Autobiografia unui dictator paranoic: Reflectii despre filmul lui Andrei Ujica

Reprezentarea fenomenului totalitar, dincolo de rechizitoriu, lamentatie si imprecatie, nu este deloc simpla.  Joi 28 octombrie a avut loc la Sala Palatului premiera unui film exceptional, o fictiune edificata complet pe non-fictiune, pe secvente documentare veridice, precise si verificabile.   Inaugurata in timpul domniei lui Gh. Gheorghiu-Dej, simbol al “victoriei definitive a socialismului”, Sala Palatului este un lieu de mémoire al comunismului romanesc. Acolo au avut loc congresele PMR/PCR intre 1960 si 1989, acolo a inceput conflictul deschis dintre PCUS reprezentat de Nikita Hrusciov si PC Chinez, a carui delegatie era condusa de Peng Chen, seful organizatiei de partid din Beijing, in timpul Congresului al III-lea al PMR in iunie 1960, acolo a proclamat Ceausescu, in august 1965, schimbarea numelui tarii din Republica Populara Romana in Republica Socialista Romania, acolo a vorbit Ceausescu in aprilie 1968 despre rolul lui Dej in asasinarea lui Patrascanu, acolo l-a asemuit Dumitru Popescu in 1969 pe Ceausescu cu Pericle si Lincoln, acolo l-a sfidat in 1979 veteranul comunist Constantin Parvulescu pe cel care se credea inamovibil si infailibil, acolo aveau loc festivitatile cele mai strident-pompoase ale regimului. 

Ca orice autentica opera de arta, filmul lui Ujica este o  constructie imaginara.  Asa si-ar fi conceput Ceausescu povestea ascensiunii, gloriei si prabusirii sale.  O naratiune in care se intersecteaza ambitii, iluzii, conspiratii si tradari.  Asa si-ar fi prezentat “Comandantul Suprem”  apologia pro vita sua daca ar fi apucat sa vorbeasca, in decembrie 1989, nu in fata unui pseudo-tribunal militar care decisese soarta acuzatilor inainte de inceperea procesului, ci in fata pseudo-parlamentului numit “Marea Adunare Nationala”.  Ramane ca noi, spectatorii acestui film rascolitor si deliberat deconcertant sa discernem adevarul de minciuna propagandistica, de halo-ul mitologic creat cu perseverenta devotiune si maniacala fervoare de “masina de fabricat fantasme” a epocii (formula este a lui Andrei Cornea).  “Suntem 22 de milioane de oameni care traim in imaginatia unui nebun”, spunea scriitorul Alexandru Ivasiuc.  Incurajat de valetii din jur specializati in ditirambi si osanale, Ceausescu a fost prizonierul propriei legende, se credea realmente reincarnarea temerarilor voievozi medievali, dar si a lui Decebal si a lui Traian.  A urmarit fuziunea dintre materialismul istoric si isteria patriotarda.  Cum isi va fi camuflat aceste propensiuni megalomane in perioada Dej ramane un mister. Dar  a facut-o, a izbutit sa-i convinga pe Maurer, Chivu Stoica si Bodnaras ca este un aparatcik disciplinat si cenusiu pe care il vor putea tine sub control fara probleme.

Paranoia lui Nicolae Ceausescu a fost deoptriva una clinica si una ideologica (acelasi lucru s-ar putea afirma despre Stalin, Kim Il-sung ori despre Enver Hoxha, ba chiar si despre Slobodan Milosevici). In pofida fanfaronadei din politica externa, regimul era unul auto-centrat, autarhic, convins ca este inconjurat de inamici.  In plan intern, momentele de vaga liberalizare au fost intodeauna urmate de noi glaciatiuni staliniste.  Ceausescu nu a venit la putere, in martie 1965, prin lovitura de palat.  Predestinarea sa era una previzibil birocratica. A ajuns prim-secretar al CC al PMR pentru ca fusese, incepand din 1955, seful cadrelor partidului.  Era cunoscut de aparat si cunostea la randul sau perfect acest aparat.  Era un stalinist din categoria dura.  Cum spunea Andrei Ujica, regizorul filmului, intr-o discutie publicata in EvZ , cine crede ca poate elimina referintele la “socialismul stiintific”, la marxism, din discutia despre Ceausescu se inseala. 

http://www.evz.ro/detalii/stiri/andrei-ujica-despre-autobiografia-lui-ceausescu-la-2-1-ceausescu-este-un-personaj-al-car.html

Cu ani in urma, disidentul polonez Jacek Kuron nota ca maladiile psihologice ale liderilor comunisti sunt pandantul formulelor agresiv-autoritare ale sistemului in care si-au facut carierele. Totalitarismul, brun sau rosu, are ca nucleu ireductibil oroarea de pluralism, de diversitate, de alteritate, de eterogeneitate.  Exista, fireste, diferente semnificative intre potentatii comunisti din diferite tari si perioade, dar natura sistemului, rolul monopolist al partidului, omniprezenta politiei secrete, interzicerea opozitiei si suprematia unei ideologii utopice constrangatoare sunt elemente comune tuturor experimentelor inspirate de bolsevism.

Autobiografia lui Nicolae Ceausescu vorbeste despre magie, mit si miracol, despre estetizarea politicului prin spectacol interminabil, despre sacralizarea partidului-stat, trasaturi definitorii ale totalitarismului, despre capcana stalinismului national in care au fost prinsi, in diverse momente, nu putini intelectuali (nu mai vorbesc despre activistii si securistii care chiar credeau in aceste viziuni grandilocvente).  In EvZ am propus o concisa autopsie a acestei dictaturi. De-a lungul anilor am scris pe larg despre “monarhia marxista” din Romania (eseul meu despre Nicu Ceausescu si ascensiunea comunismului dinastic a fost transmis la Europa Libera in februarie 1983),  am comparat fenomenul cu experimentele similare din Coreea de Nord si Cuba, am dezvoltat subiectul in cartile mele Fantoma lui Gheorghiu-Dej (editia a II-a, colectia “Istorie Contemporana”, Humanitas, 2008) si Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc (aparuta la University of California Press in 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005).    Sper ca acest film sa genereze acele discutii mult amanate despre mecanismele puterii in Romania comunista, structurile de intimidare, cooptare, complicitate si rezistenta, precum si efectele de lunga durata ale unui sistem antipodic opus statului de drept.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/autopsia-unei-dictaturi-910497.html

%d bloggers like this: