“Mensevicul” Liiceanu?

Rar mi-a fost sa constat atata marginire intelectuala precum in cazul celor care exulta in aceste zile spunand: “Vezi, pana si Michnik i-a zis lui Liiceanu ca este mensevic!”  Ca si cum mensevismul ar fi pacatul suprem, un fel de patologie politica, numele unei maladii rusinoase ori al unui un virus misterios. Daca acesti oameni l-ar fi citit pe Kolakowski, daca ar fi deschis cartea lui Andre Liebich aparutain 2009  la Cluj in traducere romaneasca la CA Publishing (“De pe celalat tarm” Social-democratia rusa dupa 1921″”), ar fi stiut ca mensevicii au fost cei care s-au opus constant totalitarismului bolsevic. In fapt, in anii 20, mensevicii au fost cei care au forjat acest concept observand similitudinile socante dintre fascismul lui Mussolini si experimentul terorist-utopic din URSS. Am scris despre dezacordul ireductibil dintre bolsevism si mensevism pe acest blog. Nimeni nu va putea intelege marile rupturi ce aveau sa se consume prin intemeierea Cominternului in 1919 si formarea sectelor leniniste in zeci de tari fara se mediteze asupra viziunilor incompatibile, antipodice, despre partid, despre conditia de membru al unui partid de stanga, despre rolul ideologiei si al organizatiei revolutionare, proprii neo-iacobinilor si, la polul opus, neo-girondinilor.

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/01/18/originile-catastrofei-iluziile-radicalismului-utopic/

Ruptura din 1903 dintre Lenin si Martov a declansat marea schisma din social-democratia rusa, divortul dintre maximalistii lui Lenin (nu degeaba i se spunea Maximilien Lenin) si moderatii mensevici. In octombrie 1917, mensevicii s-au opus loviturii de stat organizata de Lenin si Trotki. Au fost prigoniti, eliminati din viata politica, judecati sub acuzatii de un absurd cosmic, deportati in Gulag, lichidati nu doar politic, ci si fizic (asemeni eserilor, kadetilor, anarhistilor si altor formatiuni ostile tiraniei bolsevice). Au supravietuit cei care au luat calea exilului. Intr-o recenta discutie cu doctorandul meu Benli Schechter, regretatul Daniel Bell spunea ca revista cea mai influenta (chiar daca prea putin cunoscuta) in Statele Unite in ultimii 80 de ani a fost The New Leader, o publicatie lansata de un grup de intelectuali din New York direct legati de Boris Nikolaevski si ale mensevici din emigratie. Bell insusi se definea ca un social democrat de dreapta, deci un mensevic.  Detesta freamatul violentei stradale, stangismul baricadelor, retorica radicalismului isteroid.

Cand a scris si publicat “Apelul catre lichele”, in decembrie 1990, Gabriel Liiceanu stia ca vor fi destui care il vor ponegri si ataca pentru curajul sau etic. Dar a refuzat sa taca, pentru ca era convins ca regimul comunist fusese unul anormal, unul criminal si ilegitim, ca recursese continuu la delatiuni si minciuni, si ca unica solutie pentru a intra in normalitatea democratica era sa refuzi tacerea. Nu, nu era un text “mensevic”, nu avea nimic comun cu traditia socialista (fie ea si aceea moderata), dar era unul vibrant, clocotind de pasiune morala, un strigat antitotalitar, un protest al unui om revoltat, in sensul camusian al cuvantului.  Mensevismul nu a fost insa inamicul libertatii, iar a fi “mensevic” (nu doar metaforic) inseamna exact opusul conceptului de procuror de tip iacobin. Scriind si publicand acel “Apel”, prefigurare a “Proclamatiei de la Timisoara” si a filosofiei “Aliantei Civice”, Gabriel Liiceanu a ales sa traiasca in adevar.

Salut aici interventiile semnate in Adevarul de Andrei Plesu, in 22 de Andrei Cornea si in Romania Literara de N. Manolescu.

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: