Ratio vivendi si ratio moriendi: Din nou despre mitul politic anti-american

31/03/2011

Observ ca oricat incerci sa clarifici conceptual unele lucruri, te izbesti de regretabile neintelegeri. Nu voi face aici o hermeneutica a lecturilor partizane, unele stupefiante prin refuzul de a tine cont de nuantele pe care ma straduiesc sa le respect. N-am spus niciodata ca orice critica a politicii dintr-un moment ori altul a Statelor Unite este aprioric o expresie a anti-americanismului. Apoi, ce intelegem prin critica a Statelor Unite? Criticarea sistemului politic? A culturii de masa? A culturii de elita (high culture)? A Hollywood-ului?  A consumerismului? A lui Barack Obama? A lui George W. Bush? A conservatorismului? A miscarii numita “Tea Party”? A liberalismului american de orientare social-democrata? A rolului Americii ca “hiper-putere” mondiala, spre a relua termenul lui Hubert Vedrine?

Ceea ce am spus este ca la ora actuala anti-americanismul este mitul politic care uneste forte si miscari altminteri extrem de diferite in numele unei ostilitati comune in raport cu un set de idei si idealuri simbolizate de experienta americana. Ca avem de-a face cu un conglomerat eclectic de idei, pasiuni, emotii, sentimente si resentimente.  Ca este vorba de o repudiere a modernitatii burgheze, a valorilor inscrise in Constitutia SUA, a principiilor si normelor imbratisate de Parintii Fondatori, a traditiei umaniste a rationalismului occidental. Ca exista o intreaga istorie a anti-americanismului care combina viziuni excentrice cu imaginea demonizata a “inamicului” ( pe langa cartea lui Jean-François Revel, amintita in articolul anterior, despre obsesia anti-americana, a se vedea lucrarea lui Philippe Roger “The American Enemy: The History of French Anti-Americanism” aparuta la University of Chicago Press in 2005, dar si volumul editat de Aurelian Craiutu si Jeffrey C. Isaac despre perceptiile franceze si engleze asupra Statelor Unite in ultimele doua secole, publicata la Penn State University Press in 2009). Exista asadar o literatura a problemei pe care s-ar cuveni sa o luam in condideratie cand discutam aceste chestiuni.   Am insistat asupra distinctiei dintre mit si ideologie, am precizat ca mitul politic nu este o fictiune, o “plasmuire” aleatorie, ci o naratiune (ori un amalgam de discursuri) cu ambitii explicative, redemptive si, de multe ori, oraculare.  Resurectia si manipularea miturilor politice vindicative a fost una din cauzele naruirii Iugoslaviei. 

A nu ceda presiunilor gragare si ispitelor capitularde nu este un lucru usor. A vasli impotriva curentului, a spune lucrurilor pe nume chiar daca nu castigi aplauzele galeriei, a fi convins ca nu avem dreptul sa abjuram ceea ce Arthur Koestler numea in 1946 primatul absoluturilor morale, a respinge prin urmare comodul si in fond auto-distructivul relativism etic, a ramane fidel optiunilor democratice si pluraliste, a recunoaste ca NATO este, cum spunea Vaclav Havel, nu doar o alianta militara, ci mai ales una civilizationala, a nu cadea victima unui program ideologic care blameaza intotdeauna victima inaintea victimizatorului, iata sfidari dificile, dar pe care unii dintre noi intelegem a ni le asuma.  Citez aici dintr-un excelent editorial semnat de Cristian Campeanu in “Romania Libera”:

Dar speranţa se găseşte la cei 2-3%, care au refuzat în toţi aceşti ani să facă pactul cu diavolul, care şi-au păstrat claritatea morală şi în faţa batalioanelor minereşti şi în faţa poliţiei politice a lui Năstase şi în faţa cântecelor de sirenă ale oligarhiei. Sunt o mână de oameni care au ştiut întotdeauna care trebuie să fie drumul României: să rupă cu trecutul comunist, să iasă din sfera de influenţă rusească şi să îşi reia locul în sânul civilizaţiei occidentale, o ţară de oameni liberi, demni şi prosperi. Şi da, de cele mai multe ori a merge pe acest drum a însemnat a merge alături de prietenii americani. Astăzi, pentru această vină, sunt numiţi trădători şi vânzători de ţară. Dar acesta nu este motiv de disperare pentru că, vorba lui T.S. Eliot, „nu există Cauză Pierdută pentru că nu există Cauză Câştigată. Luptăm pentru cauze pierdute pentru că ştim că înfrângerea şi disperarea noastre pot prefaţa victoria succesorilor noştri chiar dacă această victorie va fi ea însăşi temporară. Luptăm ca să ţinem ceva în viaţă mai degrabă decât pentru triumful acestui ceva”.

Am regasit un text aparut tot in 2001, o adancire a temelor explorate in articolul din revista 22 reprodus intr-o postare anterioara. Textul mi-a fost solicitat atunci de Dr. Michael Shafir, editorul excelentei reviste East European Perspectives publicata de Radio Free Europe/Radio Liberty, caruia ii multumesc pentru binevenitele sugestii.

East European Perspectives

November 28, 2001

Volume  3, Number  21
Radio Free Europe/Radio Liberty
 
On Anti-Americanism: The Resources And Persistence Of A Political Myth

By Vladimir Tismaneanu

The period of relative calm that was characteristic of the 1990s — in spite of the conflicts in the Balkans and the Gulf War — has come to an end. Far from having ended, as Francis Fukuyama (1992) predicted in a moment of euphoric Hegelian elan, history continues to be haunted by neuroses, fantasies, and political myths. Ideological tensions have not exhausted themselves, and the new political and economic spasms have deep origins in not so new collective anxieties and anguishes. Ethnocentric tribalism, racism, rationalized by intellectuals with pretensions of national saviors, clerical and militaristic populism are rampant at this beginning of a new century and millennium. The age of extremes, which British historian Eric Hobsbawm regarded as the hallmark of the 20th century (1996), an era inaugurated by World War I and concluded with the collapse of the European Leninist regimes during the revolutions of 1989-91, sends its alarming prolongations into the new century.

The liberal revolution and the rise of a planetary open space have generated both immense hopes and excruciating fears. Not everybody is happy in this emerging globalized space (Shafir, 2001, pp. 410-411): from the French farmers to the Polish peasants, from the neo-anarchist movements to the Latin American neo-Bolivarian nationalists, we are witnessing the resurrection of romantic anticapitalist sentiment. Old nostalgia related to the agrarian-pastoral visions of the organic community have made a comeback — this time under the banner of the struggle against the new inequalities provoked by “market fundamentalism.” Ironically, this term entered the political and economic debates thanks to American financier and social thinker George Soros, himself one of the main promoters of the new civic globalism (Soros, 1998). As I anticipated in some of my earlier analyses, the post-Marxist age, the aftermath of the redemptive political-secular messianism, including their ultimate expression, communism, is dominated by a feverish search for a new set of values, or, better said, for a new axis mundi. Political myths respond precisely to these collective uncertainties, and intellectuals are more often than not those who articulate these utopian expectations and impulses (Tismaneanu, 1998). Some of these myths, including those referring to global civil society and democratization as inexorable engines of modernity, serve the affirmation of a world based on rationality and intercultural dialogue. They help us come to terms with a political and symbolic universe that favors diversity and pluralism and opposes self-absorbed forms of monistic determinisms (Bauman, 1995). Other myths, however, are imbued with vindictive passions and energies. They stem from the failure to find explanations for and solutions to the growing marginality experienced by the denizens of the peripheral areas of the new globalism. To mention but one example among many: Indian novelist Arundhati Roy has become one of the most vocal critics of the U.S. in its attributed posture of driving force of Western neo-imperialism (see Dugger, 2001).

A new world system has been emerging for the last two decades, dominated not only by the globalization of information and markets, but also by the universalization of the classical principles of liberal democracy, especially the sovereignty of the individual. The United States — as the symbol of this new globalism — makes it the target of enduring anti-imperialist resentment. For reasons that need thorough analyses, America and its closest allies among the Western advanced democracies have become the target of political, psychological, and terrorist attacks with catastrophically tragic consequences. In spite of countless soothing declarations, dictatorial regimes from countries like Iran, Iraq, Syria, Cuba, etc., perceive America’s hegemonic position within the post-Cold War international political, military, and economic system as a threat to their very survival. One thing needs to be clear: it is not the defense of local cultural and religious identities that harbors this anti-American resentment, but the fear that in a world emancipated from absolutist constraints the old forms of domination — justified via religious or ideological mythologies — will fall apart. To the extent that globalization means the universal expansion of American mass culture, there are sufficient reasons to defend and assert the local identities. On the other hand, one needs to remember, there is no strategic plan meant to impose this expansion. It is a spontaneous phenomenon, driven both by market forces, consumerism, and mimetism, and it is linked to the general decline of high culture in mass societies. But American values mean much more than fast food chains and Hollywood. In a famous book, political philosopher Hannah Arendt demonstrated that the main distinction between the French and the American revolutions lie in their paramount guiding principle: equality for the former, liberty for the latter (Arendt, 1985). More recently, a similar position — inspired by Arendt’s seminal volume — has been taken by the former Polish dissident Adam Michnik, one of the most profound thinkers on post-Communist evolutions (see “Intellectuals and Social Change,” 1992, pp. 621-627). Once again, I hasten to add, we deal with political myth, not with fiction or chimera. By myths I understand the symbolic narratives that motivate, organize, and mobilize actions of political communities. Their force, as authors like Ernst Cassirer (1946, pp. 47-48) and Isaiah Berlin (1982, pp. 318-319) showed, depends on their credibility, not on their truthfulness. From this perspective, nationalism — especially in its primordialist-fundamentalist versions — is a political myth opposed to the cosmopolitan dimension of liberal democracy. Nationalism stakes on sentiments of dignity, wounded pride, psychological vulnerability, and social alienation. It is equally related, as Yugoslav writer Danilo Kis memorably wrote in a tragically illuminating essay (1995), to the paranoid attempts to explain historical defeats and setbacks. Conspiracy theories abound in this type of fantasy-ridden compensatory discourses. As of the writing of this essay, important figures in the Muslim world’s mass media unabashedly maintain that behind the terrorist attack on 11 September were not the Islamic mystical revolutionary extremists, but the Israeli secret service. The disgraceful and long-since debunked slanders that form the perfidiously anti-Semitic pamphlet “The Protocols of the Elders of Zion” have resurfaced in forms only slightly refurbished. More than ever, the liberalism that the civilized world can oppose to these explosions of resentment is one of lucidity and skepticism: one rooted in the awareness of the threats that we have confronted and will continue to confront, including the proliferation of movements inspired by hatred, fanaticism, and unswerving rejection of pluralist modernity (see Hollander, 2001).

Communism and Fascism, in their traditional incarnations, have failed. The same cannot be said about the psycho-ideational structures that made their rise possible. There is a primordial form of radicalism that cannot be effectively opposed with quotations for the philosophers of the Enlightenment. The struggle of the foreseeable future will oppose those who defend, at any price, the vision and practices of an open society, and their opponents, recruited from the most diverse countries and social zones. Contrary to Samuel Huntington’s initial (1991) approach, the “clash of civilizations” is a divide within each political culture, East and West. Whether we like it or not, we are living in an age of acute ideological warfare. To resume a statement attributed to Leon Trotsky, it is irrelevant whether we are interested in war. What matters is that the war is interested in our lives and us. Indulging in sophistries about culpability, denying the basic contradiction between civilization and barbarism, looking for the culprits among the victims and not among the authors of terrorist atrocities, means simply to close our eyes to the mortal threats to the very destiny of the democratic world, as U.S. political scientist Benjamin Barber recently argued in an interview with the French weekly “L’Express” (20-26 September 2001).

Thus, the 11 September catastrophe has revived a very important discussion on the presence of the anti-American political myth in the ideological structures (intellectual “dispositiffs,” to use Michel Foucault’s terminology), inspiring fundamentalist terrorist movements. Without understanding the motivations of these fanatic sects there will be no way for a comprehensive and systematic response to their terrible challenge (it is symptomatic that for weeks, the title of “The New York Times” special section dealing with the war on terrorism and its consequences has been “A Nation Challenged” — a formulation quite different from the almost universal media reference to “America Strikes Back.”). In his discourse to the U.S. Congress delivered in the aftermath of the terrorist attack, President George W. Bush correctly pointed out the connection between the extremist ideologies inspiring these movements of “true believers” and the 20th century’s totalitarian disasters. Indeed, we deal with the same type of one-dimensional thought, obsessed with conspiracies and impregnated with eschatological ardor. In both of these incarnations, religious and secular, fundamentalism erases the separating line between the City of Man and the City of God. It promises immediate redemption through the destruction of all the presumably corruptive and perverting factors.*

Years ago, Venezuelan political thinker Carlos Rangel published a book (1976) that needs to be carefully reread. He traced the road “from the virtuous savage to the good revolutionary.” Later, the same author dwelt at length on the radical hostility to liberal values among both Western and Third World elites (Rangel, 1982). The main idea in the earlier volume was that the behind the frantic revolutionism of Latin America’s radical left one could detect a painful inferiority complex generated by the political and economic success of the United States. Even now, the partisans of Colonel Hugo Chavez, the populist president of a country rebaptized the “Bolivarian Republic of Venezuela,” do not hesitate to question the terrorist nature of the activities undertaken in the 1970s and 80s by Ilich Ramirez, the notorious Carlos “the Jackal.” Nobody denies the fact that we live in a world of glaring economic contrasts. Rangel’s argument, however, was that the causes of both success and failure are to be found within one’s own country, not outside its borders. It is not North America’s fault for the Argentine debacle in the 20th century, but rather the Peronista populist demagoguery, and the failure of the home elites to seriously address the challenges of modernity and to accept the spirit of capitalism, including its less convenient consequences. It is much easier to promise the pie in the sky to the “descamisados” of this world, the celebrated wretched of the earth, than to organize economic and political life in accordance to the principles of a free and open society. Never ever did populist radicalism offer more than what Max Weber once called “sterile excitation” (Weber, 1957, p. 115). The attacks on “mondialism” coming from the anti-American Left and the Right attached to the values of “Blut und Boden” (blood and soil) have one common denominator: the angst, the fear provoked by the dislocations of modernity, the rise of the middle class (bourgeoisie), and the dissolution of traditional forms of state and religious control over citizens. Hence the fascination exerted by leftist — in fact neo-Leninist — theories of dependency on the ideologues of the radical Right (in Russia, Hungary, Romania).

The anti-American mythology consists of constellations of emotions, attitudes, sentiments and vaguely structured ideas that reject pluralism, the state of law, modern secular humanism, and freedom as a self-constitutive value. Communism and Fascism have opposed these principles on behalf of holistic visions, which claimed to propose revolutionary alternatives to liberal modernity. They were themselves forms of modernity, but structurally different from the experiment that made its historical debut with the Renaissance and has culminated in the vision of a world emancipated from any form of absolutism. Without any doubt, the anti-American myth is most powerful in non-democratic societies. There are of course anti-American outbursts in Europe and Asia, but the virulence and vehemence of the myth are particularly notable in closed societies-secular despots (Cuba, Syria, Iraq) or theocracies (Saudi Arabia, Iran, Afghanistan). Anti-Americanism, as a political myth, conjures up the image of a “soulless” country (the U.S.) enslaved by the God of money. In this demonology, America means thirst for profit, mercantilism, cupidity, plutocracy, militarism, imperialism, and all the rest. And, of course, as in the Nazi (or Stalinist) scenarios, the power of the money (banks) means the power of the international Jewry and its accomplices. The myth ignores the fact that for decades America has been the main source of humanitarian aid for the underprivileged nations. It does not matter, in this hallucinatory amalgam, that the U. S. military had no other reasons to intervene in Somalia but to stop the local warlords from completely exterminating their unfortunate population. And, again, it is irrelevant, within the mythological framework, that America intervened in Kosova in 1999 to prevent the regime of Yugoslav President Slobodan Milosevic from completing the macabre, anti-Muslim, Albanian ethnic-cleansing operations.

The outraged reactions among exponents of some traditions that feel threatened by the invasion of modernity express panic created by an undesired contact with values that subvert presumably sacred hierarchies and order. In the 1960s, a famous Iranian writer, Jalal Al-e Ahamad, deplored the cultural disease that had allegedly infected the urban intellectual milieus. To describe this malady he proposed the term “Westoxication.” Two decades later, Iran’s Ayatollah Khomeini started his own war against this “pathology,” imposing a theocracy that claimed to be immune to the siren songs of liberal democracy. In the fall of 2001, the most wanted terrorist of all time, Osama bin Laden, proclaims as the ultimate reason for his actions the presence of the American (“infidel”) troops in Saudi Arabia. Bin Laden announces that we have entered a new era of religious warfare against the “crusaders” (read Christians) and the Jews. Obviously, the Arab world’s hostility to Israel is linked not only to historical-territorial issues. The ultimate cause for this adversity is that Israel is a democratic and prosperous society, despite the absence of natural resources comparable to those held by its Arab neighbors. In its radical versions, at the extreme left and right of the political spectrum, anti-Americanism is synonymous with anti-Semitism and anti-Zionism. Explicitly or implicitly, it repudiates the foundations of Judeo-Christian morality in the name of completely opposed norms. The result is the shaping (indeed the invention) of a tradition of victimhood, sacrifice, martyrdom, and sacred duty to kill in the name of the ultimate sacred goals. The end, once again, sanctifies the means.

The anti-American myth is present not only among the intellectual elites in the Arab countries, or, more generally, in the Third World. It can be encountered, under various populist disguises, even in highly sophisticated Western circles, including the U.S. Immediately after the 11 September attacks, famous historian Paul Kennedy maintained, during a debate at Yale University, that it is the military, diplomatic, cultural, and economic power of the United States that provokes adversarial and resentful reactions. Things are, of course, much more complex than these disembodied ideological schemes (see Hartocollis, 2001, as well as Sciolino, 2001, for a generally thoughtful and informative discussion of the anti-American reactions linked to envy, anguish, and resentment). Anti-modern nihilism includes, but is not limited to, anti-Americanism: its origins are related to the zealot mentality of the true believer and the regimented fanaticism of charismatic-salvationist movements. For the members of such groups death is the ultimate sacrifice on behalf of an alleged heroic cause. The fanatic cannot accept the modern world with its real perplexities and risks. He does not find in its satisfactions a sufficient reason for life. The ultimate cause, the destructive exorcism bound to defeat what appears to him as a crooked universe provides the true believer with an exhilarating “ratio moriendi.”

In spite of its inner logical contradiction and shocking historical simplifications, anti-Americanism is credible precisely because it appeals to the infrarational zones of the collective psyche, especially in disconcerted societies, among marginal and frustrated social strata — including the Islamicizing, disenchanted post-Marxist intelligentsia of the Arab world (see Keppel, 1991). What the members of Bin Laden’s terrorist cells have in common with the Italian Red Brigades, or the Baader-Meinhoff “Red Army Faction,” or the Russian nihilists of the 19th century (Sergei Nechayev, Andrei Zhelyabov, Sofia Perovskaya), or the mystical revolutionaries of Romania’s Iron Guard, or the Nazi and Bolshevik ideological maniacs, is the horror toward a world of risk and free competition of values. For them, there is only one truth, revealed in the dogma they cherish.

The liberal West and those who share its values reject precisely this exclusive, intolerant monism, proposing a political order based on tolerance, moderation, and recognition of individual rights. At this moment, whatever reservation one may have toward the historical experiment called the United States, anti-Americanism has become synonymous with anti-humanism. It is hard to make any prediction regarding the denouement of the ongoing struggle. The only thing we can safely say is that the struggle oppose those who favor a world based on tolerance and diversity to the exponents of a destructive radicalism whose hatred for the West is just a rationalization of tormenting inferiority complexes. Anti-systemic fundamentalism, not patriotism, is the source of this aggressive revolt against the internationalization of the world. This fundamentalism is not a negation from within or an attempt to creatively transcend the many forms of existing injustice. It is rather an effort to abolish all the principles of the imperfect liberal modernity in the name of a terrifyingly perfect, fully controlled world. Anti-Americanism is the main ideological ingredient of the ongoing revolution against bourgeois, liberal modernity.

*The author wishes to acknowledge the illuminating comments by the distinguished Israeli sociologist Samuel N. Eisenstadt on the essence of modern fundamentalism, religious and secular alike.

Vladimir Tismaneanu is professor of government and politics, University of Maryland at College Park.

SOURCES

Arendt, H., 1985, On Revolution (Harmondsworth and New York: Penguin Books).

Bauman, Z., 1995, Life in Fragments: Essays in Postmodern Morality (Oxford: Basil Blackwell).

Berlin, I., 1982, Against the Current: Essays in the History of Ideas (New York: Penguin Books).

Cassirer, E., 1946, The Myth of the State (New Haven: Yale University Press).

Dugger, C.W., 2001 ,”An Indian Novelist Turns Her Wrath on the U.S.,” in ” The New York Times,” 21 November.

“L’Express” (Paris), 2001.

Fukuyama, F., 1992, The End of History and the Last Man (London: H. Hamilton).

Hartocollis, A., 2001, “Campus Culture Wars Flare Anew Over Tenor of Debate After the Attacks,” in “The New York Times,” 30 September.

Hobsbawm, E., 1996, The Age of Extremes, 1914-1991 (New York: Vintage Books).

Hollander, P., 2001, “It’s a Crime That Some Don’t See This as Hate,” in “The Washington Post,” 28 October.

Huntington, S.P., 1991, The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century (Norman and London: University of Oklahoma Press).

“Intellectuals and Social Change in Central and Eastern Europe,” 1992, in “Partisan Review,” (Fall, Special Issue), pp. 621-627.

Keppel, G., La revanche de Dieu: Chretiens, juifs et musulmans a la reconquete du monde (Paris: Editions du Seuil).

Kis, D., 1995, “The Gingerbread Heart, or Nationalism,” in Kis, D., Homo Poeticus: Essays and Interviews (New York: Farar, Straus, and Giroux), pp. 15-34.

Rangel, C., 1976, Du bon sauvage au bon revolutionnaire (Paris: Robert Laffont).

Rangel, C., 1982, L’Occident et le Tiers-Monde: de la fausse culpabilite aux vraies responsabilites (Paris: Robert Laffont).

Sciolino, E., 2001, “Who Hates the U.S. Who Loves It?” in “The New York Times,” 23 September.

Shafir, M., 2001, “Red, Pinks, Blacks and Blues: Radical Politics in Post-Communist East Central Europe,” in “Studia politica” (Bucharest), pp. 397-446.

Soros, G., 1998, The Crisis of Global Capitalism: Open Society Endangered (New York: Public affairs).

Tismaneanu, V., 1998, Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe (Princeton: Princeton University Press).

Weber, M., 1957, From Max Weber: Essays in Sociology (Translated, Edited and with an Introduction by H.H. Gerth and C. Wright Mills) (London: Routlege and Kegan Paul).

http://www.rferl.org/content/article/1342541.html


WikiLeaks: Condamnarea comunismului in viziunea Ambasadei SUA (plus cateva amintiri personale)

30/03/2011

Citesc cu enorm interes ce scria ambasada SUA despre condamnarea comunismului si despre propriile mele opinii reflectate in intalnirea cu ambasadorul Nicholas Taubman care a avut curand dupa sedinta celor doua camere ale Parlamentului.  Tin minte ca eram impreuna cu sotia mea Mary si cu fiul nostru Adam. In acea sedinta solemna Adam se aflase sus, in balcon, impreuna cu Mary, cu Horia Patapievici, Mircea Mihaies, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Dragos si Cristina Petrescu, Cristian Vasile, Smaranda Vultur, Sorin Iliesiu, Dorin Dobrincu, Adrian Cioflanca, Gabriel Andreescu, Stejarel Olaru.  Erau acolo, in acele balcoane aflate sub asediul fasciilor huliganice aduse de Vadim si oamenii sai intre care mucegaitul Bolcas, surorile lui Corneliu Coposu, Flavia si Rodica, era Doina Cornea, erau Ana Blandiana si Romulus Rusan, erau Vasile Paraschiv si Constantin Ticu Dumitrescu, erau Alexandru Zub si Radu Filipescu.  Cine a vazut ce s-a petrecut atunci in Parlament nu s-a mirat cand Dan Voiculescu, Ion Iliescu, Mircea Geoana si grupul Patriciu-Tariceanu-Olteanu au pornit campania pentru suspendarea lui Traian Basescu.

Adam a trait pe viu huliganismul peremist. A facut o serie de desene pe care le pastrez, marturia unui copil de 11 ani despre un moment pe care nu-l va uita niciodata. Cand ne-am intalnit cu ambasadorul Taubman eram inca socati, ori mai precis uluiti. Un soc ce-mi revine in memorie, la fel de acut ca atunci, in decembrie 2006. Ceea ce nu  m-a impiedicat sa evaluez, sper, cu acuratete semnificatiile profunde ale acelor clipe istorice.

Corespondasem cu cateva saptamani mai devreme, pe e-mail, cu Mircea Geoana. Ma invitase sa particip la conferinta Institutului “Aspen” care urma sa se tina la Bucuresti intre 17 si 19 decembrie. I-am multumit si i-am spus ca voi fi oricum in tara, ca nu am nevoie nici de bilet de avion, nici de hotel. Trimisesem asadar o lucrare, figuram in program, evenimentul urma sa fie deschis de premierul Calin Popescu-Tariceanu. Mircea Geoana ma asigurase ca va anula discutiile seminarului Aspen din dupa amiaza zilei de 18 decembrie, ca va participa, alaturi de atitia invitati din Vest, la acel moment solemn din Parlament. Ideea s-a dus pe apa sambetei in timpul Congresului PSD tinut, daca nu ma inseala memoria, cam in jur de 10 decembrie. Ion Iliescu aflase ca numele sau figureaza (si evident nu favorabil) in “Raportul Final”. S-a facut foc si para, a pornit o campanie feroce, cum numai un vechi propagandist bolsevic stie sa urzeasca, impotriva Comisiei Prezidentiale si a mea personal. M-a numit “scribalau fara constiinta si fara valoare”, “falsificator al istoriei” etc Trocul nedemn intre Iliescu si Geoana a fost pe cat de simplu, pe atat de cinic: Geoana a acceptat ca o rezolutie a Congresului PSD sa condamne aprioric si unanim “Raportul Final” (pe care nimeni nu-l citise), iar Iliescu i-a acordat sprijinul sau in cursa pentru functia de presedinte al PSD impotriva lui Sorin Oprescu. Lucrul este de domeniu public si a fost admis chiar de un istoric din conducerea Institutului “Ovidiu Sincai” al PSD.

Momentul 18 decembrie 2006 a fost o despartire a apelor in cultura politica a Romaniei post-totalitare. S-a vazut cat se poate de limpede cine sunt prietenii si cine sunt dusmanii societatii deschise. Sublim si revoltator, curajos si deprimant. Sublim si curajos pentru ca, in pofida isteriei vadimiote, aprobata de pesedisti si tolerata de penelisti, nemaivorbind de zambetul satasfacut al lui Dan Voiculescu, presedintele Traian Basescu si-a tinut calm discursul si a condamnat regimul comunist ca ilegitim si criminal. La vremea aceea Dan Tapalaga a scris un articol extraordinar despre urletele fiarei injunghiate.  Fiata a fost lovita puternic, dar nu a incetat sa otraveasca spatiul public, sa se zvarcoleasca cu furie si perfidie. Din pacate, nici fortele democratice nu au actionat cu tenacitatea de care ar fi fost nevoie. Intarzie multe din legile propuse in recomandarile “Raportului Final”. Intarzie adoptarea Legii privind zilele comemorative pentru victimele comunismului si fascismului (propunerea IICCMER a fost adoptata de guvern, sa vedem ce se va intampla in Parlament).  Intarzie adoptarea de catre Parlament a initiativei legislative care sa recunoasca meritele minerilor din Valea Jiului care s-au revoltat impotriva dictaturii comuniste in august 1977 si au fost prigoniti apoi de regimul totalitar. Intarzie infiintarea Muzeului National al Dictaturii Comuniste (desi la acest capitol s-au facut importanti pasi inainte in ultimele saptamani). Dar, cu toate aceste frustrante intarzieri, Romania de dupa 18 decembrie 2006 este diferita de aceea de dinainte. A fost atunci marcata prin vocea cea mai autorizata a statului democratic romanesc ruptura definitiva si irevocabila cu statul comunist.

 http://www.kamikazeonline.ro/2011/03/ctp-ntr-o-ntlnire-privata-cu-diplomati-americani-snt-prieten-cu-mircea-geoana-de-20-de-ani/

Intr-o telegramă din decembrie 2006, Ambasada SUA de la București descrie ședința parlamentară de condamnare a comunismului și citirea raportului Tismăneanu de către Băsescu. Cu această ocazie, funcționarii diplomatici americani de la București notează că Geoană a pierdut ocazia să se distanțeze de Ion Iliescu, un fost comunist, dar și că Titus Corlățean a spus Ambasadei că Văcăroiu nu a liniștit sala pentru că îi era frică pentru securitatea lui fizică. În finalul telegramei se pomenește și o întîlnire privată a lui Cristian Tudor Popescu cu diplomații americani, în care jurnalistul spune că e prieten de 20 de ani cu Geoană, dar că acesta din urmă își face rău și are aceeași problemă ca întotdeauna: e șovăielnic (pasaj original: “As Christian Tudor Popescu, one of Romania’s top media figures, told us privately a few days after the Parliamentary session: “I have been friends with Mircea (Geoana) for twenty years, but he hurt himself. It is the same problem as always — he is indecisive.””)

DECL: 12/19/2016

TAGS: PGOV, PREL, SOCI, RO

SUBJECT: BREAKING WITH THE PAST: PRESIDENT BASESCU ISSUES FORMAL CONDEMNATION OF COMMUNIST RULE IN ROMANIA

Classified By: PolCouns Ted Tanoue for Reasons 1.4 (b) and (d).

1. (C) Summary. At a special parliamentary session, President Traian Basescu publicly condemned the communist regime that ruled the country between 1945 and 1989 as &illegitimate and criminal8 and tendered a formal apology to its victims. The event marked the release of a report drafted by a presidential commission headed by U.S. political scientist Vladimir Tismaneanu on the crimes committed under communist rule. The event was marred by disruptive tactics on the part of Corneliu Vadim Tudor’s extremist nationalist PRM with the tacit support of the Social Democrat PSD. Analysts and the public generally agree that this was a long-overdue break with the past in a country that for years after the 1989 Revolution remained in the grip of former communists.Basescu’s embrace of the anti-communist agenda has discomfited opposition PSD head Mircea Geoana since it forced him to close ranks behind former leader Iliescu rather than adopt a more forward-looking reformist stance. End Summary.

2. (SBU) In a week when Romanians commemorated the 17th anniversary of the December 1989 overthrow of Nicolae Ceausescu, President Traian Basescu presided over a special parliamentary session on December 18 that categorically condemned the communist period in Romania. Characterizing the communist epoch as “illegitimate and criminal,” Basescu said communism had robbed Romania of five decades of modern history. He added that the communist system was based on repression, intimidation, humiliation and corruption, and he tendered a formal apology on behalf of the Romanian state to the victims of the communist dictatorship.

3. (SBU) The session marked the release of a 663-page report of the Presidential Commission for the Study of Communist Dictatorship in Romania. Established in April 2006 and led by Romanian-born U.S. political scientist Vladimir Tismaneanu, the commission included prominent writers, historians, and sociologists including many leading dissidents from the communist period. Following the major themes of the report, Basescu described a litany of crimes of the communist regime including, inter alia: abandoning national interests in ceding control of Romania to the Soviet Union in 1945; destruction of competing political parties; liquidation of pre-communist elites; persecution of ethnic, religious, cultural and sexual minorities and peasants who opposed collectivization; forced deportations; harsh reprisals following anti-communist protests in 1956, 1977, and 1987; Ceausescu’s demographic policies; and the massacre of citizens during the December 1989 revolution.

4. (SBU) Basescu also endorsed several follow-up steps recommended by the commission, including establishing a Memorial Day and national monument for the victims of communist repression and construction of a National Museum of the Communist Dictatorship. He also agreed on the need to nullify politically-based criminal sentences and to restore citizenship to individuals expelled by the communist regime. Basescu endorsed access to communist-period archives and the creation of a textbook on the communist period, based on the commission report. However, Basescu refused to urge parliament to adopt a lustration law as recommended by the report’s authors.

5. (SBU) The commission report also named prominent perpetrators, including former communist party leaders Gheorghe Gheorghiu-Dej and Nicolae Ceausescu, and listed Ion Iliescu, former secretary of the Central Committee of the Communist party and a Minister of Youth in the early 1970s, as a leading “communist ideologist.” Iliescu was a central figure of post-1989 transition, serving as President from 1989-96 and 2000-04 and was a founder (and now honorary president) of the opposition Social Democratic Party (PSD). The report also noted that the “golden age” of Ceausescu,s leadership was supported by a vast propaganda apparatus including “court poets” Adrian Paunescu and Corneliu Vadim Tudor–both prominent figures in post-1989 Romanian politics. Paunescu is now a senior PSD senator, and Tudor heads the extreme nationalist Greater Romania Party (PRM).

6. (C) Several political parties with lineages linked to the communist regime–including the PRM, PSD, and Conservative Party (led by ex-Securitate agent Dan Voiculescu), denounced the report as a “political” document expressing the point of view of the President and not the views of the Romanian parliament. During the hour-long presidential address, PRM members orchestrated from the Parliament’s floor by Tudor booed, blew whistles, and shouted catcalls in an attempt to drown out the President’s speech. The PRM’s disruptive tactics appeared to have the tacit support of Senate Speaker Nicolae Vacaroiu (PSD), who declined to call parliament to order or eject the troublemakers. (note: in a conversation with PolCouns, PSD Secretary General Corlatean reiterated his party’s opposition to the report, arguing that Basescu had attempted to split the PSD by trying to force its new leadership to side against Iliescu. Corlatean insisted–somewhat disingenuously–that Vacaroiu did not restore order in the Senate chambers because “he feared for his own personal safety.”)

7. (C) In a subsequent meeting with Ambassador and Polcouns, commission head Tismaneanu agreed with the Ambassador’s characterization of the parliamentary fracas as “Soviet style”, adding that it was evidence that Romania still had far to go to remove all residue of communist patterns of behavior from politics, business, and the media. Tismaneanu said the incident had all the earmarks of a “well-planned” event, as the conspicuous absences of PSD President Mircea Geoana and PNL Lower House President Bogdan Olteanu suggested that they had known about the disruption in advance. Tismaneanu argued that the attempted disruption of Basescu’s address was a miscalculation on the part of the PRM and the

PSD, since Basescu gained credibility by standing his ground. Incoming PSD leader Geoana had also failed to seize an opportunity to distance himself from Iliescu and instead found himself in the role of Iliescu’s “trumpet.” Noting that it was Iliescu who previously awarded PRM founder Tudor with Romania’s highest civilian honors–the “Star of Romania”–Tismaneanu said the episode underscored that it was sometimes difficult to differentiate the extreme right from the extreme left in Romanian politics.

8. (C) Tismaneanu said the Romanian Orthodox church had also strongly attacked the report. The security services had been loathe to allow Commission members to see files on Orthodox church activities, but eventually revealed incontravertible evidence of “100 percent collaboration” between the church and the communist regime. Describing Basescu as a late–even reluctant–convert to the decommunization agenda, Tismaneanu said that a visit to the Holocaust Museum had been a turning point for the President. Once Basescu was personally convinced of the necessity of the effort, he enthusiastically backed the Commission. Tismaneanu concluded that the Presidential condemnation of the communist period was a watershed event that underscored Basescu’s desire to “normalize” Romania by coming to terms with the communist past.

9. (C) Comment: President Basescu’s formal condemnation of communist misrule was welcome, if long overdue; previous attempts by leading Romanian political reformers had quickly foundered in the post-Communist shoals. And such a frank assessment of Romania’s past was never in the cards under Iliescu’s multiple presidencies and PSD rule. While this was in fact a watershed event for Romania, the backlash from the PRM, PSD, Conservative Party and other players including the Orthodox church underscores the continuing sensitivity of the issue and suggests that the de-communization effort has a long way to go. Many of Romania’s mainstream political parties, intelligence services, judiciary, local and central administration, and other sectors including the media and clergy continue to be dominated by former party apparatchiki, Securitate officers, and other representatives of the pre-1989 elite. On top of its obvious merits, Basescu’s embrace of the anti-communist agenda also made good political sense, as he has again put the rival opposition PSD on the defensive. For the past two years, the PSD under “reformists” such as Mircea Geoana has tried to rebrand itself as a post-modern euro-socialist party. Basescu’s unveiling of the commission report put Geoana into the complicated calculation of either publicly distancing himself from the PSD’s communist heritage or closing ranks behind “honorary” PSD president Iliescu. He apparently opted for the latter, disappointing many who had held out hope for a bolder political approach. As Christian Tudor Popescu, one of Romania’s top media figures, told us privately a few days after the Parliamentary session: “I have been friends with Mircea (Geoana) for twenty years, but he hurt himself. It is the same problem as always — he is indecisive.”

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/condamnarea-comunismului-in-viziunea-ambasadei-sua/


Pornind de la Kolakowski: Destinul marxismului in Romania

29/03/2011

Raportul dintre ideologie, utopie si actiune politica este esential pentru a intelege aventura marxismului, a religiilor politice in genere, in veacul al XX-lea dar si acum. Pentru ca, dincolo de conventii cronologice si de triumfalisme pasagere, epoca extremismelor revolutionare nu s-a incheiat nici in 1989, nici in 1991, nici in 2000. Prietenii mei de la excelenta revista “Obiectiv cultural” care apare la Braila m-au invitat sa tin o rubrica pe aceste subiecte. In fiecare luna voi raspunde unei intrebari suscitata de lectura “Principalelor curente ale marxismului”, acea capodopera de istorie critica a ideilor dataorata marelui filosof al libertatii care a fost Leszek Kolakowski, aparuta in traducere romaneasca la editura Curtea Veche. Consider ca este o lucrare care ar trebui citita de toti cei care vor sa intelega originile intelectuale ale proiectului marxist, avatarele unei himere numita revolutie mondiala si conexiunile dintre mirajul sectar-chiliastic si experientele totalitare moderne.

 http://cultural.obiectivbr.ro/opinii/51954-pornind-de-la-kolakowski-cu-vladimir-tismaneanu.html#

Cristian Robu-Corcan: Kolakowski afirma că putem fi absolut siguri că nicio mişcare politică nu este expresia perfectă a “esenţei” acelei mişcări. Se petrece următorul fenomen: forţele sociale care se consideră reprezentantele unei anumite ideologii sunt, de fapt, mai puternice decât acea ideologie, chiar dacă depind, într-o anumită masură, de tradiţia acesteia. Ce rol a jucat marxismul în comunismul românesc?

VT: Între mişcare şi ideologie există întotdeuna o relaţie mediată. Chiar şi Marx, atunci când susţine că filosofia trebuie să se realizeze prin transformarea într-o armă a revoluţiei, nu uită că teoria îşi menţine un statut, o demnitate de sine stătătoare. Mai târziu, Lenin va schimba acest raport atunci când va proclama primatul organizaţiei revoluţionare şi va face din intelectuali, atunci când nu-i dispreţuieşte făţis, un strat ancilar, un fel de grup subaltern, cum ar fi spus Gramsci. Destinul marxismului, încă din anii a ceea ce Kolakowski numeşte “Vârsta de Aur”, deci ai părinţilor fondatori, a fost plin de capcane, serpentine şi răsuciri “dialectice”. Într-atât încât, în 1868, când a împlinit 50 de ani, Marx preciza, ba chiar avertiza, că nu se consideră marxist. Fetişizarea ideilor sale, convertirea lor în dogme sacrosancte nu aveau cum să nu-l alarmeze pe cel care mărturisea că maxima sa favorită era De omnibus dubitandum est.

Ajungând acum la soarta marxismului în Europa de Est şi Centrală, aş accentua impactul doctrinar al austro-marxismului şi al moştenirii Rosei Luxemburg, în special în Polonia. Aş aminti aici analiza făcută originilor teoretice ale comunismului polonez de către Isaac Deutscher, biograful lui Stalin şi al lui Troţki, ajuns în Anglia după ce fusese un membru activ, în anii 30, ai opoziţiei anti-staliniste din PC Polonez. Despre Rosa Luxemburg ar merita să purtăm o discuţie aparte. Chiar de curând, am prezentat studenţilor mei de la Universitatea Maryland, unde ţin un seminar de undergraduates despre marxism şi post-marxism, un eseu al Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg. Aş aminti aici doar că, pentru Hannah Arendt (care nu a fost niciodată marxistă), Rosa Luxemburg nu era, de fapt, o marxistă stricto sensu. Conceptul libertăţii la Rosa Luxemburg era exact opusul centralismului sectar şi constrângător susţinut de neo-iacobinul Lenin şi discipolii acestuia. Pariul Rosei Luxemburg era pe spontaneitate, pe democraţie directă, împotriva dictaturii unui grup de auto-desemnaţi custozi ai fericirii umanităţii.

În România începutului de secol XX, deşi stânga era anemică numeric, ea nu era lipsită de importanţă. Au contat ideile gradualiste ale lui Eduard Bernstein, dar şi legalismul propriu direcţiei dominante din Internaţionala a II-a. C. Dobrogeanu-Gherea, care a fost un gânditor socialist original, a exprimat rezerve fundamentale în raport cu lovitura de stat bolşevică din octombrie 1918. Ştim ce-a urmat: scindarea Partidului Socialist, manipularea de către Kremlin a sectei mesianice care a fost Partidul Comunist din România (Secţie a Internaţionalei Comuniste). Bolşevizarea înverşunată a însemnat strivirea oricărui efort de gândire marxistă autonomă în acea formaţiune. Sigur, a existat un Lucreţiu Pătrăşcanu, dar eforturile sale erau mai degrabă în pofida, iar nu datorită climatului intern din acel partid. În plus, după 1948, cerberul ideologic care a fost Leonte Răutu îl va incrimina pe Pătrăşcanu pentru imaginare “devieri” ideologice. Nimic nu era mai grav într-un partid de tip leninist decât “devierea” de la “linia Partidului”, o misterioasă înşiruire de vorbe tratate cu mistică veneraţie.

Am scris despe avatarurile marxismului în România comunizată într-un volum editat de profesorul Raymond Taras, cu titlul The Road to Disillusion, apărut la începutul anilor ’90 la editura M. E. Sharpe. Pentru a exista apostazie, afirmam acolo, trebuia să existe mai întâi credinţa, apoi erezia. Aceste trei trepte nu au fost experimentate în România. Aş putea, desigur, să dau exemple concrete de relativ non-conformism (Tudor Bugnariu, Henri Wald, de pildă), dar, în mare, cam aşa au stat lucrurile: câţiva marxişti convinşi care nu au articulat o platformă critic-marxistă de genul celei propuse de Kolakowski în Polonia, de elevii lui Lukács în Ungaria ori de gânditorii din jurul revistei Praxis în Iugoslavia. Voi reveni la problematica marxismului critic din anii ’70 şi la felul cum m-am identificat eu însumi, în acea perioadă, cu imaginarul intelectual pe care îl numim Western Marxism. Mă gândesc la Teoria Critică a Şcolii de la Frankfurt, dar şi la contribuţiile tânărului Georg Lukács, ale lui Karl Korsch şi ale lui Antonio Gramsci.


Arbitrariul criminal si sadic: national-stalinisti si securisti

28/03/2011

Articolul despre propagandista de fier Tamara Dobrin, aparut aici si pe contributors.ro,  a provocat numeroase reactii legate de mostenirile acelor timpuri de trista memorie. Intre acestea, deosebit de patrunzatoare, interventia sociologului Rasvan Lalu pe care o public mai jos. Plecand de la cazul uneia dintre victimele pedagogiei terorii instituite de colaboratoarea Securitatii, secretara de partid Tamara Dobrin, in Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti, Rasvan Lalu  isi extinde analiza catre incarnarile si reincarnarile acestor patologii ale urii in vremurile mai noi. (VT)

Mi-l amintesc bine pe Ion Popescu: înalt, smead, cu o ţinută foarte dreaptă, mergea uşor înclinat pe spate. Sub haine i se ghicea o slăbiciune pe care o mai văzusem la unchiul meu Anton Stănescu, care eliberat după şapte ani de puşcarie politică, n-a mai trecut niciodată de 50 de kilograme, la cei peste 180 cm, cât măsura.

Chiar înainte de a-l cunoaşte mai bine şi a-i afla istoria, felul său „ciudat”, cu lungi tăceri întretăiate de fulgere pasionate, intensitatea expresiei, o anume apropiere stilistică cu acel unchi al meu, m-au făcut să mă gândesc că fusese deţinut politic.

N-am asistat direct la episodul revoltei sale împotriva sinistrei Dobrin Tamara, cea care, ca secretară a Partidului Muncitoresc Român pe facultate, îl băgase în puşcărie cu 16 ani înainte. Nu ştiu dacă a reuşit s-o-ntâlnească fizic şi s-o scuipe-n faţă, asa cum promisese (privit peste ani, ce gest naiv şi … cuviincios, faţă de aceşti criminali). Mi-amintesc însă ca unii din facultate erau agitaţi ca şobolanii la vibraţii, în acea perioadă.

Povestea profesorului Popescu am aflat-o de la el însuşi, tot într-o practică, la Beiuş. Aveam apoi să aflu că aduna în jurul său studenţi, mai ales în stagiile de practică, atunci când cadrul devenea informal, povestindu-le fărădelegile ale căror victimă fusese. Obişnuit încă din prima copilărie cu deţinuţi politici, arestaţi la domiciliu şi reeducaţi prin muncă, destinul lui Ion Popescu nu m-a surprins, însă acei colegi mai puţin familiarizaţi cu ororile regimului, odată confruntaţi cu mărturiile sale, au fost zguduiţi şi peren marcaţi.

Cu un curaj ale cărui resorturi morale aveam să le înţeleg peste ani, Ion Popescu făcea cu studenţii o pedagogie unică în România: într-un bastion politico-ideologic comunist, cum era considerat învăţământul universitar în ştiinţe sociale, el le arăta tinerilor pe viu, pe propria sa piele, caracterul criminal al regimului.

Bine face profesorul Tismăneanu diferenţierea între manifestări sistemice şi acţiuni personale în regimului comunist. Fără cunoaşterea protagoniştilor crimei şi a implicării lor directe în funcţionarea regimului, nu vom obţine decât o imagine trunchiată. Răul făcut de această oribilă femeie-comisar care era tova Dobrin în fruntea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, alături de un Dulea, Florescu sau părintele lor spiritual Răutu, era unul cu consecinţe sistemice (deşi existau şi “efecte colaterale”, măsurate în cariere şi vieţi distruse). Răul făcut însă de protagoniştii sistemului în mod direct , prin anihilarea fizică/psihică/socială a unor persoane/familii/comunităţi trebuie evocat cu mare seriozitate, el dând seama de o componentă esenţială a regimului, aceea a arbitrariului criminal şi sadic. Este imaginea comandantului de lagăr, care, ocazional, mai împuşcă câte-un deţinut.

Fără excesele directe şi foarte personale ale acestor zeloţi ai terorii, fără implicarea şi acţiunea lor cu supra-măsură faţă de cerinţele de “vigilenţă şi combativitate” ale sistemului, e aproape sigur că regimul comunist român n-ar fi ajuns un tenace “stalinisme après Staline” culminând în eflorescenţa malignă a naţional-comunismului stalinoid – ceauşismul, ale cărui consecinţe le suportăm şi azi.

Dinamica psihologică drăcească ce-i antrena pe aceşti oameni să se angajeze într-o cursă a răului, dincolo de ce le putea cere formal regimul, aş numi-o “sindromul Ţurcanu”: bântuiţi ei înşişi de frică, deveneau din ucenici, preoţi ai terorii.

Să nu ne facem iluzii: există o continuitate directă între activiştii şi securiştii suiţi pe valul represiunilor anti-studenţeşti ai acelor ani, dintre care unii, ca dl. Iliescu, au devenit seniorii onorabili şi înţelepţi ai tranziţiei, între oştirea naţional-comunistă optzecistă şi dominaţia fără fisură a securiştilor din ultimii 21 de ani.

Închei salutând esenţiala demistificare a unui poncif ce şi-a făcut locul în istoriografia regimului comunist – “Cine afirma ca a existat o “primavara de la Bucuresti” in perioada de dupa 1968 se imbata cu apa rece. … Prea putin ii pasa lui Ceausescu de victimele stalinismului. Odata incheiata reglarea de conturi cu baronii lui Gheorghiu-Dej, secretarul general a oprit analizele crimelor comise …”

În sfârşit, lucrurile sunt puse la punct ! Poate că tema ar merita un studiu – demontarea clişeelor istoriografice merită întotdeauna osteneala.


Un autentic patriot: In Memoriam Claude Matasa (un omagiu de Ion Mihai Pacepa)

28/03/2011

Constiinta anti-totalitara romaneasca este in doliu. Public aici, cu acordul sau, omagiul adus de generalul Ion Mihai Pacepa celui care a  fost omul de stiinta si mililtantul anticomunist, fost detinut politic, figura de seama a exilul democratic, consulul onorific al Romaniei in Florida, Claude Matasa. Atunci cand domnul Crin Antonescu se intreaba daca cetatenii romani care traiesc in strainatate au dreptul sa voteze cata vreme “nu platesc impozite in tara”, insinuind, pe urmele lui Adrian Nastase, ca ar exista doua categorii de cetateni romani, l-as indemna sa se informeze despre viata si actiunile acestui mare patriot.  Mai mult, daca se gandeste sa-si scrie mult amanata teza de doctorat, poate ca-si va alege ca subiect o tema gen “Claude Matasa si exilul democratic romanesc”.

Am avut onoarea de a-l cunoaste, de a vorbi si de a coresponda cu dl Matasa. Am discutat pe larg despre strategiile decomunizarii, despre necesitatea de a salva memoria acelor vremuri de urgie terorista.  A fost prezent, la Florida Atlantic University din Boca Raton, in mai 2009, cand, la invitatia programului de Peace Studies condus de profesoara Noemi Marin am vorbit despre confruntarea cu trecutul comunist in Romania de astazi.  Mi-a marturisit amaraciunea sa ca o propunere generoasa de a dona o suma importanta pentru un Muzeu al Dictaturii Comuniste nu a avut efectul scontat (s-a adresat Presedintiei si guvernului in perioada 2005-2007). I-am explicat ca era vorba de proceduri care depaseau, la acea vreme, posibilitatile logistice reale. Azi insa lucrurile stau diferit. IICCMER este direct implicat in proiectul Muzeului National al Dictaturii Comuniste si il incredintez pe dl I. M. Pacepa ca voi sustine propunerea ca strada pe care va fi amplasat acest Muzeu sa poarte numele neuitatului Claude Matasa.  In numele conducerii IICCMER, al cercetatorilor acestui for de investigatii privind crimele comunismului si memoria exilului romanesc, exprim aici durerea legata de aceasta mare pierdere.

DRUM BUN, PRIETEN DRAG

de Ion Mihai Pacepa

Profesorul, industrialistul, anti-comunistul si Consulul Onorific al Romaniei in Florida, Claude Matasa, a plecat dintre noi. El ramane insa viu in memoria celor care au avut privilegiul de ai fi apropriati. Iar numele sau va fi, mai devreme sau mai tarziu, incrustat in istoria Romaniei.

L-am cunoscut pe Claude Matase in anii in care mi-a fost coleg la Facultatea de Chimie Industriala de la Institutul Politechnic din Bucuresti, si l-am reintalnit apoi in SUA, unde a obtinut azil politic ca si mine. La inceput, ne-a unit dragostea pentru chimie. Apoi lupta impotriva comunismului, pe care Claude a inceput-o ca student in Romania, a continuat-o ca detinut politic la Canalul Dunare-Marea Neagra, si a perfectat-o in anii cand a fost profesor universitar in Austria si Statele Unite.

Dupa caderea Zidului Berlinului, Claude a devenit Consul Onorific al Romaniei in Florida, si si-a dedicat viata expunerii criminalitatii comunismului. In urma cu cativa ani, el a trimis o calda scrisoare Presedintelui Traian Basescu, prin care s-a oferit sa doneze guvernului roman o importanta suma de bani pentru a incepe constructia unui muzeu al crimelor comunismului. Din pacate, scrisoarea a ramas fara raspuns.

Noi, cei ce l-am iubit si respectat pe Claude, continuam sa speram ca guvernul roman va construi acel muzeu. Si ca strada in care va fi amplasat se va numi Profesor Claude Matasa.

Sa-i fie tarana usoara!

25 martie 2011

http://www.legacy.com/obituaries/sunsentinel/obituary.aspx?n=claude-matasa&pid=149638987


O vipera stalinista. Cine a fost Tamara Dobrin?

25/03/2011

Cine crede ca se poate scrie istoria comunismului fara a ne referi la personajele care au facut posibila si au sustinut dictatura, se inseala. Unii (nu foarte multi), au crezut sincer, macar la inceput, in “nobilele idealuri”. Fireste, acest idealism pus in slujba Raului nu poate fi nicicum o scuza.  Altii, vorba lui Eugen Jebeleanu intr-o poezie din volumul “Hanibal”, “au gandit mai bine/La patru aurite roti”.  Oportunismul nevertebrat, conformismul cras si lasitatea de molusca s-au ingemanat cu agramatismul, sadismul si cinismul intr-un aliaj pestilential. Tamara Dobrin a combinat toate aceste elemente, iar cariera ei, sub Dej si sub Ceausescu, poate figura, ca studiu de caz, in orice enciclopedie a teratologiei totalitare. Aceasta biografie confirma, daca mai era nevoie, continuitatea de metode de control, tehnici de represiune si scopuri politice dintre perioada Dej si perioada Ceausescu in istoria stalinismului national. Faptul ca departe de a-i dauna, mirsaviile comise in anii 50 au devenit un atu pentru cariera din anii 70, releva tocmai aceasta genealogie pe care unii nostalgici ai ceausismului (ori ai dejismului) prefera sa o ignore ori chiar sa o nege.

Am auzit prima oara despre Tamara Dobrin de la Alexandru Ivasiuc care o transformase in personaj , sub numele Tatiana Dobrescu, in romanul sau “Iluminari”. Am stat mult de vorba cu Ivasiuc despre Facultatea de Filosofie de la inceputul  anilor 50, inclusiv despre rolul tatalui meu ca profesor al nefastei discipline numita “bazele marxism-leninismului”. Voi povesti odata ce mi-a spus.  Exista acum la IICCMER un intreg proiect pe tema acestui microcosm al propagandei comuniste care a fost Facultatea de Filosofie a Universitatii “C. I. Parhon” din Bucuresti.

Tamara Dobrin era biciul partidului in facultate, un veritabil flagel, teroarea deopotriva a studentilor si a profesorilor. Nu intamplator era poreclita “vipera” sau “cobra”. Privire fixa, figura mereu grava, incruntata, etern la panda, o “tovarasa” de o proverbiala vigilenta (se spune ca se destindea doar gratie alcoolului).  Afisand un fanatism brutal, putea fi un personaj din Kundera din galeria maniacilor stalinisti (obsedati ideologic si sexual).  Tatal meu mi-a povestit ca, din cate stia el, Tamara avea un dosar “cu multe pete” si ca tocmai acest lucru explica malitia ei fara egal in “demascarile” care surveanu cu perversa periodicitate in facultate. Era, cum spuneam, extrem de temuta, lucru pe care il savura. Se stia ca tinea legatura cu “organele” Securitatii.  Ea era cea care asigura recrutarea de informatori. In biroul ei de secretar al organizatiei de baza PMR, mai intai pe facultate, apoi pe universitate, se desfasurau sinistre anchete.  Intre victimele directe ale Tamarei Dobrin, in timpul represiunilor anti-studentesti din 1956-1960, au figurat diverse false “grupuii contrarevolutionare”. Trebuie citite pentru a intelege tehnologia terorii in acei ani  amintirile lui Florin Constantin Pavlovici, cartile lui Paul Goma si analizele Ioanei Boca.

Ulterior, era cred in 1973, mi-a vorbit despre Tamara Dobrin un om care ajunsese in inchisoare datorita ei si uneltelor ei din Facultatea de Filosofie. Ma refer la Ion Mihail Popescu, arestat in 1958, cred, impreuna cu colegii sai Sendrea si Cismasu. Cand l-am cunoscut, domnul Popescu era asistent cu norma de cercetare la sociologie si isi scria un doctorat despre Lucian Blaga cu profesorul Tudor Bugnariu. Eram in practica sociologica la Timisoara cand mi-a dat sa citesc dosarul reabilitarii sale juridice. Nu voi uita niciodaa acea noapte. Auzisem despre sedintele de “infierare”, stiam ca avuseseraloc arestari de studenti in anii 50, dar aici ma intalneam cu o concretete inspaimantatoare. Lectura acelui dosar a fost pentru mine ceea ce se cheama un eye-opener.  M-am ingrozit cand am recunoscut nume faimoase printre cei care fusesera martorii acuzarii la inscenarea numita “proces”. Domnul Popescu era membru de partid, a aflat ca Tamara Dobrin urma sa fie aleasa in CC la Congresul al XI-lea din noiembrie 1974 (se introducea metoda “propunerilor” de la baza, o alta mascarada a “Epocii de Aur”).  A creat o stare de mare nervozitate intre politrucii din facultate cand a anuntat ca se va duce pe scarile Rectoratului cand va sosi Tamara Dobrin si o va scuipa in fata. Ion Mihail Popescu, fiu de tarani saraci din Tismana, student stralucit la filosofie, fusese batut cu saci de nisip in timpul anchetei, avea coloana vertebrala distrusa.  Facuse patru ani de puscarie pentru simplul fapt ca la seminarul de filosofie marxista citase in “Trilogia culturii” de Blaga si din “Filosofia culturii” de Tudor Vianu. Il suna uneori noaptea pe un fost asistent, devenit profesor de filosofie specializat in axiologie, si-i amintea cum depusese marturie mincinoasa la ordinul viperei. Din cate stiu, axiologul avea cumplite remuscari.  Prin anii 90, am auzit ca s-a sinucis.  Ion Mihail Popescu nu voia razbunare, cerea pur si simplu dreptate. Protestele lui Ion Mihail Popescu si nu doar ale sale au fost zadarnice, vipera se bucura de cea mai inalta protectie.

Cine afirma ca a existat o “primavara de la Bucuresti” in perioada de dupa 1968 se imbata cu apa rece. Nici vorba de asa ceva. Prea putin ii pasa lui Ceausescu de victimele stalinismului. Odata incheiata reglarea de contri cu baronii lui Gheorghiu-Dej, secretarul genral a oprit analizele crimelor comise in anii cand el insusi se ocupa cu bestiala reprimare a taranilor care refuzau colectivizarea. Exact in acei ani, deci in timpul micro-reformelor initiate de fapt de Ion Gh. Maurer (cum corect subliniaza profesorul Virgil Nemoianu) Tamara Dobrin a devenit una dintre favoritele Elenei Ceausescu. A urmat ascensiunea in varii comisii, consilii si comitete, de la FDUS la Consisiul Culturii si Educatiei Socialiste. To add insult to injury, dintre toate domeniile psihologiei, Tamara Dobrin si-a ales sa urzurpe psihologia artei, predand la Institutul de Arte Plastice “Grigorescu” si apoi la sectia de psihologie a Facultatii de Filosofie din Bucuresti. Prietenul meu, istoricul de arta Radu Stern mi-a povestit despre cursurile celei pe care studentii o numeau scorpia.  Imi pot imagina ce avea de spus reincarnarea Ofeliei Manole despre Gombrich, Panofsky si Woringer.  In aceeasi perioada, alt politruc macabru, Aurelian Bondrea, seful “Inaltei Comisii de Diplome si Doctorate” din Ministerul Invatamantului, cadristul suprem din acea institutie, actualul patron al Universitatii “Spiru Haret”, era profesor de sociologia artei la Conservator. Ma apuca groaza gandindu-ma la ce avea el de spus, acest N. Moraru al vremurilor protocroniste,  despre Adorno, Leo Lowenthal, Jean Duvignaud, Arnold Hauser.  Uitam prea repede acele timpuri ale imposturii si nesimtirii. Tamara Dobrin si Bondrea, doi mari umanisti, indeed.  Nu ma indoiesc ca daca ar mai fi trait, Tamara Dobrin ar fi fost profesoara la la mega-fabrica de diplome inventata si dirijata de Bondrea. La urma urmei, marile spirite speciaizate in lichelism se atrag…

In excelentul instrument de lucru care este “Dictionarul membrilor CC al PCR” publicat la Editura Enciclopedica sub egida CNSAS in 2004, coordonat de doamna Florica Dobre, gasim la paginile 220-221, informatii indispensabile despre Tamara Dobrin (precum si fotografia ei). Dosarul ei de cadre ofera date suplimentare menite sa explice de ce si cum a ajuns Tamara Dobrin, o activista cu cea mai “nesanatoasa” origine sociala, sa taie si sa spanzure in lumea universitara si, mai tarziu, in cea culturala. Pe site-ul IICCMER sunt postate biografiile unora dintre cei mai influenti membri ai nomenklaturii de partid si de securitate. Fara aceste persoane, fara infinitul lor zel, regimul criminal si ilegitim n-ar fi putut functiona. Biografia Tamarei Dobrin include episoade putin stiute, inclusiv faptul ca a facut ea insasi parte din politia secreta, ca a fost eliminata pentru hotie, ca sotul ei era ofiter MAI,  ca tatal ei fusese implicat in masacrul de la Odesa. Cu cat mai sordid si mai tenebros trecutul unei persoane, o stim de la Stalin, cu atat ea devine mai utilizabila. Public aici, cu permisiunea sa, articolul despre Tamara Dobrin scris de cercetatoarea Luciana Jinga. Voi coordona, impreuna cu istoricul Adrian Cioflanca, un volum despre “Stapanii Romaniei totalitare” care va include si acest remarcabil text.

http://www.crimelecomunismului.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/

Dobrin Tamara Maria (născută Marincu) n. 18 iunie 1925, Ghimeş Făget, jud. Bacău (d. 5 martie 2002, Bucureşti). Încadrată de secţia cadre în categoria mic burgheză, Tamara Dobrin s-a născut într-o familie în care tatăl era ofiţer al armatei române, iar mama, Senia (Sofia) Lesvoi, deşi casnică, urmase studii universitare în istorie la Universitatea din Iaşi. În 1943, a fost admisă la facultăţile de Medicină şi Litere din Bucureşti, optând pentru prima şi, ulterior, din cauza situaţiei şcolare dezastruoase coroborată cu problemele de sănătate şi dificultăţi financiare, pentru studiile filologice, specializarea psihologie. A urmat şi Şcoala serală de marxism-leninism. Tamara Dobrin s-a format într-un mediu militar. Tatăl său, Ioan Marincu, a fost unul dintre generalii apropiaţi lui Ion Antonescu, fiind înlăturat în 1952 din armată şi partid pentru implicarea în masacrul de la Odessa din 1941. La rându-i, în 1947, Tamara Dobrin devine angajată a Direcţiei Generale a Siguranţei. Părăseşte această slujbă după doar 2 luni, în urma unui episod legat de sustragerea de bunuri din cadrul Direcţiei. Este şi perioada în care îşi cunoaşte viitorul soţ, Virgiliu Dobrin, căpitan în cadrul MAI. Activitatea politică şi-o începe în 1946, în organizaţia de femei a PCR. Intră în rândul membrilor de partid în 1947. Profesional avansează de la gradul de preparator la cel de lector, în cadrul Facultăţii de psihologie. Anul 1965 îi aduce prima promovare importantă. După un ocol la Institutul de arte plastice „N. Grigorescu”, revine la Universitatea din Bucureşti cu titlul de conferenţiar, dar şi în poziţia de prorector. Conferinţa Naţională a Femeilor din iulie 1966 a desemnat-o ca secretară în Comitetul Executiv al Consiliului Naţional al Femeilor. În 1971 când este numită vicepreşedintă a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, apoi vicepreşedintă a Biroului Executiv al aceluiaşi Consiliu până în decembrie 1989. În această funcţie, Tamara Dobrin a coordonat activitatea teatrelor, muzeelor şi ocrotirea patrimoniului cultural. Prima funcţie cu adevărat importantă în partid este alegerea în 1974 ca membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. În 1976 devine membru cu drepturi depline, portofoliu pe care îl va păstra până în 1989. Resuscitarea politică a Consiliului Naţional al Femeilor (CNF) în 1978, acolo unde devine vicepreşedinte, a fost pentru Tamara Dobrin oportunitatea pentru ascensiunea în poziţii înalte în FDUS şi în alte organizaţii şi instituţii ale regimului comunist. Tamara Dobrin nu s-a bucurat de o bună faimă. În 1974, profesorul universitar Ion Mihail Popescu semnează un memoriu, pe baza unei sentinţe judecătoreşti a Tribunalului militar dată în februarie 1973, în care se preciza că Tamara Dobrin este responsabilă pentru condamnarea abuzivă în 1958 a unui grup de circa 100 de studenţi de la Facultatea de Filozofie, prin furnizarea de probe false instanţei, iar ulterior, folosindu-se de funcţia de prorector, de sustragerea dovezilor incriminatoare din dosarele studenţilor. În memoriu, este descrisă astfel: ”E un om subiectiv, rău, nedrept. Pe indezirabili îi urmăreşte până în pânzele albe. În universitate i se spune căţeaua. Sub vorbe mieroase ascunde întotdeauna un cuţit care te loveşte când nu te aştepţi. Nici pregătirea ei ştiinţifică nu-i pe măsura titlurilor universitare pe care le are. E temută şi nu respectată. Doar gura e de capul Doamnei Dobrin”. Raportul comisiei de verificare a partidului menţiona în 1950 că „în munca de partid este recalcitrantă şi ambiţioasă, profesional slab pregătită”. În privinţa calităţilor profesionale avea dubii inclusiv Academicianul Mihai Ralea care o caracteriza ca având o „pregătirea rapidă şi superficială”. (L.J.)

PS Am revenit la titlul initial al acestui articol in urma citirii comentariului de pe blogul “Vaisamar”. Intr-adevar, am face o injustitie Inchizitiei comparand-o cu infamia absoluta de tip bolsevic. Primul comisar al poporului pentru justitie, eserul de stanga Isaak Steinberg, un respectat intelectual, si-a dat demisia spunandu-i lui Lenin ca nu credea ca va fi seful unui Comisariat al Poporului pentru Exterminari.  “Umanistul” Lenin, cel care Maksim Gorki spunea ca era gata sa izxbucneasca in plans ascultand sonata “Apassionata”, i-a raspuns ca asa ar fi trebuit sa se numeasca, dar ca nu se putea din ratiuni de “imagine”.  Obsesiile utopice se converteau in extazul genocidar. Episodul este mentionat de Richard Pipes in cartea sa “Communism: A History” (New York: The Modern Library, 2003, pp. 45-46) si de Simon Sebag Montefiore in “Young Stalin” (New York: Knopf, 2007, p. 352).  Fiul sau, marele istoric de arta Leo Steinberg, profesor emerit la University of Pennsylvania si o autoritate mondiala in pictura Renasterii, s-a stins din viata recent. Voi scrie despre el si despre tatal sau. Tamara Dobrin a fost o vipera din specia procurorului sadic Andrei Ianuarievici Vâsinski, cel care, in procesele-spectacol de la Moscova urla: “Cainii turbati sa fie impuscati pana la unul!” (VT).

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/3482/


Coruptia, cinismul si amoralismul: “The Economist” despre soarta lui Severin

25/03/2011

THE big story in Romania is the fate of Adrian Severin, a former foreign minister and a member of the European Parliament. Mr Severin is being hounded by the Bucharest press to resign from the European Parliament for allegedly taking bribes from journalists from a British newspaper posing as lobbyists. Two other MEPs involved in the sting have quit the parliament. Mr Severin has been booed in parliament. But he is refusing to budge.

Mr Severin has served as an MEP since Romania joined the European Union in 2007. Until this week he was the vice-president of the parliament’s Socialist group. But on Monday, a day after the scandal broke, Severin was forced out of his position and Martin Schulz, the Socialists’ leader, told him to resign from the parliament immediately. In Romania his own political party, the Social Democrats, is threatening him with expulsion if he doesn’t do the decent thing.

But Mr Severin says he has done nothing that was “illegal or against any normal behaviour” and that “we have the right… to work as political consultants, the only requirement being that we not hand out confidential information”.

Such stubbornness is typical in Romanian politics, where the media delights in savaging corrupt politicians, but rarely to any end. Resignations on corruption charges are virtually unknown in Romania, and bribery scandals are so common that they rarely make international news. Grigore Cartianu, editor of Romania’s leading daily newspaper Adevarul (“The Truth”), put Romania’s approach to corruption into context in an editorial on 23rd March:

The Severin case shows how important EU membership is. We can’t keep sweeping the dirt under the carpet…imagine what would have happened with such a corruption scandal if Romania hadn’t been a member of the EU. The whole story would have disappeared after one day. The Romanian politicians would have been presumed innocent until proven guilty…Here, for a bribe of 100,000 Euros, and a 12,000 Euro advance, nobody would have resigned. Ever. Those involved in privatisation scams and road building tenders wouldn’t have even got out of bed for that money.

One of the most interesting comments on the Severin affair was made by Vladimir Tismaneanu, a Romanian professor of political science at Maryland University’s Centre for Post Communist Studies, who writes for Contributors, a Romanian blog:

“Financial and moral corruption are inseparable, but to Adrian Severin morality is terra incognita…The lesson of this fall from grace is that no politician is immune from the effect of the law, that ethical standards are universal, and however well protected he may consider himself to be, in the end he will have to pay the price.  A bon entendeur, salut…”

http://www.economist.com/blogs/easternapproaches/2011/03/corruption_allegations_european_parliament