Anti-melancoliile d-lui Patriciu: Deturnari semantice si erori istorice

Daca tacea, filosof ramanea, ori arhitect cu mare succes in business. Ignorand acest intelept si precaut precept, dl Dinu Patriciu ii raspunde in “Adevarul” lui Andrei Plesu (se ocupa, in trecere, si de mine). Se straduie sa-si lamureasca preopinentul si cititorii  de ce si-a ingaduit sa-l trateze pe Gabriel Liiceanu cu o suverana, prin nimic justificata condescendenta (ba chiar mai rau, pentru ca textul sau de vinerea trecuta friza insulta). Efectueaza un concis excurs in fenomenologia disidentei romanesti, ma anunta ca, spre deosebire de mine (“odrasla de activisti comunisti”) el, adaug eu, de doua ori ginere de activisti comunisti, dar altminteri venind din randul victimelor regimului, ceea ce este adevarat si pentru care il asigur de empatia mea, a citit “Letters from Prison” de Adam Michnik intr-o copie xerox care circula prin Bucurestiul devenit o colonie concentrationara. As mai adauga ceva, un lucru pe care l-am scris in decembrie 2009, cand dl Patriciu a recurs la acelasi atac ad hominem in ce ma proveste: acolo unde eu am spus adio, deci in lumea nomenklaturii vechi si noi, domnia sa a spus bun gasit…

Nu stiu ca dl Patriciu sa-si fi exercitat reflexele de cadrist stalinist, obsedat de “originea sociala” a cuiva, in alte cazuri, sa zicem in cel al d-lui Bogdan Olteanu. Cum rimeaza crezul sau liberal cu acest straniu derapaj in directia aparatcikului Emil Bobu?  Cat priveste “supravietuirea” sa in infernul a ceea ce unii numeau Ceaushima, mai sunt destui care isi amintesc ce insemna industria de meditatii pentru admiterea la arhitectura din acea epoca. Ori faptul ca nu se pleca pe lungi perioade in tarile arabe fara a trece, con brio, prin colimatorul verificarilor Securitatii. La care se adauga ironia suprema ca tocmai cel care isi exprima admiratia pentru spiritul tolerant al lui Adam Michnik invoca genealogia celui cu care polemizeaza sperand sa-l decredibilize prin asmenea tehnici reprobabile. Nu stie oare dl Patriciu ca impotriva lui Michnik se aduc din varii directii fundamentaliste exact acest gen de acuzatii genetice legate de parintii sa si de rolul lor in comunismul polonez?

Abia astept memoriile d-lui Patriciu pentru a afla ce alte lecturi subversive intrau pe lista cartilor ce aveau sa pregateasca saltul in politica, dupa decembrie 1989, al celui care urma sa devina promotorul “tanarului liberalism”. Mi-e teama ca nu “Main Currents of Marxism” de Leszek Kolakowski, “The Russian Revolution” a lui Richard Pipes ori biografia lui Stalin de Boris Souvarine. Daca le-ar fi citit n-ar fi comis astazi o noua gafa istorico-politica scriind ca mensevic inseamna “aproape bolsevic”. Nu, domnule Patriciu, din 1903 si pana astazi, mensevic inseamna anti-bolsevic. Mensevicii au pierdut partida, dar nu si-au pangarit constiintele, nu au avut sange pe maini, nu au macelarit tari si popoare, nu au adus la putere un regim terorist-barbar care a durat peste sapte decenii  (in 1920, deci sub Lenin, erau mai multi detinuti politici in Rusia decat fusesera in anii cei mai represivi ai tarismului).  Va rog sa ma credeti, pana una-alta, pe cuvant.  A la rigueur, va pot oferi o incitanta si instructiva bibliografie.  Un joc retoric al lui Adam Michnik se transfigureaza astfel, sub semnatura d-lui Dinu Patriciu, in perpetuarea deturnarilor semantice din ratiuni politice.

Istoria sectelor revolutionare abunda in anateme, schisme, excomunicari, chiar executii ale celor care erau ori ar fi putut fi vinovati de pacate doctrinare. In cazul socialismului rus, mensevismul era vazut ca un pacat suprem, iar mensevicii au fost prigoniti fara mila pentru ca s-au opus blanquism-ului iresponsabil al lui Maximilien Lenin.

Scrie dl Patriciu: “Nu poate fi acceptată pervertirea societăţii româneşti de către nonvalorile din politică, prin corupţia instituţionalizată, prin încercarea inconştientă de a ne readuce la starea dinainte. Nu e vorba despre partizanat politic, ci despre viitorul ţărişoarei, cum o numeşti. E treaba intelectualilor oneşti să dezvolte anticorpii acestei maladii”.  Starea dinainte? Se refera dl Patriciu la strategia mexicanizarii Romaniei in perioada guvernarii Nastase? Ori poate ca-si aminteste de o Romanie fara DNA, programata sa ramana pe veci un paradis kleptocratico-oligarhic? De ce crede domnia sa ca onesti sunt doar intelectualii atasati “demolarii dictaturii Basescu”, iar aceia care refuza sa raspunda “Prezent!” la apelul sau si al domnului SOV, sunt prin definitie fiinte nevertebrate, lachei, valeti, “pitigoi paranoici” aflati ” in slujba golaniei”?  Cat despre aceasta formula, “golanie”, fi-mi permis sa o las acum necomentata. Voi spune doar ca, in pofida serenitatii abil afisate, dl Patricu se enerveaza usor. Iar cand se enerveaza, are ticuri verbale similare cu ale lui Ion Iliescu: cei care ii displac devin automat “puslamale”, “secaturi”,  “golani”, “fiinte parsive”, “nemernici” etc

Analogia finala Liiceanu-Heidegger este menita sa trimita la una mult mai importanta pentru petromagnat, anume aceea dintre actualul presedinte al Romaniei si Fuhrer-ul celebrat la un moment dat ( o teribila eroare!) de autorul lui Sein und Zeit. Intram pe un teritoriu destul de riscant cu acest gen de comparatii. Dl Patriciu nu este primul dintre adversarii lui Traian Basescu care recurge la ele. Au facut-o si oameni specializati in istoria filosofiei germane din veacul al XX-lea, ceea este intristator pentru cei care stim cum au stat lucrurile in acele insangerate decenii. O spun fara urma de ezitare: analogii absurde de acest gen tin de banalizari deliberate ale catastrofei naziste.  Pentru binele unei discutii oneste si civilizate, cred ca asemenea enormitati ar trebui cu grija ocolite. Nu pentru ca l-ar compromite cumva pe Gabriel Liiceanu ori pe alti intelectuali care refuza sa se inregimenteze in tabara falsului anti-bonapartism. Ridicolul ii pandeste insa pe  aceia care, sfidand adevaruri istorice arhicunoscute, continua sa repete, uneori insidios, alteori pe un ton grobian, sloganuri menite sa anestezieze spiritul critic si sa genereze primejdioase fobii colective.

Pe www.contributors.ro am publicat o versiune largita a acestui text. Remarc interventia pe forum a d-lui Rasvan Lalu:

Textul îl retrimite pe dl. Patriciu în ungherul întunecat şi anonim unde-i este locul. Că o face cu obişnuita erudiţie şi seriozitate academică, n-are cum să-l impresioneze pe unul ca dl. Patriciu, pitit prea jos pentru a putea fi atins de săgeţile culturii.

În definitiv, dl. Patriciu în textul său, cu toată perierea stilistică la care şi-a supus producţia, n-a reuşit în final decât să rămână el însuşi, comiţând o gafă semidoctă (menşevic, aproape bolşevic) şi o înscriere tipică în legea lui Godwin.

Am bănuiala că de-abia dacă ar fi dovedit că înţelege diferenţa dintre majoritarii comunişti şi minoritarii moderaţi din partidul social-democrat-muncitoresc rus, dl. Patriciu i-ar fi pricinuit d-lui Tismăneanu nu puţină mirare. Aşa însă, egal cu sine şi fără surprize, dl. Patriciu nici nu s-a sinchisit de „deturnări semantice”, interesându-l doar să călărească o vorbă în doi peri aruncată de dl. Michnik, iritat probabil de impresia de a fi chemat ca martor într-o dispută străină şi pe care o ignora.

Cât despre dublul binom Heidegger – Hitler, Liiceanu – Băsescu, aceasta este încă o infamie absurdă, din aceeaşi categorie cu montajul copilului lovit cu pumnul. Din nou, dl. Patriciu, egal sieşi şi fără surprize.

Dl. Tismăneanu nu este “decât” un om de ştiinţă, iar “armele” sale, adevărul ştiinţific, decenţa şi urbanitatea, se vor frânge de pielea groasă a d-lui Patriciu. De altfel, în aceeaşi situaţie se găsesc şi d-nii Pleşu şi Liiceanu. Dacă n-ar fi aşa, şi dacă dl. Patriciu ar mai păstra o urmă de decenţă, şi-ar lua un oarecare concediu de la apariţiile publice după ce a trebuit să citească: “acolo unde eu am spus adio, deci in lumea nomenklaturii vechi si noi, domnia sa a spus bun gasit…”

Dar nu, dl. Patriciu n-o va face pentru că este din acelaşi aluat cu A. Păunescu: acelaşi tupeu siderant, aceeaşi nesimţire şi neruşinare fără margini.

Cum altfel poate un om, care într-un stat civilizat ar fi fost demult judecat pentru grave infracţiuni economice, să pomenească fără ruşine de “pervertirea societăţii româneşti” şi de “corupţia instituţionalizată”. Adică tocmai dl. Patriciu, a cărui avere s-a întemeiat exclusiv pe corupţia instituţionalizată şi ale cărui acţiuni contribuie din plin la pervertirea societăţii, îndrăzneşte să vorbească !?

Excelentul Cristian Câmpeanu ajunge în România Liberă de ieri la concluzia că dacă la 21 de ani de la Apelul către lichele, acesta este din nou atacat şi defăimat, trăim triumful lichelelor. N-aş fi atât de pesimist. Este doar un puseu al lichelelor, la fel ca isteria panegirică la căpătâiul uneia dintre cele mai sinistre figuri ale naţional-comunismului, A. Păunescu. Deşi sunt încă dominante, lichelele lui Liiceanu, istoric vorbind, duc doar hărţuieli de ariergardă, timpul lor se duce.

Şi vremea d-lui Patriciu a apus, stat oligarhic de tip rusesc, cum doreşte dl- Patriciu, în România nu va fi. La vârsta bilanţului, dl. Patriciu nu poate evidenţia decât impostură şi necinste. Probabil că cea mai autentică perioadă a carierei sale a fost atunci când era “regele meditaţiilor”. Acum, rămâne îngropat în propria mediocritate, învelit în plapuma urii şi resentimentelor.

Recomand doua texte excelente legate de subiectul discutat mai sus:

http://www.infonews.ro/stire/547939-cristian-campeanu-triumful-lichelelor.html

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8339542-concertul.htm

Advertisements

One Response to Anti-melancoliile d-lui Patriciu: Deturnari semantice si erori istorice

  1. […] intrebare de aceasta data,maestre, doar […]

%d bloggers like this: