Repere esentiale: H.-R. Patapievici despre modernitate, stanga, dreapta, centru, comunism, anticomunism si anti-anticomunism

Clarificarile conceptuale sunt vitale daca vrem sa iesim din zona aproximatiilor pripite, a bovarismelor incoerente si a confuziilor buimacitoare.  Departajarile politice se justifica prin strategii si valori, nu numai prin emotii si pasiuni.  Citesc cu mare interes in Revista 22 un nou interviu substantial realizat de Cristian Patrasconiu. Eu sper ca aceste texte vor fi reunite intr-un volum. Este vorba de dialoguri despre reperele intelectuale ale dreptei democraticre romanesti ce pot constitui o lucrare (nu doar una teoretica, ci avand implicatii cat se poate de concrete in spatiul politicului) menita sa dainuie.  Am salutat acest proiect si am fost onorat sa particip la el. 

http://patrasconiu.ro/?p=8425

Interlocutorul lui Cr. Patrasconiu este acum H.-R. Patapievici care examineaza cu calma rigoare sansele, capcanele si ispitele modernitatii, modelele si modele politico-intelectuale ale timpurilor noastre, genealogiile si modalitatile de constructie a identitatilor politice in post-comunism, raporturile dintre anticomunismul de orientare civic-liberala si diversele ipostaze ale anti-anticomunismului.  Reiau mai jos un fragment din acest incitant dialog. Pentru textul complet, linkul este:

http://www.revista22.ro/articol-9184.html

Cristian Patrasconiu: Anticomunismul e o idee de dreapta. A lucrat ea în România cu folos? Nu în sens eseistic sau nu în primul rând, ci mai mult decât atât – instuţional şi dinspre instituţii –, astfel încât să fi modelat minţile.

H.-R. Patapievici:  La noi, da, e o idee de dreapta. Dar nu peste tot. George Orwell a fost anticomunist de la stânga, iar Georges Bernanos dinspre creştinism, iar creştinismul nu poate fi considerat de dreapta. Ideea anticomunistă, singură, nu cred că a avut impact social. Dacă ar fi avut, ar fi însemnat că există totuşi o sensibilitate doctrinară la nivel social. Dar, prin asociere cu ideea statului de drept, cu ideea ordinii proprietăţii private ori cu ideea naţională (cu argumentul, de pildă, că regimul comunist ne-a scos de pe orbita civilizaţiei şi ne-a aruncat la coada Europei), anticomunismul a jucat un rol important în anii 90. Deşi primită de oficialităţi cu ostilitate, Proclamaţia de la Timişoara a devenit referinţa inconturnabilă a temei asanării morale a societăţii. Informatorii şi securiştii, ca rezumat condensat al epocii comuniste, nu au avut niciodată presă bună la noi. Deci ideea anticomunistă a jucat un anumit rol. Din păcate, numai împreună cu alte ingrediente, ceea ce a făcut ca nici azi să nu fie limpede de ce şi prin ce anume comunismul a fost şi va rămâne mereu ceva foarte rău. În mintea oamenilor nu există o legătură clară între suprimarea proprietăţii private şi eşecul economiei planificate, motiv pentru care ideea proprietăţii private nu este bine consolidată în mentalul public, iar legătura dintre nesocotirea libertăţilor civile şi suprimarea proprietăţii private în comunism nu e făcută de aproape nimeni, deşi suprimarea uneia antrenează cu necesitate nesocotirea celorlalte. În concluzie, ideea anticomunistă a fost prezentă, dar nu a animat mişcări politice. Mişcarea politică cea mai semnificativă a anilor 90, deopotrivă a societăţii şi a unor partide, s-a constituit în jurul ideilor de democratizare, reformă economică, stat de drept, justiţie imparţială, drepturi ale omului, anticorupţie, alianţe occidentale.

Ideea anticomunistă a lâncezit în prima jumătate a anilor 2000 (al treilea mandat al lui Ion Iliescu) şi a fost în mod spectaculos reactualizată de condamnarea oficială şi solemnă a comunismului, ca regim ilegitim şi criminal, de către preşedintele Băsescu. Raportul Tismăneanu, care urma în ordine cronologică Raportului Wiesel (prima tentativă de raportare critică la un trecut criminal), a stârnit o contestaţie vie, deopotrivă în lumea politică şi în lumea intelectuală, caracterizată prin confuzie şi cinism. Partidul Naţional Liberal, la a cărui preşedinţie onorifică se află un fost informator al Securităţii, s-a situat, din raţiuni politice, de partea anti-anticomuniştilor. Discursul antisemit la adresa lui Vladimir Tismăneanu a fost reactivat. Pentru ca eu să pot fi urât mai bine, tatălui meu i s-a confecţionat o biografie fictivă de stalinist şi evreu. Unii dintre tinerii hrăniţi cu neomarxism occidental au atacat Raportul Tismăneanu cu argumente ideologice, punând în discuţie atât anticomunismul, ca atitudine morală, cât şi justeţea respingerii marxismului. Bătrâni reşapaţi ai stângii occidentale, precum Claude Karnoouh, nostalgici ai Imperiului sovietic, precum Vasile Ernu, tineri stângişti cu apetit de putere ori confuzi lipsiţi de idei, precum sunt puzderie de literaţi nedovediţi, de critici netalentaţi şi de jurnalişti cu afilieri interesate, şi-au dat mâna pentru a clama, împotriva stării de lucruri de azi, necesitatea de a restaura ideea comunistă. Efectul cel mai notabil al condamnării oficiale a comunismului a fost radicalizarea fanatică, cinică ori conjuncturală a tuturor forţelor politice şi ideologice care speră să poată câştiga ceva din revenirea în centrul discursului public a ideii comuniste.
În momentul de faţă, anti-anticomunismul se află într-o amplă ofensivă politică şi intelectuală. Societatea e aparent indiferentă la această agitaţie şi repoziţionare ideologică, dar nu trebuie nicio clipă uitat faptul că emoţiile colective româneşti sunt legate de etatism, colectivism, populism şi egalitarism al invidiei – adică ingrediente perfecte pentru o restaurare comunistă ori comunistoidă. De partea restauraţiei stă setea de stat asistenţial a unei populaţii pe care criza economică şi reducerile bugetare au făcut-o şi mai avidă de asistenţă socială.

Comments are closed.

%d bloggers like this: