vremurile Ifigeniei. Este vorba de mii si chiar de milioane”. Acest text de o arzatoare luciditate a fost scris in decembrie 1933, la sfarsitul anului cand Hitler luase puterea in Germania, putin timp dupa triumful barbariei genocidare a colectivizarii staliniste.  Cei care sustin ca stanga (comunista sau nu) ar fi fost singura exponenta a antifascismului real se inseala. Traditia crestin-democrata a fost si ramane una a pluralismului democratic, a individualismului civic, a luptei anti-totalitare.

Scriind despre lucrarea deschizatoare de drumuri a lui Eric Voegelin pe acest subiect, Hannah Arendt si-a exprimat reticenta in raport cu conceptul de religie politica, dar viziunea ei despre totalitarism este neindoios influentata nu doar de ipotezele lui Voegelin, Sigmund Neumann, Walter Benjamin (conceptul de timp mesianic), dar mai ales de acelea a ganditorului catolic Waldemar Gurian (despre care a si scris un eseu inclus in volumul Men in Dark Times).  In conceptia lui Gurian, “regimul totalitar il recunoaste pe individ doar ca instrument al statului, ca o parte complet subordonata a comunitatii nationale ori sociale si ca purtator de cuvant al religiei politice”.  In Originile totalitarismului, Hannah Arendt observa ca acest tip de sistem intemeiat pe suprematia unei ideologii care interzice indoiala si ezitarea, in ambele sale incarnari din secolul al XX-lea, comunismul si fascismul, a urmarit doua scopuri esentiale: distrugerea persoanei juridice si anihilarea persoanei morale.  In totalitarism, individul devine superfluu.  Spiritul crestin-democratiei se opune metapoliticii totalitare, nesabuintei radicalismului utopic si fundamentalismelor nihiliste.

PS Textul de mai sus urmareste sa lumineze doua lucruri: continuitatea filosofiei anti-totalitare a crestin-democratiei si caracterul constant al pariului european al acestei orientari de gandire si actiune politica.  Nu neg aici rolul liberalismului, inclusiv al celui non-aronian.  Cred ca o discutie pe aceste subiecte este cat se poate de utila in clipa de fata in Romania. Ea a fost prea mult timp amanata.  Am primit intre timp un mesaj din partea domnului Bogdan C. Enache pe care, cu acordul sau, il public aici:

V-am citit ultimul post de pe blog privind miscãrile politice si ideologice care au sustinut constructia europeanã si, cu îngãduinta dumneavoastrã, as vrea sã vã atrag atentia cã subestimati contributia liberalilor (non-aronieni s.a.m.d.).
 
Este adevarat ca, pana astãzi, nu exista o miscare politica liberala cu eticheta compacta si “de masã”, ca urmare ea nu s-a remarcat în anale prin reprezentanti politici de prim-plan, însã Tratatul de la Roma si Comunitatea Europeana, apoi Uniunea Europeana dupã Maastricht, s-au bazat în principal pe idea unei piete libere comune, care include miscarea liberã nu doar a factorilor de productie, a capitalului si bunurilor de consum, ci si miscarea liberã a fortei de muncã, a persoanelor, o idee eminamente liberalã care a fost si este sustinutã de toti liberalii europeni, indiferent de partid si tarã de origine. In viziunea liberalã, Europa este unitã prin comert, interactiunii umane, culturale, sociale s.a.m.d.; acestea trebuie sa predomine si sa determine orice idee de uniune politica, care nu poate fi decât o reflectare limitatã a celei dintâi, ceva de tipul Dietei confederatiei europene propuse de Kant, în niciun caz invers.
 
Daca liberalii non-aronieni, adica din câte înteleg economisti sau în orice caz personalitãti cu înclinatii mai laissez-faire, ar fi fost atât de absenti în constructia europeanã, nu cred cã Christian Laval, si-ar fi dat atât silinta sã-i critice în persoana lui Ludwig Erhardt, Wilhelm Roepke, la care s-ar fi putut adãuga Luigi Einaudi si multi altii pana la Fritz Bolkstein astãzi :

http://danielrome.files.wordpress.com/2007/06/c-laval-le-neoliberalisme-europeen.pdf
 
Cã liberalii sunt critici vizavi de multe aspecte ale UE astãzi, este un fapt indubitabil însa consecvent cu viziunea lor asupra Uniunii Europene : cum sa susþii o piaþã liberã europeanã capabilã sã creeze bazele unei paci durabile pe continent si in lume cand acea piatã devine din ce in mai putin liberã, ca urmare a însasi actiunilor institutiilor europene?
 
In speranta  ca am reusit sã aduc puþinã claritate în aceasta chestiune, salutari sincere, Bogdan C. Enache.

Comments are closed.

%d bloggers like this: