Barbarie, poezie, adevar

Rostirea adevarului este singura cale de salvare cand este vorba de crime impotriva umanitatii.  Am primit astazi cateva mesaje legate de recenta decizie a Comisiei Europene de a respinge propunerea ministrilor de externe dintr-o serie de state est si central europene legata de condamnarea negationismului privind crimele genocidare comuniste, ca si in cazul fascismului.  A-l glorifica pe Stalin este la fel de obscen ca si a-l ridica in slavi pe Hitler.  A perora despre “grandoarea istorica a bolsevismului” este la fel de scandalos ca si a scrie despre “grandoarea istorica a national-socialismului”.  Falsul umanism leninist se intemeia pe diabolizarea unor intregi categorii sociale osandite la exterminare.  A nu recunoaste acest lucru acum, cand probele istorice s-au adunat dincolo de orice indoiala rationala, tine de o auto-indusa orbire.  Iata ce-mi scrie un prieten:

Nu cunosc, în detaliu, aspectele legate de această bizară hotărâre a Comisiei Europene. În sensul că nu am parcurs silogismele/sofismele care fac substanţa poziţiei Comisiei. Dar îmi pot închipui că anumiţi domni cu „flirturi” de stânga au invocat, subit, autoritatea Nuanţei: „Să nu încurcăm borcanele!” Această cochetă désir de nuance nu e departe de aberaţie şi delir. Ştim bine discursul expiator: „Fascismele au fost ale lui Cain. Comunismul e al lui Spartacus. Primele sunt demonice prin excelenţă,
abominabile implementări de management homicid. Comunismul, în schimb, nu e altceva decât un creştinism fără transcendenţă, deci fără superstiţii, idealul frăţiei universale, cordialitate planetară… Din păcate, a fost instrumentalizat de cinici, diletanţi sau megalomani. Etc.”

 Într-un asemenea context argumentativ, heremenutica dvs. comparatistă, sublinierea erudită a izomorfiilor, exerciţiile de semiotica şi fenomenologia religiilor politice, fixarea academică a ambelor totalitarisme la rubrici de tipul „Ură Instituţionalizată”, „Genocid” sau, cu un termen mai generic, „Heteroclastie”, toate aceste demersuri de pedagogie, profilaxie şi istorie politică sunt cruciale pentru înţelegerea corectă a infrastructurii (psihologice şi sociale a) Răului politic.

 „Nach Auschwitz ein Gedicht zu schreiben, ist barbarisch.” Adorno nu avea dreptate. Ba am putea spune că Poezia ar trebui să refacă Nobleţea asediat şi ruinată în laboratoarele morţii. Cu condiţia să nu uite, cosmetic, sinistrul obraz roşu când îşi aminteşte chipul Diavolului.

Afirmatia lui Adorno a fost citata de nenumarate ori in chip apodictic. Ceea ce mi se pare indoielnic este atribuirea unei implicatii barbare tocmai actului redemptiv care este creatia poetica.  Cum imi scria un distins intelectual cu cateva ceasuri inainte de intrarea in Noul An:

Adorno voia sa spuna ca dupa Auschwitz este frivol sa te ocupi de poezie. Dar cum sa fie poezia frivola? Caci tocmai prin poezie, cum a facut Celan, se invinge si moartea mamei, si disperarea de a scrie in limba calailor, si absenta fraternitatii semenilor tai. In cele din urma, si Holocaustul se invinge prin poezie, asa cum si Anna Ahmatova a stat impotriva Gulagului care i-a ucis sotul si rapit fiul prin poemul ei “Requiem”. Poezia Bibliei ebraice nu este forma prin care poporul lui Israel a invins deportarea si exilul?

One Response to Barbarie, poezie, adevar

  1. […] Barbarie, poezie, adevar from Memorie, libertate, moderaţie by Tismaneanu (01.01.2011) […]

%d bloggers like this: