Traumele istoriei, fracturile memoriei

20/12/2010

Holocaust si Gulag, acestea sunt numele ororilor absolute dintr-un veac de o violenta fata precedent, fara egal.  Oricine se uita peste forumurile unor influente cotidiene din Romania nu poate sa nu fie socat de persistenta unor mituri ce si-au probat toxicitatea (“iudeo-bolsevismul”, “nobletea idealurilor comuniste”, conspiratiile si aranjamentele secrete care ar fi la originea tuturor dramelor si framantarilor lumii de azi, “satanismul imperialismului american”, “candoarea Capitanului”, “umanismul lui Ceausescu” si cate altele). 

Recomand, in saptamanalul electronic Acum, un important interviu luat de Stefan Niculescu Maier istoricului Adrian Cioflanca, fost membru al Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului din Romania, expert al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania si membru al Comisiei Consultative Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. In prezent, Adrian Cioflanca este sef de departament in cadrul IICCMER si cercetator la Institutul de Istorie “A. D. Xenopol” din Iasi. Admirabila la Adrian Cioflanca este capacitatea de a racorda istoria factuala la modele teoretic-conceptuale de o mare complexitate, refuzul de a se limita la abordari limitat-factuale (ceea ce, ma grabesc sa adaug, nu implica nicicum acea indepartare de concret despre care Adorno scria candva ca umileste).  Implicat in investigatii forensice legate de crimele in masa ale fascismului din Romania, Adrian Cioflanca este in egala masura angajat explorarea trecutului comunist.  Este un om care nu vrea sa fie complicele amneziei. Iata o precizare de o mare onestitate:

Lucrând ca istoric, pot observa foarte bine cum sunt administrate tăcerile, tabuurile, interdicţiile, minciunile privind istoria recentă în instituţiile româneşti şi, lucru foarte trist, chiar în cazul unor istorici a căror misiune ar fi trebuit să fie adevărul cu orice preţ.

Sunt bucuros ca lucrez impreuna cu Adrian Cioflanca, in calitate de coordonatori, la o enciclopedie a nomenklaturii comuniste din Romania.  Institutiile sunt extrem de importante (partid, UTC, Securitate, procuratura, sindicate, cenzura, armata, planificare etc), dar ele n-au functionat pe pilot automat, au avut intotdeauna in fruntea lor indivizi in carne si oase, cu itinerarii biografice care se cer cunoscute, luminate, explicate.  Adrian Cioflanca este unul dintre acei intelectuali critici din Romania pentru care decomunizarea si defascizarea sunt proiecte intelectuale si morale inseparabile.

http://www.acum.tv/articol/22429


Cat de stangisti sunt romanii?

20/12/2010

Am discutat adeseori pe acest blog, in alte interventii publice, problema nostalgiei, a regretelor, a idealizarii sistemului comunist, inclusiv a preceptelor utopice (egalitarism, colectivism, mitul societatii fra clase, al Paradisului terestru)  care au stat la baza sa. “O idee nobila eronat aplicata”, iata o fraza care revine ca o mantra in eforturile de a inocenta ideologia resentimentului social.  Nu ganditorii liberali ori conservatori, nu Aron sau Hayek, ci Karl Marx a fost cel care a spus ca practica este criteriul adevarului.  Daca practica socialismului “stiintific” a fost cea pe care o cunoastem, cum poate fi salvat “nucleul umanist” care s-ar fi aflat la baza marxismului?  Poate fi despartita mizeria utopiei de utopia mizeriei?  As adauga faptul ca, mai ales dupa 1968, regimul comunist de la Bucuresti a incorporat in practicile sale ideologice motive ce tineau de traditia fascista.  S-a produs, spre a relua o teza a Monicai Lovinescu, fascizarea comunismului romanesc.  De aici si importanta intelegerii necesitatii ca decomunizarea sa includa defascizarea.  Cultul personalitatii lui Nicolae Ceausescu era de fapt apoteoza barocului stalino-fascist. 

Recomand aici un excelent text de Dragos Paul Aligica pe tema recentelor sondaje si a multor comentariil pe marginea lor. Ma grabesc sa precizez, oricat de redundant ar fi devenit acest lucru, ca sondajul IICCMER a fost efectuat de CSOP gratuit.  Cum gratuit am lucrat eu, de-a lungul a patru ani, in directia analizei sistemului comunist din Romania, fiind numit in pozitia pe care am avut-o de catre Presedintele tarii.  Nu am primit niciun fel de compensatie materiala, cu exceptia decontarii cheltuielilor de drum (zboruri transatlantice) si a platilor pentru transport local si cazare.  Asa functioneaza lucrurile in SUA: voluntariatul pentru o cauza inseamna ca nu esti platit un onorariu, o compensatie financiara ori un salariu.  Institutia care te invita (universitate, agentie guvernamentala) plateste cheltuileile de transport si cazare.  Munca pe care o faci (de pilda, coordonarea unui raport si/sau a unei comisii ori participarea la un juriu doctoral) este un serviciu adus comunitatii si profesiunii.  Sunt lucruri cat se poate de clare si de simple.

Ni se spune adeseori ca ar prevala in Romania de azi o stare mentala stangista. Care sunt de fapt elementele definitorii ale acestor mentalitati?  Este vorba de o orientare autentica de stanga ori de un travesti? Cum putem distinge personajele reale (ori ideile reale) de fantome?  Poate fi stanga democratica (re)construita fara o asumare a momentelor din trecut care au dus la anihilarea ei (unificarea fortata din februarie 1948, prigoana social-democratilor recalcitranti, distrugerea sindicatelor libere)? (VT)

Ultimul sondaj publicat de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a facut valuri. Din el reiese ca  44% dintre cei intervievati declară despre comunism că „a fost o idee bună, dar aplicată greşit“ etc.  Daca era nevoie de o demonstratie ca exista totusi in clasa comentatorilor si analistilor nostri un filon inca viu de responsabilitate si seriozitate, reactiile la rezultatele sondajului au demonstrat-o. Fie ca au manifestat perplexitate, fie indignare, fie ca au analizat conditiile ce au dus aici, fie ca au sugerat solutii pentru remedierea situatiei ingrijoratoare semnalate de sondaj,  comentariile au dovedit in majoritatea lor inteligenta si un simt moral-politic sanatos. Pe scurt, sondajul ne-a revelat ceva nu doar despre opinia publica romaneasca cat  si ceva despre o parte mica dar activa a elitelor mediatice romanesti.

http://www.contributors.ro/dezbatere/sunt-romanii-stangisti-comunistoizi-si-o-nota-pentru-liderii-pdl/


Patru ani de la condamnarea comunismului: Autopsie sau vivisectie?

17/12/2010

Au trecut patru ani de acea sesiune, unica in istoria Parlamentelor Romaniei, din 18 decembrie 2006, moment deopotriva sublim si penibil, inaltator si degradant. Sublim, pentru ca, pe baza Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, intr-un gest fara precedent in lumea post-comunista, presedintele Traian Basescu a condamnat regimul comunist, pe intreg parcursul existentei sale, drept ilegitim si criminal.  Penibil, pentru ca de  la Ion Iliescu la C. V. Tudor, de la “Antelene” lui Dan Voiculescu la “Ziua” lui Rosca Rosca Stanescu, de la cate un politolog ori istoric ofuscat  la fostul poet de curte al dictaturii, Adrian Paunescu, intreaga artilerie grea a gemetelor, imprecatiilor si istericalelor patriotard-comuniste s-a mobilizat spre a boicota aceasta condamnare.

Expertiza comunismului

Am discutat mult in aceste ultime luni despre comunism si despre Raportul Final cu profesorul Virgil Nemoianu. Tin sa-i multumesc aici pentru excelentele observatii/sugestii pe care mi le-a propus. Mi-a si ne-a oferit (autorilor acestui document) remarcabile piste pe care merita sa le urmam in viitor (intre altele, la capitolul minoritati nationale sub comunism, ar trebui scris despre armeni si greci; largirea tematicii emigratiei intelectuale romanesti, in fond tot o parte din eliticid; sedintele sinistre din 1958 organizate la Sala  Dinamo; scrisoarea lui Nicolae Balota si a fratilor Boila catre Vatican ca act timpuriu de disidenta).  Pot spune fara urma de exagerare ca am obtinut din sugestiile profesorului Nemoianu mai multe ratiuni de reflectie decat dintr-un intreg volum obsedat de “spectrul anticomunismului”.  In fine, distanta dintre competenta si amatorism nu mai necesita elaborari speciale. Aflu mai nou ca revista Vatra (din al carei Consiliu fac parte, ca si profesorul Nemoianu) a publicat un numar special despre “Expertiza comunismului”.  Ma intreb daca redactorii s-au gandit sa-i solicite si d-lui Nemoianu o contributie (tema fiind direct legata de statutul meu ca expert al comunismului, dar si de chestiunile ce tin de hermeneutica ideologiei comuniste ca relgie politica), tot asa cum mi-au cerut mie (si am acceptat cu placere) sa scriu pentru numarul special despre profesorul de la Catholic University.  Eu unul am aflat despre gandirea lui Eric Voegelin de la Virgil Nemoianu.  Iata ca saptamana viitoare, in colectia “Zeitgeist” pe care o coordonez la Humanitas va apare volumul lui Voegelin Religiile politice, tradus de istoricul Bogdan Ivascu.  Nu voi comenta hic et nunc acest numar din Vatra, nu am obiceiul sa vorbesc despre lucruri pe care nu le-am aprofundat, astept sa-l primesc si sa-l citesc atent (am primit prin e-mail de la un prieten cele mai multe dintre texte). Am citit cu interes pe blogul revistei Tribuna comentariile facute de dl Laszlo Alexandru, situate in prelungirea criticii sale pertinente la adresa volumului Iluzia anticomunismului.  Daca inteleg bine, unul dintre autorii din revista Vatra crede ca Raportul Final n-ar fi aparut in traducere engleza pentru ca eu m-as fi jenat sa pun in circulatie pe piata internationala a ideilor acest text, in opinia sa, lamentabil.  Il asigur ca se inseala. Raportul Final a fost recenzat extrem de favorabil de profesorul Charles King (Georgetown University) in Slavic Review, respectatul trimestrial academic american, a fost prezentat la Institut d’Etudes Politiques din Paris, la Fundatia San Egidio de la Vatican, la Institutul Harriman de la Universitatea Columbia din New York, la ICR Londra (comentator fiind John Gledhill de la London School of Economics), la Indiana University, la Florida Atlantic University, la propria mea universitate (University of Maryland), la Woodrow Wilson Center etc De altfel, la acel eveniment de la New York, jurnalistul si ganditorul politic Traian Ungureanu a formulat memorabil dificultatile Comisiei Prezidentiale: Voi ati crezut ca faceti autopsia dictaturii comuniste.  In fapt, ceea ce faceati era o vivisectie”.  Editura Cambridge University Press si-a exprimat interesul pentru o editie sintetica a acestui volum. Este vorba deci de un calendar de prioritati.  Intre timp, am scris eu insumi pe subiectul Raportului in The Annals of the American Academy of Political Science.  A scris si profesoara Lavinia Stan. In legatura cu Raportul Final, iata ce crede profesorul Nemoianu: “Nu incape nico indoiala ca este vorba de o lucrare majora, fundamentala. Practic orice se va mai scrie in viitor va trebui sa porneasca de la sau sa se bazeze pe aceasta lucrare.  Ea ofera, cum ar zice colegii mei, ‘gramatica’ acestui domeniu, sau, mai bine, idiomul in care inevitabil se va vorbi de acum inainte despre tema de fata”.  Fie-mi ingaduit sa-i multumesc distinsului carturar pentru aceste cuvinte care ne onoreaza pe toti cei care ne-am unit fortele pentru a scrie aceasta lucrare.

Genocid si eliticid

Acum, despre ideile concrete puse in discutie. In primul rand, chestiunea gencocidului. Profesorul Nemoianu scrie astfel (a mai spus-o si cu alte ocazii) ca termenul de eliticid acopera semnatic mai adecvat chestiunea examinata: “… s-a cautat sistematic, in mare masura cu succes, decimarea elitelor politice (indiferent de cea mai mica vinovatie!), culturale, militare, economice (iarasi: fara urma de vinovatie), magistratura. Da, dar chiar si din paturile muncitoare: mestesugarii mai rasariti, in fond si ‘chiaburii’ ce erau? Erau o patura mai harnica, mai reusita, mai intreprinzatoare etc”  Sunt de acord pozitia profesorului Nemoianu: intr-adevar, programul comunist de transformare universala, strategia liberticida viza tocmai demolarea oricarei meritocratii. O nomenklatura parazitara isi impunea monopolul absolut, distrugand nisele de autonomie.  In felul sau, Troţki a surpins aceasta problema cand scria: “Lenin a creat aparatul de partid, iar aparatul de partid l-a creat pe Stalin”. Comunismul romanesc, din 1945 si pana in 1989,  a fost o copie fidela a patternului inaugurat de Revolutia bolsevica din 1917.  Istoria PCR probeaza un atasament total pentru acest model sectar si exclusivist.  Cat priveste aplicabilitatea termenului de genocid experimentelor comuniste in fazele lor radicale, discutia se afla acum in plina desfasurare (v. cartile prezentate pe acest blog datorate lui Norman Naimark si Timothy Snyder).

A existat o “liberalizare” a comunismului romanesc?

Evident ca daca ne gandim la ultimii trei ani ai domniei lui Gh. Gheorghiu-Dej si la primii sase ani ai perioadei Ceausescu, putem spune ca s-a produs o relaxare, o relativa imblanzire a sistemului represiv. Sunt asadar de acord cu sugestia profesorului Nemoianu ca acesti circa zece ani au purtat amprenta influentei, un timp decisive, a lui Ion Gh. Maurer (devenit premier in 1961 si direct implicat in selectarea lui Ceausescu drept succesor al lui Dej). In Memoriile mandarinului valah, Petre Pandrea il numea pe Maurer “adevaratul Lenin al comunismului romanesc”. Fireste, Pandrea era departe de a fi fanul lui (Jenica) Maurer. Subiectul cere elaborare, ar fi nevoie de o biografie politica a lui Maurer (iata o tema fascinanta de cercetare). Impreuna cu Barladeanu, Rautu si Niculescu-Mizil, Maurer a supervizat scrierea Declaratiei PMR din aprilie 1964. Tot el a facut prima vizita oficiala a unui premier comunist din Europa de Est la Paris (1964). Modificarile de repertoriu teatral din epoca (inclusiv montarea Rinocerilor lui Ionesco cu Radu Beligan in rolul lui Berenger) au fost adeseori aprobate personal de premier. Prin protejatul sau Gh. Gaston Marin, vicepresdinte al Consiliului de Ministri si seful planificarii,Maurer actiona si pe linia apropierii de SUA (Gaston Marin a reprezentat Romania la funeraliile lui John F. Kennedy in noiembrie 1963).  Superior prin educatie, inteligenta si cultura bornatilor sai colegi de Birou Politic, Maurer detesta xenofobia pompierista si intoleranta de beton a stalinismului.  Ceea ce nu-l facea insa un democrat. A fost toata viata si a murit ca intelectual marxist.

Am discutat adeseori acest subiect cu regretatul matematician, intelectual critic si disident Mihai Botez. Am scris despre viziunea lui Botez asupra contractului national-comunist (incalcat flagrant, mai ales dupa 1971) de catre Ceausescu si clica sa. Contributia lui Mihai Botez pe acest subiect este inlusa in volumul pe care l-am coordonat impreuna cu Judith Shapiro, Debates on the Future of Communism (Macmillan, 1990), bazat pe conferinta “Will the Communist States Survive? The View from Within” pe care am organizat-o, ca proiect al Foreign Policy Research Institute, la New York, in octombrie 1987.  In legatura cu Botez, sunt de acord cu profesorul Nemoianu ca principala sa actiune disidenta nu au fost scrisorile catre Vlad Georgescu (neindoios importante), ci intalnirile lor in trei din Cismigiu spre a organiza o universitate subterana, alternativa (al treilea era filosoful Titus Mocanu, emigrat apoi in Germania si care va trebui mentionat in textul Raportului la o urmatoare editie).  Tot in sensul acuratetii, trebuie mentionat faptul ca poetul Stefan Aug. Doinas a fost printre semnatarii scrisorii de solidarizare cu Mircea Dinescu.

Ramane  faptul ca in clipele de maxima “liberalizare”, deci chiar si in 1968, anul cand Ceausescu si-a atins probabil cota maxima de popularitate, dupa condamnarea publica si vehementa a invaziei Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia (minus Romania si Albania care s-a si retras atunci oficial din acea organizatie), regimul comunist din Romania nu a renuntat la principalele sale instrumente de dominatie. Au scazut efectivele de informatori ai Securitatii, dar delatiunile au continuat. Cenzura si-a mentinut nefastele naravuri (retragerea antologiei de poezie interbelica de N. Manolescu a dovedit ca partidul actiona cu nedezmintita “vigilenta revolutionara” atunci cand i se parea ca se pun in discutie, oricat de timid, dogmele esentiale).  A fost reabilitat Lucretiu Patrascanu, nu insa si liderii partidelor istorice. A fost permisa difuzarea pe piata a filmului Reconstituirea de Lucian Pintilie, dar cu taieturi dictate de sectia de propaganda. Inscenarea de la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti (septembrie 1965, deci dupa Congresul al IX-lea al PCR) a fost organizata spre a domoli, a neutraliza orice tentativa de gandire autonoma, dincolo de ceea ce permiteau documentele oficiale. Decretuil de interzicere a avorturilor (1966) era clar o expresie a eforturilor regimului de control asupra trupurilor umane.  Recomand aici volumul Politica pronatalista a regimului Ceausescu. O perspectiva comparativa, de Corin Dobos, Luciana M. Jinga si Florin Soare, aparut la Polirom in 2010 sub egida IICCMER. 

Memorie si istorie

La nivelul memoriei, acei ani (1963-1971) sunt adeseori valorizati pozitiv (mai ales in comparatie cu declinul economic, criza sociala si mizeria morala care aveau sa atinga cote paroxistice in anii urmatori).  Ultimul Dej si primul Ceausescu apar ca dictatori relativ umanizati, mai putin brutali si samavolnci decat modelul originar stalinist.  Dar exista o distinctie intre memorie (sau, mai precis, memorii, pentru ca exista mai mult decat o singura memorie) si istorie. De fapt, discursul de deruleaza in mare masura in ceea ce se numeste post-memorie.  In plan istoric, chiar si acei ani, pe care i-as numi ai marilor amagiri (ori ai promisiunilor tradate), au fost marcati de ilegitimitatea si criminalitatea (in sensul respingerii categorice a statului de drept si prin dispretul netarmurit pentru drepturile omului) unui regim nascut si perpetuat prin frauda, violenta, teroare si minciuna.  Mostenirile comunismului sunt extrem de prezente, inclusiv la nivelul formelor mentale, al atractiei pentru paternalism, pentru statul-dadaca, pentru demagogii iresponsabili care agita multimile si promit luna de pe cer, tot asa cum comunistii promiteau egalitatea perfecta, paradisul terestru, societatea fara clase.  De aici si intensitatea reactiilor agasate, panicate, agresive, condescendente, vituperante in raport cu demersul condamnarii comunismului.  Reactii care, dupa patru ani, sunt departe de a se fi calmat.

PS  Cititorii care vor sa comenteze acest text, o pot face accesand platforma Contributors/Hotnews:

www.contributors.ro

Iata interventia mea postata recent:

Sunt de acord ca ar merita reluate la TVR imagini de la sesiunea Parlamentului din 18 decembrie 2006. Sunt lucruri ce nu trebuie uitate.  Eram acolo, tin minte perfect actiunile fasciilor vadimiste navalind in bacoanele unde se aflau Doina Cornea, Andrei Plesu, Constantin Ticu Dumitrescu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihaies,  surasul sarcastic al lui Dan Voiculescu, interventiile molcom-binevoitoare al lui N. Vacaroiu in raport cu ceea ce era evident o incalcare brutala a regulilor de desfasurare a sedintei etc   Dupa acea sesiune a scris H.-R. Patapievici un articol exemplar in EvZ, cerand demisia lui Vacaroiu din functia de presedinte al Senatului (Vadim era vicepresedinte).

Cred ca multe din propunerile Comisiei Prezidentiale au fost ori sunt pe cale de a fi indeplinite. S-a realizat democratizarea Arhivelor Nationale, documentele din arhivele mult timp secretizate ale CC al PCR, CC al UTC, Colegiului Central de Partid  etc sunt acum  accesibile, fara restrictii. A aparut editia a II-a a Manulaului de liceu consacrat istoriei comunismului in Romania (curs facultativ).

Se lucreaza, in cadrul IICCMER, in colaborare cu Asociatia 21 Decembrie 1989, la proiectul Legii privind imprescriptibilitatea crimelor impotriva umanitatii. S-au oferit noi probe pentru a deschide actiunea judiciara imptriva tortionarului Gh. Enoiu. Se lucreaza la un proiect de lege care sa recunoasca meritele grevistilor din Valea Jiului (august 1977) si ale altor luptatori pentru democratie. Se colaboreaza cu Ministerul Culturi pentru infiintatea Muzeului national al Dictaturii Comuniste.  A aparut la Humanitas primul volum din documentele consultate de Comisia Prezidentiala, urmand ca urmatorul volum sa apara in 2011. S-au organizat dezbateri si s-a construit un intreg portal despre mineriada din iunie 1990. Ii invit pe cei interesati sa viziteze site-ul:

www.crimelecomunismului.ro

Demersul condamnarii dictaturii comuniste este (cel putin) tridimensional: epistemic, legal (initiative juridic-legislative)  si in planul memorializarii.  In planul cunoasterii, amintesc numeroasele volume aparute in acesti ani, amintiri, documente, jurnale, investigatii istorice, politologice, sociologice, economice, filosofice, literare,   N-am facut decat sa amintesc aici o parte din numeroasele proiecte care implica IICCMER, CNSAS, Arhivele Nationale, Institutul Diplomatic Roman (mai ales pe linia recuperarii memoriei exislului democratic romanesc). In plus, as mentiona faptul ca exista de-acum cazuri de recuperare de proprietati confiscate in anii regimului comunist in urma invocarii discursului din 18 decembrie ca baza legala. La fel, au fost pronuntate decizii de anulare a unor sentinte din anii 50 pe aceeasi baza.  Tocmai din aceste motive, eu unul, si nu doar eu, refuz sa ma plasez pe o pozitie defetista. Este evident ca urmasii nomenklaturii nu au niciun interes sa sustina demersul nostru (ba chiar dimpotriva!), dar, sunt convins, ei nu (mai) pot impiedica avansul decomunizarii..


Timisoara in sufletele noastre

16/12/2010

Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara !” – Sloganul care a scos în stradă sute de mii de români, sătui de dictatură, s-a născut cu exact 21 ani în urmă. Seara de 16 decembrie 1989 a fost seara Revoluţiei de la Timişoara.

Recomand excelentul text scris de Theophyle:

http://theophylepoliteia.wordpress.com/2010/12/16/timisoara-16-decembrie-1989-scanteia-revolutiei/

Intr-adevar, acolo a inceput ceea ce unii se obstineaza sa considere doar un foc de artificii, o iluzie sau o mistificare. Nu s-a tras cu gloante oarbe la Timisoara. Acolo au murit oameni pentru ca au cerut libertate.  Dictatura a recurs cu disperare la solutia Tienanmen. In alte state din Blocul Sovietic au fost ascultate indemnurile lui Gorbaciov de a nu se recurge la forta impotriva demonstantilor pentru democratie. Pana si ulii dogmatici gen Gustav Husak, Milos Jakes, Erich Honecker, Egon Krenz, Todor Jivkov etc au inteles ca 1989 nu era 1953, 1956 ori 1968.  Singurul care retraia momentele din octombrie-noiembrie 1956 cand facea parte din Comandamentul numit de Gheorghiu-Dej pentru a preveni “contrarevolutia” era Ceausescu.  El si valetii sai.  Nomenklatura de la Bucuresti a refuzat sa cedeze, si-a aparat cu furie privilegiile botezate cu nemarginit cinism “cauza socialismului”. Pentru Ceausescu si sicofantii sai, Gorbaciov era un tradator, un oportunist de dreapta, groparul comunismului real.  Toti membrii si membrii supleanti ai Comitetului Politic Executiv au aprobat decizia criminala de a se trage in protestatari. Nici macar unul nu s-a abtinut.  Au urmat masacrele.  In timp ce la Bucuresti Ceausescu se mai inchipuia infailibil, Timisoara era de-acum libera.  Prabusirea regimului a fost rezultatul miscarii anticomuniste spontane pe care profitocratia a incercat sa o opreasca prin manipulari si dezinformare.  Asa ajuns la putere Ion Iliescu, travestit, ca si Petre Roman, ca si Voican Voiculescu, in “revolutionar”.  A mimat anticomunismul, s-a jurat ca este de partea revoltionarilor, dar a pregatit si a orchestrat detrunarea miscarii revoolutionare.  Am mai spus-o, a ierta nu inseamna a uita, dar a uita este de neiertat. In plus, iertarea este o vorba desarta in absenta caintei.

Cand aud voci care sustin ca anticomunismul democratic este revolut ca atitudine etica, ca nu mai are sens sa ne ocupam de natura sistemului comunist, de resursele sale ideologice, de consecintele sale, ma intreb pe ce planeta traiesc propagatorii acestei viziuni?  Au citit ei oare cu atentie Proclamatia de la Timisoara, unul dintre primele documente ale decomunizarii in Europa de Est, adevarata Carta a Revolutie Romane?  Ori poate considera ca autorii Proclamatiei si milioanele de oameni care au crezut si cred in aceste idei sunt cu totii monomani?  Ar spune oare ei acelasi lucru despre confruntarea cu trecutul nazist?  Ar fi aprobat prezenta in guvernele democratice a fostilor demnitari ori ideologi fascisti?  Au ei cea mai vaga notiune despre analiza comparativa a regimurilor comuniste?  Au intrat macar o zi in arhive?  Amatorismului lautarist, insolentei negationiste si amneziei abil cultivate trebuie sa  li se contrapuna expertiza veritabila a ceea ce a fost comunismul, in planul institutiilor, al practicilor sociale, al vietii cotidiene, al represiunii, al mecanismelor de constrangere si cooptare, al subiectivitatii.  In decembrie 1989, timisorenii au cerut adevar, demnitate si libertate. Au urmat ani lungi in care restauratia nu a fost catusi de putin de catifea.  Abia pe 18 decembrie 2006 statul roman a condamnat dictatura comunista drept ilegitima si criminala, o pozitie reiterata categoric in aceste zile de presedintele tarii.  Dupa 21 de ani, idealurile revolutionarilor timisoreni raman vii, nealterate, actuale.  (VT)


Despre nostalgia comunismului, peronism si spaima de libertate

15/12/2010

Exista intr-adevar o nostalgie a timpurilor comuniste?  Exista riscul ca aventurieri demagogici sa urce pe creasta valului de frustrari populare si sa primejduiasca intreg edificiul democratic? Sunt castigurile pluralismului reversibile? Ne putem astepta la avansul unor miscari de tip peronist? Am incercat sa raspund la aceste intrebari in interviul dat jurnalistei Melania Cincea de la publicatia bisaptamanala timisoreana Timpolis (numarul de joi, 16 decembrie 2010).  Recomand interviul acordat de Bogdan Cristian Iacob pe marginea recentului sondaj IICCMER-CSOP.  Competente si sobre, raspunsurile sale lumineaza cauzele, natura si implicatiile actualelor stari de spirit privitoare la ceea ce a fost dictatura comunista.  Cand examinam rezultatele unor sondaje de opinie este bine sa ne reamintim ca ele reflecta emotii si atitudini relativ fluctuante, reactii mai mult sau mai putin spontane, mai mult sau mai putin elaborate. Sondajele sunt extrem de utile, insa nu trebuie fetisizate. Raportarea cetatenilor Romaniei la comunism nu este nici univoca, nici monocroma.  Comunismul a fost, spre a relua formularea istoricului Stefano Bottoni, un ecosistem social, deci a afectat straturi extrem de complexe ale subiectivitatii.  Iesirea din comunism, cum scria profesoara Katherine Verdery, a provocat o mutatie axiologica.  Cand se prabuseste un intreg sistem de valori este normal sa urmeze deruta, buimacire, stupoare.  Problema se agraveaza in conditiile in care trecutul este considerat o povara inutila, iar confruntarea perioadelor traumatice este privita drept un exercitiu fatalmente partizan, o instrumentalizare politica, nu ca o conditie indispensabila a normalitatii democratice.

http://www.timpolis.ro/articol-la-21-de-ani-de-la-eliberarea-de-sub-tiranie-suntem-confruntati-cu-spaima-de-libertate-19578.html

 Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinţe politice : “Simţim lipsa libertăţii, psihologic şi, uneori, chiar fizic, doar atunci cînd este absentă”

Cum percepeţi tendinţa de idealizare a socialis­mului de stat : ca pe o nostalgie faţă de comu­nism sau ca pe un vot de blam dat politicie­ni­lor şi politicilor publice din ultimii 21 de ani, ca­re au dus la o paupe­rizare a unor largi mase de populaţie?
Indiferent de motivele care îi determină pe cei care au trăit sub comunism şi s-au lovit de neajunsurile de atunci să afir­me, acum, că regimul comunist a fost un lucru bun, trădează, totuşi, şi o pierdere a memoriei publice.

V-aş ruga să încercaţi să faceţi o previziune asu­pra viitorului politic în U.E., plecând de la două aspecte care nu indică un orizont foarte senin. 1. Idealizarea vremuri­lor trăite sub comunism, resimţită în mai multe state din fostul bloc co­munist. Aproape unul din cinci est-germani de­clarau, anul trecut, că ar vrea ca Zidul Berli­nu­lui să fie încă în picioa­re şi să trăiască în conti­nuare sub regimul comu­nist, potrivit unui son­daj al Institutului de Cercetare de Piaţă Leip­zig, publicat de AFP. Pe de altă parte, tot anul tecut, ungurii, ucrai­nenii şi bulgarii credeau, în proporţie de peste 60%, că o duc mai rău ca pe vremea comunismului, conform unui sondaj al Centrului de Cercetare Pew, din Washington, citat de România liberă. Deci, ipotetic, aceşti oa­meni sunt dispuşi să repete istoria recentă. 2. Rezultatele scruti­nu­lui pentru europarla­men­tarele din 2009, ca­re vorbesc de la sine des­pre ascensiunea parti­de­lor de extremă dreap­tă în preferinţele elec­toratului – opt noi lo­curi câştigate în Parla­mentul European. În atare situaţie, e posibilă revenirea în Europa a regimurilor extremiste, fie ele de stânga sau de dreapta? Ce le poate sto­pa ascensiunea şi, im­plicit, reiterarea unor greşeli ale trecutului?

În privinţa primului aspect, sincer, nu cred că aceşti nostal­gici (ori utopici, pentru că mulţi, de fapt, nu tânjesc după un co­mu­nism real, ci după unul roman­tizat) ar dori să trăiască într-un regim în care tot ce nu este obli­gatoriu este interzis. Nu cred că există mulţi cetăţeni în lumea post-comunistă care să regrete frontierele închise, monotonia universalizată, plictisul, cozile, duplicitatea la care eram în fond cu toţii condamnaţi. Libertatea este o condiţie care ni se pare de la sine înţeleasă atunci când o avem, îi simţim lipsa însă, psihologic şi, uneori, chiar fizic, atunci când este absentă.

Ne întâlnim, cred, cu un fe­nomen explorat cândva de gân­ditorii Şcolii de la Frankfurt, anu­me teama de libertate (cel care a scris chiar o carte cu acest titlu a fost psihanalistul şi gânditorul social Erich Fromm). În cele cinci landuri din fosta R.D.G. există o stare de frustrare în raport cu o anumită condescendenţă mani­festată de cei numiţi Wessies (germanii din Vest). Îndeosebi între membrii grupului de vârstă trecut de 50 de ani există şi o anxietate motivată de dispariţia unor forme previzibile de exis­tenţă socială. Vă amintiţi filmul “Goodbye, Lenin” : pentru nu puţini subiecţi ai statului totali­tar existau repere uşor identifi­cabile, de la un singur tip de cas­traveciori muraţi la câteva ti­puri de chifle, mereu aceleaşi.
Democraţia este, prin defini­ţie, un teritoriu al confruntării, al controverselor, al polifoniei. Recesiunea economică, trăită dramatic în Europa şi în Statele Unite, a agravat stările de spirit pesimiste, a îngăduit relansarea vechilor clişee anti-capitaliste. Aceste profeţii apocaliptice nu pot submina instituţii democra­tice robuste, dar pot slăbi încre­derea oamenilor în aceste insti­tuţii. De aici şi importanţa dialo­gului public, a dezbaterilor, a ceea ce se cheamă conversaţie democratică.

Atunci când atâţia români spun că regimul comunist a în­semnat aplicarea eronată a unei idei bune, trebuie să vedem dacă ei ştiu cu adevărat în ce a con­stat ideologia marxistă. Îşi dau ei, oare, seama că era vorba de o dictatură nu doar politică ori eco­nomică, ci de una asupra sen­timentelor, gândurilor, emoţii­lor, nevoilor umane? Cunosc ei care au fost costurile umane ale aplicării utopiei? Iată, aşadar, ro­lul vital al educaţiei şi al memo­rializării. Sunt convins că nu este vorba de o evaluare pozitivă a te­rorii comuniste, ci mai degra­bă de minusurile informării şi formării publice a unei con­ştiinţe istorice adecvate.

În privinţa celui de-al doilea aspect, în 1998 am publicat o carte la Princeton University Press intitulată “Fantasies of Salvation: Democracy, Natio­na­lism, and Myth in Postcom­mu­nist Europe” (a apărut în româ­neşte în 1999, în traducerea Magdei Teodorescu, la Polirom, cu titlul “Fantasmele salvării”). În 2009, editura americană a decis să o republice, ca ediţie pa­perback, considerând că anali­zele mele se menţin actuale. Pe scurt, în condiţii de profundă debusolare istorică, de derută valorică, de angoase econo­mice, se creează premise pentru as­censiunea demagogilor, fie ei de extremă dreaptă ori de extre­mă stângă. Acesta a fost sensul peronismului în Argentina (o miş­care politică, dar şi un partid, ambele legate, în prima fază, de generalul Juan Domingo Peron).

Peronismul nu este un feno­men exclusiv argentinian. Rui­nele leniniste pe care le întâl­nim în plan moral, social, eco­nomic în România şi în celelalte state post-comuniste sunt toc­mai solul pe care îl utilizează aceste mişcări populiste. Prin­ci­palul lor inamic este statul de drept. Populismul etnocentric promovează un tip de colecti­vism primordialist care torpilează în­crederea în sine a individului şi îl invită să-şi di­­zolve subiecti­vi­tatea în magma amorfă a ade­ziunilor de grup. Pe acest fond prosperă politicile radicale, for­mulele pretins ma­gice, care ar rezolva instanta­neu problemele dificile ale unei atât de exaspe­rante tranziţii. Nu cred că pero­nis­mul în versiunea sa re­voluţio­nar-aventuristă este un pericol imediat, dar mi-e teamă de ceea ce aş numi peronismul soft. Aces­ta poate izbucni în varii ipostaze.
Când Victor Ponta vor­beşte de „Scaraoţchi de la Co­troceni”, are loc diabolizarea, adică dezu­manizarea celui menit să fie eli­minat, să fie lichidat în efigie. Po­litica este înlocuită de exorcism (ceea ce este deopo­tri­vă amuzant şi tragic, ţinând cont că social-democraţia veri­tabilă nu se an­ga­jează în ase­me­nea ritualuri dis­cursive mistico­ide). Când unii politicieni con­damnă împrumu­turile de la F.M.I. şi afirmă nonşa­lant că ne putem descurca şi fără ele, mi-e teamă că intrăm într-o zonă a ires­pon­sabilităţii, a unor tactici dis­tructive. Pe scurt, rea­zemul de­mocraţiei îl reprezintă institu­ţiile, procedurile, statul de drept. Comunismul, ca şi fascis­mul, au reprezentat statul de nedrept (Unrechtsstaat).


Joi, 16 decembrie, 11.30h dezbatere publica la IICCMER: Armand Gosu, Raluca Grosescu, Grigore Cartianu, Mihail Neamtu

15/12/2010

ROMANIA 1989: REVOLUTIE SAU RESTAURATIE?
Cum au afectat schimbarile din Uniunea Sovietica evolutia politica est-europeana in anul 1989? Ce contributie a avut societatea civila la caderea regimului Ceausescu? Ce miza a avut implicarea Armatei in represiunea miscarii anticomuniste din Timisoara? Cum poate fi inteleasa istoria “teroristilor” dupa 21 de ani? Restauratie sau revolutie?

La toate aceste intrebari vor raspunde jurnalisti, cercetatori si universitari preocupati de istoria sociala si politica a totalitarismului. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanescva invita joi, 16 decembrie 2010, ora 11.30h, la un dialog cu Grigore CARTIANU, Armand GOSU, Raluca GROSESCU si Mihail NEAMTU. Adresa: Str Alecu Russo 13-19 (in apropiere de Piata Spaniei), et. V, sect. 2, Bucuresti.


Realismul moralitatii: Despre Richard Holbrooke (1941-2010)

14/12/2010

Richard Holbrooke (1941-2010) a fost un diplomat-vizionar, un spirit devotat libertatii, un strateg capabil sa imbine moralitatea asumata lucid cu realismul politic. Prabusirea Blocului Sovietic, razboaiele de secesiune din fosta Iugoslavie, acordul de la Dayton (1995), relatiile cu Germania, legaturile cu Pakistanul, razboiul din Afganistan, toate aceste prioritati de politica externa americana au fost legate de interventiie lui Holbrooke. Si-a inceput cariera in timpul razboiului din Vietnam, a lucrat in zonele cele mai periculoase in acei ani, la Saigon si in alte puncte fierbinti.  Dupa moartea tatalui sau, adolescentul Holbrooke a fost ca un membru al familiei colegului sau de liceu, fiul lui Dean Rusk, secretar de stat in anii 60. A absolvit Universitatea Brown, apoi a intrat in serviciul diplomatic unde a facut o stralucita cariera.  A fost la un pas de a deveni secretar de stat: mai intai sub presedintele Clinton, apoi sub Barack Obama. Intre ambasadorul Holbrooke si familia Clinton a existat o stransa prietenie.

Ne-am cunoscut la Budapesta in martie 1999. Venise la conferinta “Between Past and Future: The Revolutuions of 1989 and Their Aftermath”e care am organizat-o la Central European University impreuna cu Sorin Antohi. O insotea acolo pe sotia sa, Kati Marton, o stralucita jurnalista care a scris pe larg despre teroarea stalinista din Europa de Est, inclusiv despre persecutarea familiei sale.  Kati era vorbitoare in cadrul conferintei, Richard a stat in sala ascultand discutiile. Cand a fost invitat sa vorbeasca, a oferit un tour de force analitic privind anul 1989.  

Am fost intr-o seara la Laszlo Rajk Jr, arhitect, disident, membru al Parlamentului din partea Liberilor Democrati, fiul liderului comunist asasinat in urma unui proces-spectacol in 1949 (a fost acuzat de spionaj). Era in momentul ultimelor negocieri cu Slobodan Milosevici. La un moment dat, Holbrooke s-a retras intr-o camera, s-a intors si ne-a spus: “Am vorbit la telefon cu Milosevici, n-a acceptat conditiile noastre, va urma bombardarea”. Credea sincer in rolul Statelor Unite ca putere garanta pentru drepturile omului. Nu era catusi de putin un naiv, dar era un idealist. Stia din familie ce a insemnat Holocaustul (tatal sau emigrase din Germania, mama din Polonia), si se opunea cu pasiune oricarei forme de barbarie. Daca ar fi sa definesc formula sa spirituala, as recurge la conceptul ganditoarei Judith Shklar: liberalismul fricii.  Holbrooke stia ce inseamna teroarea totalitara si facea tot ce depindea de el ca sa o elimine din lumea de azi.  Unii au spus ca ar fi fost greu abordabil, imperativ, excesiv de direct si de increzator in sine. Memoriile sale il arata ca pe un diplomat atent la nuante, cu un fin simt psihologic.  Mie mi s-a parut deschis, cu un seducator simt al umorului, un fel de auto-ironie care dadea sansa interlocutorului sa se simta egalul acestui formidabil intelectual si diplomat. A trecut in lumea celor drepti un om intelept, onest si curajos.


Totalitarism si antisemitism: Despre Heda Margolius Kovaly (1919-2010)

13/12/2010

Exista destine emblematice pentru timpurile sumbre ale totalitarismelor.  Sa ne gandim la Margarete Buber-Neumann, la Aleksandr Soljenitin ori la Nadejda Mandelstam.  Recent trecuta in lumea celor drepti, Heda Margolius Kovaly a trait ambele cosmaruri absolute ale veacului al XX-lea: nazismul si comunismul. Nascuta intr-o familie evreiasca din Praga, Heda a fost deportata, impreuna cu sotul ei, Rudolf Margolius si intreaga familie, mai intai in ghettoul din Lodz, apoi la Auschwitz. Parintii ei au murit in camerele de gazare. Heda a supravietuit, si-a imaginat ca, revenita in Cehoslovacia postbelica, va trai intr-o lume democratica. Ca atatia intelectuali din Europa Centrala, Rudolf, care fusese deportat la Auschwitz si Dachau, a aderat, in 1945, la Partidul Comunist, visand si el la o lume noua, fara rasism si fara injustitie. Existau insa planurile lui Stalin de incorporare a Cehoslovaciei in noul bloc.  Orice rezerva, orice opozitie era intolerabila.  Fiul fondatorului Cehoslovaciei, ministrul de externe Jan Masaryk avea sa fie  lichidat (simulacru de sinucidere), Cortina de Fier se cobora in chip asfixiant  peste intreaga zona controlata de Stalin si servitorii sai.

 

Rudolf Margolius, expert in chestiuni economice, devenea ministru adjunct al comertului exterior, o pozitie politica extrem de expusa suspiciunilor maniacale ale stalinistilor.  Era epoca vanatorilor de vrajitoare, a competitiei dintre cele doua “lagare” (termen lansat de Jdanov la Consfatuirea fondatoare a Cominformului din 1947), se cautau tapi ispasitori pentru esecurile economice ale “democratiilor populare”. Stalin exportase in Europa de Est nu doar o propaganda desantata, ci si un model de prigonire a “dusmanilor poporului”. Mai intai liderii partidelor de opozitie, apoi chiar unii demnitari comunisti (in special cei cu o experienta biografica occidentala) au fost identificati drept elemente subversive. S-au organizat procese-spectacol, pedagogia infernala (spre a relua conceptul regretatei istorice Annie Kriegel) devenea o dimensiune esentiala a noului sistem.  Ruptura cu Iugoslavia din 1948, denuntarea lui Tito si a conducerii PC din Iugoslavia drept “o banda de asasini spioni” au exacerbat acest climat al suspiciunii generalizate. Isteria devenise contagioasa, nimeni nu mai era ferit de omniprezentele banuieli de tradare.  In aceste conditii au fost inventate acuzatiile impotriva unor figuri marcante ale comunismului cehoslovac. Mai intai, actiunile investigative (adica de nascocire a inamicului intern) au fost lansate chiar de Rudolf Slansky, secretar general al PC din Cehoslovacia, mana dreapta a liderului suprem, alcoolicul abulic care era Klement Gottwald. In spiritul lozincii obsesive “Cu Uniunea Sovietica pentru vesnicie”, consilierii sovietici au devenit adevaratii autori ai scenariilor demonologice. La sfarsitul anului 1951 a venit randul lui Slansky, cel care patronase (poate ca si initiase) arestarile celor care aveau sa devina colegii sai pe banca acuzatilor.  Nu exista imunitate perfecta in raport cu mecanismul terorii universalizate, distinctia dintre victima si calau era ina precara, maleabila.  Intre cei 14 inculpati in monstruoasa inscenare judiciara din toamna anului 1952, 11 erau evrei. Sa-i amintesc aici pe Bedrich Geminder, fost functionar de varf al Cominternului, seful Sectiei Externe a PC din Cehoslovacia, casatorit cu Irene Falcon, secretara personala a lui Dolores Ibarruri (Pasionaria); pe Karel Svab, fost ministru adjunct al Securitatii; pe Jozef Frank, fost secretar general adjunct al PC din Cehoslovacia; pe Otto Fishl, fost ministru adjunct de finante.  A fost arestat si in final condamnat la inchisoare pe viata Artur London, fost voluntar in Brigazile Internationale din Spania, membru al conducerii FTP-MOI (parte a rezistentei antinziste) din Franta. Ulterior, London avea sa scrie o carte cutremuratoare, L’Aveu, in care analiza mecanimele obtinerii confesiunilor in aceste lugubre inscenari.  In filmul lui Costa Gavras bazat pe cartea lui London, scenariul fost scris de Jorge Semprun, iar rolurile principale au revenit lui Yves Montand si sotiei sale, Simone Signoret.  As aminti aici si cartea de amintiri a altui supravietuitor al procesului Slansky, Eugen Loebl (My Mind on Trial, Harcourt Brace Jovanovich, 1976).  Dupa cum trebuie amintita lucrarea demistificatoare a lui Karel Bartosek despre dosarul (doasarele) lui London si legaturile acestuia, inainte de arestare, cu serviciile secrete, Les Aveux des archives. Prague-Paris-Prague, 1948-1968 (Ed. du Seuil, 1996).

Coincidenta face ca o carte pe care am citit-o chiar saptamana trecuta se ocupa de tribulatiile celui care avea sa fie condamnat in acelasi proces, André Simone, seful departamentului international al cotidianului comunist Rude Pravo. Pe numele sau real Otto Katz, nascut in 1895 in Boemia, acesta  fost, in anii 30, mana dreapta a celebrului propagandist en titre al Cominternului, Willy Munzenberg. A fost, se pare, primul sot al Marlenei Dietrich, a jucat un rol decisiv in scrierea Cartii Negre a incendierii Reichstagului, document capital al propagandei staliniste in acei ani pe care W. H. Auden i-a numit a low and dishonest decade. Dupa Pactul sovieto-german din august 1939, Munzenberg a rupt cu Moscova si a pornit diverse actiuni de denuntare simultaata a nazismului si stalinismului. A fost in cele din urma eliminat sub forma unei stranii sinucideri (v. Jonathan Miles, The Dangerous Otto Katz: The Many Lives of a Soviet Spy, Bloomsbury, 2010).  Otto Katz a ramas pana la sfarsit loial lui Stalin.  A jucat un rol-cheie la Hollywood, in randul emigrantilor germani, a fost prototipul pentru personajul Victor Lazlo din Casablanca, a fost prieten cu Fritz Lang, a actionat  la New York (racolari, vendete, represalii) si in Mexico City, in campaniile NKVD-iste impotriva lui Victor Serge si a altor militanti antistalinisti.  Imbatat cu iluzii, dialectician indragostit de utopie, asemeni unui Belu Zilber, devenise el insusi un iluzionist, un fanatic prins in paienjenisul razboaielor din umbra.  Mi-a vorbit candva despre el sora mamei mele, Cristina Luca-Boico, care fusese corespondenta Scanteii la Conferinta de Pace de la Paris in 1946.  André Simone fusese corespondentul lui Rude Pravo.  La procesul din 1952 a recunoscut cele mai aiuritoare acuzatii. Fusese candva apropiat de Noel Field, personaj central in acele jocuri pe muchie de cutit.  A fost spanzurat si el in decembrie.  Trupurile au fost incinerate, cenusa a fost azvarlita pe o sosea inghetata.  Spanzurat a fost si Vladimir Clementis, comunistul slovac care l-a inlocuit pe Jan Masaryk ca ministru de externe (un roman de Kundera, cred ca The Book of Laughter and Forgetting,  incepe cu faimoasa istorie a trucarii unei fotografii istorice, cand din Clementis, aflat langa Gottwald, nu mai ramane decat o palarie).   Intr-adevar, radem si uitam.  Apoi vin anti-anticomunistii care rad la randul lor, caricaturi ale unor caricaturi, fara urma de fior, de empatie, de intelegere a unor drame existentiale cumplite.  Ideologia ca nevroza, ca staruitoare cautare de mantuire.  Dupa ani de zile, Louis Aragon isi amintea cu durere de Clementis.  Acelasi Aragon care aproba, in 1952, asemeni lui Eluard, sinistra farsa de la Praga.  In acea perioada, la Bucuresti, la Comisia Controlului de Partid, se urzeau firele unor dosare menite sa-i incrimneze pe unii dintre fostii voluntari din Spania si din maquis. In anii razboiului, aflat in URSS ca refugiat politic, Slansky fusese directorul Departamentului Est si Central European de la Radio Moscova. Ambii mei parinti au lucrat in cadrul serviciului romanesc, direct subordonat lui Slansky.  Matusa mea fusese colaboratoarea apropiata a lui London in rezistenta franceza. In mod cert, acest tip de trecut ii facea candidati pentru versiunile romanesti ale epurarilor sangeroase ce faceau parte din (i)logica sistemului…

Rudolf Margolius a fost condamnat la moarte sub acuzatii absolut halucinante: conspiratie sionsta menita sa distruga economia cheoslovaca, tradare de patrie, complot pentru rasturnarea regimului. Rechizitoriul si articolele din presa cehoslovaca din aceele luni sunau ca editorialele din foaia huliganica Der Sturmer condusa de Julius Streicher, antisemitul patologic executat la Nurnberg.   In cartea sa Reflections of Prague: Journeys through the 20th Century (Wiley, 2006), fiul Hedei si al lui Rudolf, arhitectul Ivan Margolius citeaza numeroase documente care probau un antisemitism visceral devenit politica oficiala in Cehoslovacia.  Pentru Hitler si nazisti, antisemitismul era piatra unghulara a cosmologiei lor distructive. In cazul comunistilor, acest antisemitism fusese mult timp camuflat de retorica antifascista. Acum exploda cu o virulenta inimaginabila cu doar cativa ani mai devreme.  Mitul extremist al “iudeo-bolsevismului” isi afla in noua teorie a conspiratiei sioniste, pusa in “in slujba imperialismului anglo-american”, o morbida contraparte.  In capodopera sa The Origins of Totalitarianism, Hannah Arendt consacra una dintre cele trei parti din carte problemei antisemitismului (ca substrat ideologic ireductibil al nazismului). Iata ca acum, gratie lui Timothy Snyder, autorul cartii Bloodlands (despre care am scris pe acest blog) avem o analiza pertinenta si persuasiva a componentei antisemite a stalinismului.

Heda Margolius si fiul ei au fost tratati ca paria in anii care au urmat procesului Slansky. Abia in 1963 a avut loc o reabilitare partiala si tacuta a celor ucisi.  Liderul stalinist Antonin Novotny nu-si putea permite sa deschida cutia Pandorei a unei dezbateri oneste privind atrocitatile anilor 50, fusese el insusi prea adanc implicat in ele. In necrologul aparut in New York Times din 9 decembrie 2010 , William Grimes aminteste ca in chestionarul pe care l-a completat in 1963 pentru Ministerul Justitiei,  vaduva lui Margolius (intre timp maritata cu filosoful Pavel Kovaly) indica urmatoarele pierderi suferite: “pierderea onoarei”, “pierderea sanatatii” si “pierderea credintei in partid si in justitie”. Abia pe ultimul loc figura “pierderea proprietatilor”. Au urmat anii in care Heda Kovaly Margolius a tradus masiv din autori precum Heinrich Boll, Saul Bellow, Muriel Spark, Philip Roth si William Golding. Dar cel mai important pentru ea a fost sa-si scrie memoriile. A rezultat una din cartile fundamentale ale literaturii lagarelor si terorii din veacul totalitarismelor dezlantuite.  Aparuta in engleza sub titlul Under a Cruel Star, cartea Hedei Kovaly i-a oferit exigentului critic cultural Clive James prilejul acestei formulari superlative: “Given 30 seconds to recommend a single book that might start a serious student on the hard road to understanding the political tragedies of the 20th century, I would choose this one”. 

In 1967, Heda Kovaly a emigrat in Statele Unite impreuna cu sotul ei care a predat la Northeastern University. In momentul aparititiei memoriilor ei, influentul critic Alfred Kazin, unul dintre cei mai cunoscuti dintre intelectualii din New York, scria in New York Times Book Review: “This is an extraordinary memoir, so heartbreaking that I have reread it for months , unable to rise to the ‘business’ of reviewing less a book than a life repeatedly outraged by the wordst totalitarians in Europe”.  Despre viata acestei femei putem spune ca a fost mutilata, schilodita, distrusa in sensul despre care vorbea candva Adorno.  Exista un film documentar pe care l-am prezenta de catava ori, de-a lungul anilor, studentilor mei, incercand sa le propun o deslusire impreuna a misterului proceselor-spectacol. Se initutleaza “A Trial in Prague” si reconsituie procesul Slansky.  La vremea cand a fost facut filmul, era cred prin 1997, televiziunea ceha a decis sa nu-l transmita intrucat ar fi insistat prea mult pe tema evreiasca. Le-o spun studentilor, o spun si aici: nu filmul a inistat pe aceasta problema, ci istoria reala a unui veac in care monstrii totalitari (da, folosesc deliberat acest cuvant) au desemnat intregi categorii umane lichidarii numai pentru ca erau cine erau.


Gabriel Liiceanu: “Bulversarea valorilor”-Un “Apel pentru lichele” al anilor 2010

11/12/2010

Public aici cuvintele rostite de Gabriel Liiceanu in cadrul lansarii volumului Buversarea valorilor. Scrieri dintr-un timp buimac de Dan Tapalaga.  Subscriu la fiecare idee din acest text memorabil.  Descumpanirea, debusolarea, perplexitatea pe care le diagnosticheaza jurnalistul tin de o obnubilare, de o invaluire, chiar o mistificare deliberata a criterilor elementare care despart binele de opusul sau. A nu minti este astfel un imperativ fundamental pe care atatia dintre cei care se jura ca servesc informarea obiectiva a cititorilor il incalca fara scrupule.  Incalca echivalentul in profesiunea lor a ceea ce este juramantul hipocratic pentru doctori.  A nu-ti construi analizele pe sofisme fara noima, a nu sucomba ispitelor pecuniare (chiar si in vremuri atat de aspre), a ramane vertical cand ti se ofera recompense substantiale pentru a maslui adevarul,  iata ce inseamna jurnalismul democratic. 

Citeam chiar azi un articol in care Adrian Paunescu era comparat cu Avram Iancu, iar eu cu Stalin.  Sigur, avem cu totii dreptul la opinie, dar nu prin desfigurarea unor evidente doar de dragul de a obtine efecte propagandistice ieftine.  In “Jurnalul National”, academicianul Fanus Neagu declanseaza un atac de o rara virulenta impotriva lui Andrei Cornea si a mea (tot legat de canonizarea postuma a lui Paunescu), recurgand la fise biografice falsificate.  Il asigur ca niciodata tatal meu nu a fost “seful agenturii sovietice din Romania”.  Este o ineptie calomnioasa pe care, in mod normal, ar fi trebuit sa o sanctioneze istoricii din stafful redactional.  Originea acestei minciuni se gaseste in interviurile date de doi fosti magnati ai regimului comunist: fostul secretar al CC, membru supleant al CEPEX si ministru de externe, Stefan Andrei, intr-un interviu din “Ziua” si fostul sef al Securitatii, Ion Stanescu, intr-un interviu din “Jurnalul National”.  Am protestat de fiecare data, dar la ce bun?  Cuvintele sicofantilor lui Ceausescu sunt pentru unii litera de evanghelie.  Asemenea triste derapaje sunt exact opusul jurnalismului transparent pe care il practica Dan Tapalaga si prea putini alti din colegii sai de profesie.  Bulversarea valorilor inseamna, intre altele, renuntarea la spiritul critic, imbratisarea neconditionata a unor opinii prefabricate, palmuirea faptelor de dragul unor interese strict partizane.  Inseamna cultivarea unei frivolitati amnezice, a unui relativism etic pe baza caruia dispare frontiera dintre cei care sustin statul de drept si cei care care il submineaza. 

Batalia lui Dan Tapalaga si a prietenilor sai de valori este, am mai spus-o, asemanatoare cu batalia “Dreptatii” purtata in anii de dupa razboi de N. Carandino.  De aici poate si accentele de disperare ce razbat uneori in scrierile sale.  Este insa o disperare care nu cedeaza, nu consimte la mizeria etica, la santajul canaliilor, snapanilor, cabotinilor si poltronilor.  Regret sincer ca n-am putut fi la Bucuresti la acest eveniment, mai cu seama ca am avut bucuria sa scriu “Argumentul” cartii.

Iata asadar ce-a spus Gabriel Liiceanu:

Pentru mine cel putin, e o lansare cu o stilistica aparte. Nu am mai publicat de ani de zile o carte din jurnalismul curent. Am crezut ca evenimentul mancat de timp nu se preteaza la o carte. Ne-am gandit sa lasam jurnalistica acestui efemer pe care si-l asuma.

Aceasta este o carte care, desi nascuta din febra cotidianului, tinde sa se consacre unei istorii a Romaniei, asa cum se arata ea in ultimii 20 de ani.

Intre mine si Dan Tapalaga este distanta exacta dintre doua generatii, dintre parinti si copii. Aceasta intalnire intre mine si Dan Tapalaga, intre doua generatii, are ceva din principiul vaselor comunicante – ceva din generatia mea se transfera la generatia lui.

In Dan Tapalaga ma vad pe mine din anii ’90. Are un radicalism al rostirii, un mod perpendicular de a cadea pe adevar, pe care l-am practicat in anii ’90. Cartea lui mi s-a parut, cand am terminat-o de citit, un “Apel catre lichele” al anilor 2010, scris pe un alt ton, al eseului jurnalistic.

Patosul, disperarea, incrancenarea, dorinta disperata de a iesi la un liman se regaseste in cele doua carti, de aceea ma regasesc in aceasta carte.

M-am intalnit cu Dan Tapalaga acum vreo 2 luni si i-am spus ca am obosit. “Cum adica ati obosit? Ei nu obosesc.” a spus el. M-am simtit rusinat ca i-am spus ca obosesc. El mi-a spus ca va continua sa spuna ce gandeste pana la sfarsit.

Sunt colectionate in aceasta carte toate chipurile si mastile mizerabile care ne inconjoara astazi. Daca citesti cartea dupa 12:00 noaptea, cum am citit eu, ti se face frica. E un mod de a stravedea catre un tarm care nu se vede. El spune ca, asa cum ceilalti nu obosesc niciodata, nici noi nu trebuie sa obosim.

Ma bucur ca exista o rezerva de onestitate in presa noastra.

Mi-am pus intrebaream citind cartea, pe ce fundal a aparut Dan Tapalaga. Ma uitam la tv si am cazut pe o secventa a lui Sebastian Lazaroiu, care spunea ca, la alegerile din 2009, s-a dat batalia intre presa si democratie si, din fericire, a castiga democratia. In tarile democratice, presa este numita “cainele de paza al democratiei”. La noi nu este asa.

Spun asta ca sa arat pe ce idee a aparut cartea lui Dan Tapalaga. Vreau sa spun ca mineriadele s-au mutat din strada in doua locuri: in Parlament si in media, in cateva locuri din media. Acest lucru a facut ca presa sa devina, la un moment dat, dusmanul numarul 1 al democratiei, sa incerce sa manipuleze opinia publica in directia populismului. Traim in continuare in spatiul unei mineriade care se perpetueaza, luand chipuri diferite, din ’90 si pana astazi.

E un volum care reuseste sa transmita cifrul unei intregi perioade. Dan Tapalaga reuseste ca, analizand niste evenimente, sa gaseasca cifrul unei perioade. Peste 20-30-50 de ani, cand cineva va dori sa vada cum arata Romania in 2010, cred ca va gasi raspunsul, citind aceasta carte.

Cartea se incheie frumos, facand o comparatie intre discretia care a inconjurat aducerea in tara a urnelor cu ramasitele Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca si funeraliile lui Adrian Paunescu, un stalp al comunismului. Dan Tapalaga spune ca, peste zeci de ani, esentele tari vor razbi.

In carte, textul lui Dan Tapalaga e potentat si de comentariile pe care le starneste pe HotNews, o premiera. Comentariile sunt scrise impecabil, intr-un limbaj inteligent.

Toata cartea e traversata de figurile celor care au bulversat valorile si de institutiile lor – Vantu, Voiculescu si altii. Nu cred ca aceste personaje vor fi incantate sa ramana intre copertiile unei carti.

Pentru noi, faptul ca exista o agentie credibila de stiri – HotNews – in acest spatiu sistematizat al manipularii, este foarte important.

Au mai luat cuvantul Ioana Lupea, Andrei Cornea si Dan Tapalaga.

http://www.hotnews.ro/stiri-8119350-live-video-lansarea-cartii-bulversarea-valorilor-scrieri-dintr-timp-buimac-semnata-dan-tapalaga.htm

http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-8119454-live-text-ora-15-00-dan-tapalaga-isi-lanseaza-cartea-bulversarea-valorilor-scrieri-dintr-timp-buimac.htm

 


Romania si Razboiul Rece: Excelente prezentari la Wilson Center

10/12/2010

Care a fost rolul Romaniei pe esichierul politic global in anii Razboiului Rece? Care a fost impactul transmisiunilor posturilor de radio vestice si in primul rand ale “Europei Libere”?  Cat a fost miraj si cat realitate in pretentia autonomiei Bucurestiului in planul politicii externe?   Cum s-a dejucat (ratat) destalinizarea (liberalizarea interna) prin promovarea stalinismului national?  Am avut bucuria sa particip vineri, 10 decembrie 2010, la excelentele prezentari facute, la Woodrow Wilson International Center for Scholars, aici, la Washington, de doi bursieri ICR-Wilson Center.  Moderator a fost istoricul Mircea Munteanu.  Dr Ioana Macrea-Toma, autoarea unei remarcabile lucrari de sociologie a campului literar in anii comunismului (Privilighentia, aparuta in 2010 la Casa Cartii de Stiinta) s-a ocupat de complexul, catusi de putin linearul statut politic, comunicational si simbolic al postului de radio Europa Libera.  Cercetatoarea a aratat ca au existat trei perioade in activitatea RFE: (a) intre 1950 si 1956, cea eroic-dramatica; (b) intre 1957-1977, cea a unei neutralitati in care accentul cadea pe sitiri si cercetare; si (c) intre 1977 si 1989 cand s-a insistat pe drepturile omului si s-a petrecut o renastere a discursului anticomunist. “Europa Libera” nu a fost doar o tribuna a libertatii de informare in eter, ci si o importanta institutie de cercetare, un centru analitic in care propaganda comunista era descifrata cu minutioasa perspicacitate.  Nu mai putin semnificativa a fost prezenta “Europei Libere” in ceea ce ar putea fi definit drept un substitut pentru feed-back-ul negat de regim: scrisoarile trimise catre si prin acest post de radio erau de fapt platforma unui altminteri imposibile comunicari cu cei care se proclamau exponentii “maselor populare”.   

Istoricul Liviu Tirau, de la Universitatea “Babes-Bolyai”, a prezentat rezultatele cercetarilor pe care le-a intreprins in arhivele Departamentului de Stat, la National Security Archives, precum si in bibliotecile prezidentiale Carter si Nixon.  Studierea atenta a documentelor declasificate ale Consiliului Securitatii Nationale al Statelor Unite demonstreaza ca, mai ales dupa 1960, Romania a fost creditata cu o politica externa relativ independenta in raport cu Kremlinul.  In acelasi timp, Washingtonul a fost perfect constient de stalinismul nedezmintit, inebranlabil al conducerii comuniste din Romania (atat in ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej, cat si in perioada Ceausescu).  Nimeni nu a nutrit iluzii privind o reala “iugoslavizare” a Romaniei.  Fronda romaneasca era aprecita mai ales prin prisma posibilitatii de a-l mobiliza/utiliza pe Ceausescu drept mediator in comunicarea cu Vietnamul de Nord si cu China (nu insa si cu Coreea de Nord).  Dupa venirea la putere a lui Gorbaciov, acest rol de maverick al lui Ceausescu s-a diminuat pana la extinctie totala. Dictatorul roman devenise tot mai stingheritor deopotriva pentru reformatorii sovietici cat si pentru Occident.