Despre nostalgia comunismului, peronism si spaima de libertate

Exista intr-adevar o nostalgie a timpurilor comuniste?  Exista riscul ca aventurieri demagogici sa urce pe creasta valului de frustrari populare si sa primejduiasca intreg edificiul democratic? Sunt castigurile pluralismului reversibile? Ne putem astepta la avansul unor miscari de tip peronist? Am incercat sa raspund la aceste intrebari in interviul dat jurnalistei Melania Cincea de la publicatia bisaptamanala timisoreana Timpolis (numarul de joi, 16 decembrie 2010).  Recomand interviul acordat de Bogdan Cristian Iacob pe marginea recentului sondaj IICCMER-CSOP.  Competente si sobre, raspunsurile sale lumineaza cauzele, natura si implicatiile actualelor stari de spirit privitoare la ceea ce a fost dictatura comunista.  Cand examinam rezultatele unor sondaje de opinie este bine sa ne reamintim ca ele reflecta emotii si atitudini relativ fluctuante, reactii mai mult sau mai putin spontane, mai mult sau mai putin elaborate. Sondajele sunt extrem de utile, insa nu trebuie fetisizate. Raportarea cetatenilor Romaniei la comunism nu este nici univoca, nici monocroma.  Comunismul a fost, spre a relua formularea istoricului Stefano Bottoni, un ecosistem social, deci a afectat straturi extrem de complexe ale subiectivitatii.  Iesirea din comunism, cum scria profesoara Katherine Verdery, a provocat o mutatie axiologica.  Cand se prabuseste un intreg sistem de valori este normal sa urmeze deruta, buimacire, stupoare.  Problema se agraveaza in conditiile in care trecutul este considerat o povara inutila, iar confruntarea perioadelor traumatice este privita drept un exercitiu fatalmente partizan, o instrumentalizare politica, nu ca o conditie indispensabila a normalitatii democratice.

http://www.timpolis.ro/articol-la-21-de-ani-de-la-eliberarea-de-sub-tiranie-suntem-confruntati-cu-spaima-de-libertate-19578.html

 Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinţe politice : “Simţim lipsa libertăţii, psihologic şi, uneori, chiar fizic, doar atunci cînd este absentă”

Cum percepeţi tendinţa de idealizare a socialis­mului de stat : ca pe o nostalgie faţă de comu­nism sau ca pe un vot de blam dat politicie­ni­lor şi politicilor publice din ultimii 21 de ani, ca­re au dus la o paupe­rizare a unor largi mase de populaţie?
Indiferent de motivele care îi determină pe cei care au trăit sub comunism şi s-au lovit de neajunsurile de atunci să afir­me, acum, că regimul comunist a fost un lucru bun, trădează, totuşi, şi o pierdere a memoriei publice.

V-aş ruga să încercaţi să faceţi o previziune asu­pra viitorului politic în U.E., plecând de la două aspecte care nu indică un orizont foarte senin. 1. Idealizarea vremuri­lor trăite sub comunism, resimţită în mai multe state din fostul bloc co­munist. Aproape unul din cinci est-germani de­clarau, anul trecut, că ar vrea ca Zidul Berli­nu­lui să fie încă în picioa­re şi să trăiască în conti­nuare sub regimul comu­nist, potrivit unui son­daj al Institutului de Cercetare de Piaţă Leip­zig, publicat de AFP. Pe de altă parte, tot anul tecut, ungurii, ucrai­nenii şi bulgarii credeau, în proporţie de peste 60%, că o duc mai rău ca pe vremea comunismului, conform unui sondaj al Centrului de Cercetare Pew, din Washington, citat de România liberă. Deci, ipotetic, aceşti oa­meni sunt dispuşi să repete istoria recentă. 2. Rezultatele scruti­nu­lui pentru europarla­men­tarele din 2009, ca­re vorbesc de la sine des­pre ascensiunea parti­de­lor de extremă dreap­tă în preferinţele elec­toratului – opt noi lo­curi câştigate în Parla­mentul European. În atare situaţie, e posibilă revenirea în Europa a regimurilor extremiste, fie ele de stânga sau de dreapta? Ce le poate sto­pa ascensiunea şi, im­plicit, reiterarea unor greşeli ale trecutului?

În privinţa primului aspect, sincer, nu cred că aceşti nostal­gici (ori utopici, pentru că mulţi, de fapt, nu tânjesc după un co­mu­nism real, ci după unul roman­tizat) ar dori să trăiască într-un regim în care tot ce nu este obli­gatoriu este interzis. Nu cred că există mulţi cetăţeni în lumea post-comunistă care să regrete frontierele închise, monotonia universalizată, plictisul, cozile, duplicitatea la care eram în fond cu toţii condamnaţi. Libertatea este o condiţie care ni se pare de la sine înţeleasă atunci când o avem, îi simţim lipsa însă, psihologic şi, uneori, chiar fizic, atunci când este absentă.

Ne întâlnim, cred, cu un fe­nomen explorat cândva de gân­ditorii Şcolii de la Frankfurt, anu­me teama de libertate (cel care a scris chiar o carte cu acest titlu a fost psihanalistul şi gânditorul social Erich Fromm). În cele cinci landuri din fosta R.D.G. există o stare de frustrare în raport cu o anumită condescendenţă mani­festată de cei numiţi Wessies (germanii din Vest). Îndeosebi între membrii grupului de vârstă trecut de 50 de ani există şi o anxietate motivată de dispariţia unor forme previzibile de exis­tenţă socială. Vă amintiţi filmul “Goodbye, Lenin” : pentru nu puţini subiecţi ai statului totali­tar existau repere uşor identifi­cabile, de la un singur tip de cas­traveciori muraţi la câteva ti­puri de chifle, mereu aceleaşi.
Democraţia este, prin defini­ţie, un teritoriu al confruntării, al controverselor, al polifoniei. Recesiunea economică, trăită dramatic în Europa şi în Statele Unite, a agravat stările de spirit pesimiste, a îngăduit relansarea vechilor clişee anti-capitaliste. Aceste profeţii apocaliptice nu pot submina instituţii democra­tice robuste, dar pot slăbi încre­derea oamenilor în aceste insti­tuţii. De aici şi importanţa dialo­gului public, a dezbaterilor, a ceea ce se cheamă conversaţie democratică.

Atunci când atâţia români spun că regimul comunist a în­semnat aplicarea eronată a unei idei bune, trebuie să vedem dacă ei ştiu cu adevărat în ce a con­stat ideologia marxistă. Îşi dau ei, oare, seama că era vorba de o dictatură nu doar politică ori eco­nomică, ci de una asupra sen­timentelor, gândurilor, emoţii­lor, nevoilor umane? Cunosc ei care au fost costurile umane ale aplicării utopiei? Iată, aşadar, ro­lul vital al educaţiei şi al memo­rializării. Sunt convins că nu este vorba de o evaluare pozitivă a te­rorii comuniste, ci mai degra­bă de minusurile informării şi formării publice a unei con­ştiinţe istorice adecvate.

În privinţa celui de-al doilea aspect, în 1998 am publicat o carte la Princeton University Press intitulată “Fantasies of Salvation: Democracy, Natio­na­lism, and Myth in Postcom­mu­nist Europe” (a apărut în româ­neşte în 1999, în traducerea Magdei Teodorescu, la Polirom, cu titlul “Fantasmele salvării”). În 2009, editura americană a decis să o republice, ca ediţie pa­perback, considerând că anali­zele mele se menţin actuale. Pe scurt, în condiţii de profundă debusolare istorică, de derută valorică, de angoase econo­mice, se creează premise pentru as­censiunea demagogilor, fie ei de extremă dreaptă ori de extre­mă stângă. Acesta a fost sensul peronismului în Argentina (o miş­care politică, dar şi un partid, ambele legate, în prima fază, de generalul Juan Domingo Peron).

Peronismul nu este un feno­men exclusiv argentinian. Rui­nele leniniste pe care le întâl­nim în plan moral, social, eco­nomic în România şi în celelalte state post-comuniste sunt toc­mai solul pe care îl utilizează aceste mişcări populiste. Prin­ci­palul lor inamic este statul de drept. Populismul etnocentric promovează un tip de colecti­vism primordialist care torpilează în­crederea în sine a individului şi îl invită să-şi di­­zolve subiecti­vi­tatea în magma amorfă a ade­ziunilor de grup. Pe acest fond prosperă politicile radicale, for­mulele pretins ma­gice, care ar rezolva instanta­neu problemele dificile ale unei atât de exaspe­rante tranziţii. Nu cred că pero­nis­mul în versiunea sa re­voluţio­nar-aventuristă este un pericol imediat, dar mi-e teamă de ceea ce aş numi peronismul soft. Aces­ta poate izbucni în varii ipostaze.
Când Victor Ponta vor­beşte de „Scaraoţchi de la Co­troceni”, are loc diabolizarea, adică dezu­manizarea celui menit să fie eli­minat, să fie lichidat în efigie. Po­litica este înlocuită de exorcism (ceea ce este deopo­tri­vă amuzant şi tragic, ţinând cont că social-democraţia veri­tabilă nu se an­ga­jează în ase­me­nea ritualuri dis­cursive mistico­ide). Când unii politicieni con­damnă împrumu­turile de la F.M.I. şi afirmă nonşa­lant că ne putem descurca şi fără ele, mi-e teamă că intrăm într-o zonă a ires­pon­sabilităţii, a unor tactici dis­tructive. Pe scurt, rea­zemul de­mocraţiei îl reprezintă institu­ţiile, procedurile, statul de drept. Comunismul, ca şi fascis­mul, au reprezentat statul de nedrept (Unrechtsstaat).

2 Responses to Despre nostalgia comunismului, peronism si spaima de libertate

  1. […] Tismăneanu,Despre nostalgia comunismului, peronism si spaima de libertate , pe blogul Memorie, libertate, moderație (15 decembrie […]

  2. […] Tismăneanu,Despre nostalgia comunismului, peronism si spaima de libertate , pe blogul Memorie, libertate, moderație (15 decembrie […]

%d bloggers like this: