Trivialitate si ranchiuna: Mircea Mihaies despre nemernicie, nimicnicie, ura si alte vicii

Am urmarit, ca mai toata lumea, ce se petrece in presa din Romania in ultima perioada (de fapt de mai multi ani incoace). Am constatat aparitia unui quasi-monopol informational specializat in desfigurarea deliberata si deturnarea cu program a a ceea ce tine de realitatea factuala, plasmuirea unor fictiuni terifiante, a mitului “tiranului bonapartist”, al unui stat dictatorial mai rau chiar decat regimul lui Nicolae Ceausescu. Este vorba de un scenariu fantasmagoric in care un grup de intelectuali (cei care refuza sa intre in acest joc al minciunii sfruntate) sunt anatemizati, stigmatizati, demonizati, “demascati” ca oportunisti, personaje cameleonice, impostori, arivisti, cripto-fascisti, “suflete de slugi” si cate altele.  Anticomunismul este denuntat drept o inselatoare platforma propagandistica, cat despre statul de drept, insusi acest concept nu are cum figura in lexicul celor care apar in faimoasele stenograme.

Am observat cum s-au aliniat acestei campanii oameni care stiu prea bine ca nici Gabriel Liiceanu, nici Horia Patapievici, nici Andrei Plesu, nici Teodor Baconschi, nici Andrei Cornea, nici Mircea Cartarescu, nici Mircea Mihaies, nici Catalin Avramescu  (nu extind lista, numele sunt de-acum bine cunoscute)  nu pot fi comparati cu simbriasii comunismului dinastic. Ca a face asemenea false, halucinante analogii este o insulta nu doar la adresa lor, ci si la adresa bunului-simt.  Sindromul Uriah Heep este mai presus de toate o expresie a rationamentelor meschine zamislite de ranchiuna, auto-dispret, marginalitate, ratare si insecuritate valorica.  Laolalta, aceste trasaturi psihologice dau nastere unei stari continue de ura: cel care uraste o face din teama ca viata merge inainte fara a-i cere permisiunea, ca unii se incapataneaza sa nu-si piarda vremea cu intrigi de doi bani.   Daca nu poti scrie tu carti care sa atraga mii de cititori, daca nu poti oferi lucrari validate/respectate de experti, de ce sa nu-l demolezi pe cel care o face?

Multe din aceste elemente sunt explorate in volumul “Anatomia resentimentului” care urmeaza sa apara la editura Curtea Veche.  Voi publica in curand pe acest blog fragmente din prefata pe care am scris-o pentru acest volum.  Din pacate, dar deloc suprinzator, fenomenul urii descris mai sus se ingemaneaza cu campanii de presa instrumentate din umbra de un magnat pentru care obiectivitatea jurnalistica este o aberatie si o blasfemie (nici nu mai are sens sa vorbesc aici despre trivialitatea, ori mai precis spus promiscuitatea naucitoare a limbajului sau, a scris Cristian Ghinea pe acest subiect ceea ce era de spus). La ora actuala magnatul (primejduit tocmai de actiunea statului de drept)  cere o disciplina neconditionata, o fidelitate desavarsita din partea celor pe care ii plateste.  Nu cred ca sunt singurul care are impresia ca stenogramele ne proiecteaza in universul “Operei de trei parale” de Brecht, deci in lumea lui Mack the Knife.  Despre aceste lucruri scrie Mircea Mihaies in “Evenimentul Zilei” de luni 25 octombrie 2010. (VT)

Jurnalism, numele tău e nemernicie

de Mircea Mihăieş

 Mare, controversă mare! E bine că s-au publicat stenogramele lui Vîntu? E rău? E primejdios pentru republică? Cade leul? Se prăbuşeşte economia? E un atac la intimitatea românilor? Ne ascultă sau nu ne ascultă Băsescu? Trăim într-un stat poliţienesc? Întrebările de acest fel sunt simple bule de aer. Ele şi-ar avea  rostul într-un seminar despre democraţie, în condiţiile în care, într-adevăr, dictatura comuniştilor a fost înlocuită de dictatura mogulilor. Întrebarea pe care ar trebui să ţi-o pui, în contextul dat, e dacă înregistrările sunt sau nu legale. Dacă sunt legale şi dacă au relevanţă pentru definirea unui context criminal, îmi pasă mai puţin, sau deloc, de reputaţia şifonată a unuia sau altuia din „deontologii” naţionali. Să nu-mi spuneţi că peştii mici şi mijlocii surprinşi în flagrant de abjecţie nu-şi merită soarta. N-am observat ca vreunul să-i fi trântit telefonul lui Vîntu. Din contră, s-au gudurat ca ultimele javre surprinse iarna fără adăpost. Transcrierile i-au arătat aşa cum sunt: piticanii morale şi mercenari lipsiţi de scrupule.

        

În toată această poveste de-o incredibilă vulgaritate — de limbaj, de gândire, de acţiune — m-au scârbit ieşirile a doi aşa-numiţi „jurnalişti de investigaţie.” Jurnalistul de investigaţie e acel individ hotărât să meargă până în pânzele albe, scormonind şi în gunoi, dacă e nevoie, pentru a descoperi adevărul. Or, să te revendici acestei bresle şi să urli ca din gură de şarpe că lucrurile spuse şi făcute de Vîntu şi ciracii lui trebuie ţinute la secret, e uluitor. Aici nu e vorba de bancuri fără perdea spuse de nişte hăndrălăi la un chef, între o râgâitură şi alta. E vorba de amprentele, de planul de atac, de Statul Major al unui complot în toată regula. Limbajul deşănţat al lui Vîntu şi-al slugoilor săi n-a rămas fără consecinţe. După ce au pus telefonul jos, lacheii au trecut la atac, executând la milimetru ordinele.

          Ca funcţionar la Institutul Cultural Român, am simţit din plin ura hrănită cu minciuni şi dezinformări a mardeiaşilor cu microfon. Campaniile de desfiinţare împotriva ICR sunt pentru mine dovada vie că Vîntu s-a înconjurat de inşi nu doar total lipsiţi de caracter, ci, pe şleau spus, inculţi, proşti şi răi. Dau exemplul ICR pentru că sunt relativ bine informat despre partea vizibilă şi partea mai puţin vizibilă a mârşăviilor la care s-au dedat bandele plătite cu bani grei de infractorul Vîntu.  Fireşte că miza nu erau diverşii „ponei roz”, „zvasticile” şi  pictorii „pornografi” ce existau doar în mintea de tablă ruginită a guriştilor de la Realitatea şi Antene. Miza era grupul de intelectuali indignaţi de felul samavolnic în care, în primăvara lui 2007, au acţionat cei 322 de parlamentari de tristă amintire, suspendându-l pe Traian Băsescu. Or, s-a văzut acum, regizorul acelei lovituri de stat n-a fost altul decât vorbăreţul Vîntu!

          Drept urmare, cei care au îndrăznit să se opună voinţei mogulului-infractor trebuiau tăvăliţi prin troaca cu zoaie a emisiunilor la comandă. Chelneri cu pretenţii de esteţi, frizeriţe reciclate la locul de muncă, încărcători-descărcători condamnaţi la lecturi din filozofia transcendentală au tăbărât cu baroasele pe tot ce mişca în zona culturală, pentru a-i nimici pe „trădătorii de ţară” care se încăpăţânau să joace după regulile culturii occidentale, nu după cele ale gropii lui Ouatu. Sub balele înfoiate de ură, scena publică românească a devenit o anexă, încă mai murdară, a Cuţaridei. 

A fost prima secvenţă din scenariul grotesc dominat de fanatismul ridicol al unui regizor de telenovele. Mai întâi, s-a încercat să se demonstreze că intelectualii independenţi sunt vânduţi puterii, că scriu şi vorbesc la ordin, că beneficiază de sinecuri şi că se îmbuibă din banul public. Desanturile Curţii de Conturi erau perfect sincronizate cu ordinele transmise, în direct şi la ore de vârf, de flaşnetarii ce stăteau smirnă în faţa nesătulului adunător de averi. Că infamia se desfăşura cu binecuvântarea unor fruntaşi politici precum Geoană şi Antonescu, poate s-o vadă azi oricine, în ciuda isteriei „jurnaliştilor de investigaţie.”   

Fireşte că lucrurile nu s-au oprit aici. A doua secvenţă — în plină desfăşurare —îşi propune să-i scoată, pur şi simplu, pe  Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea, Cătălin Avramescu din viaţa publică. Ei nu sunt doar „vânduţi.” Conform deciziei moguliene, ei nici măcar nu sunt intelectuali. Aşa, că, afară cu ei! Ideea le-a surâs, pesemne, şi unor nulităţi de pe flancuri, care-au sărit imediat cu ciomagul, imaginându-şi că dacă scriu în reviste cu tiraj confidenţial că Gabriel Liiceanu nu reprezintă nimic în cultura română, cititorii îi vor arunca, scârbiţi, cărţile şi-i vor prefera pe ei şi textelor lor indigeste.

Aşadar, o pălăvrăgeală fără rost, dar care s-a dovedit, într-un sens, folositoare. Şi anume, să demonstreze că într-o ţară unde jurnalistica arată ca documentele de serviciu ale unei case de nebuni, „investigaţiile investigatorilor” sunt simptomele unei boli fără leac. Iar această boală se numeşte nemernicie.

Comments are closed.

%d bloggers like this: