O vipera stalinista. Cine a fost Tamara Dobrin?

Cine crede ca se poate scrie istoria comunismului fara a ne referi la personajele care au facut posibila si au sustinut dictatura, se inseala. Unii (nu foarte multi), au crezut sincer, macar la inceput, in “nobilele idealuri”. Fireste, acest idealism pus in slujba Raului nu poate fi nicicum o scuza.  Altii, vorba lui Eugen Jebeleanu intr-o poezie din volumul “Hanibal”, “au gandit mai bine/La patru aurite roti”.  Oportunismul nevertebrat, conformismul cras si lasitatea de molusca s-au ingemanat cu agramatismul, sadismul si cinismul intr-un aliaj pestilential. Tamara Dobrin a combinat toate aceste elemente, iar cariera ei, sub Dej si sub Ceausescu, poate figura, ca studiu de caz, in orice enciclopedie a teratologiei totalitare. Aceasta biografie confirma, daca mai era nevoie, continuitatea de metode de control, tehnici de represiune si scopuri politice dintre perioada Dej si perioada Ceausescu in istoria stalinismului national. Faptul ca departe de a-i dauna, mirsaviile comise in anii 50 au devenit un atu pentru cariera din anii 70, releva tocmai aceasta genealogie pe care unii nostalgici ai ceausismului (ori ai dejismului) prefera sa o ignore ori chiar sa o nege.

Am auzit prima oara despre Tamara Dobrin de la Alexandru Ivasiuc care o transformase in personaj , sub numele Tatiana Dobrescu, in romanul sau “Iluminari”. Am stat mult de vorba cu Ivasiuc despre Facultatea de Filosofie de la inceputul  anilor 50, inclusiv despre rolul tatalui meu ca profesor al nefastei discipline numita “bazele marxism-leninismului”. Voi povesti odata ce mi-a spus.  Exista acum la IICCMER un intreg proiect pe tema acestui microcosm al propagandei comuniste care a fost Facultatea de Filosofie a Universitatii “C. I. Parhon” din Bucuresti.

Tamara Dobrin era biciul partidului in facultate, un veritabil flagel, teroarea deopotriva a studentilor si a profesorilor. Nu intamplator era poreclita “vipera” sau “cobra”. Privire fixa, figura mereu grava, incruntata, etern la panda, o “tovarasa” de o proverbiala vigilenta (se spune ca se destindea doar gratie alcoolului).  Afisand un fanatism brutal, putea fi un personaj din Kundera din galeria maniacilor stalinisti (obsedati ideologic si sexual).  Tatal meu mi-a povestit ca, din cate stia el, Tamara avea un dosar “cu multe pete” si ca tocmai acest lucru explica malitia ei fara egal in “demascarile” care surveanu cu perversa periodicitate in facultate. Era, cum spuneam, extrem de temuta, lucru pe care il savura. Se stia ca tinea legatura cu “organele” Securitatii.  Ea era cea care asigura recrutarea de informatori. In biroul ei de secretar al organizatiei de baza PMR, mai intai pe facultate, apoi pe universitate, se desfasurau sinistre anchete.  Intre victimele directe ale Tamarei Dobrin, in timpul represiunilor anti-studentesti din 1956-1960, au figurat diverse false “grupuii contrarevolutionare”. Trebuie citite pentru a intelege tehnologia terorii in acei ani  amintirile lui Florin Constantin Pavlovici, cartile lui Paul Goma si analizele Ioanei Boca.

Ulterior, era cred in 1973, mi-a vorbit despre Tamara Dobrin un om care ajunsese in inchisoare datorita ei si uneltelor ei din Facultatea de Filosofie. Ma refer la Ion Mihail Popescu, arestat in 1958, cred, impreuna cu colegii sai Sendrea si Cismasu. Cand l-am cunoscut, domnul Popescu era asistent cu norma de cercetare la sociologie si isi scria un doctorat despre Lucian Blaga cu profesorul Tudor Bugnariu. Eram in practica sociologica la Timisoara cand mi-a dat sa citesc dosarul reabilitarii sale juridice. Nu voi uita niciodaa acea noapte. Auzisem despre sedintele de “infierare”, stiam ca avuseseraloc arestari de studenti in anii 50, dar aici ma intalneam cu o concretete inspaimantatoare. Lectura acelui dosar a fost pentru mine ceea ce se cheama un eye-opener.  M-am ingrozit cand am recunoscut nume faimoase printre cei care fusesera martorii acuzarii la inscenarea numita “proces”. Domnul Popescu era membru de partid, a aflat ca Tamara Dobrin urma sa fie aleasa in CC la Congresul al XI-lea din noiembrie 1974 (se introducea metoda “propunerilor” de la baza, o alta mascarada a “Epocii de Aur”).  A creat o stare de mare nervozitate intre politrucii din facultate cand a anuntat ca se va duce pe scarile Rectoratului cand va sosi Tamara Dobrin si o va scuipa in fata. Ion Mihail Popescu, fiu de tarani saraci din Tismana, student stralucit la filosofie, fusese batut cu saci de nisip in timpul anchetei, avea coloana vertebrala distrusa.  Facuse patru ani de puscarie pentru simplul fapt ca la seminarul de filosofie marxista citase in “Trilogia culturii” de Blaga si din “Filosofia culturii” de Tudor Vianu. Il suna uneori noaptea pe un fost asistent, devenit profesor de filosofie specializat in axiologie, si-i amintea cum depusese marturie mincinoasa la ordinul viperei. Din cate stiu, axiologul avea cumplite remuscari.  Prin anii 90, am auzit ca s-a sinucis.  Ion Mihail Popescu nu voia razbunare, cerea pur si simplu dreptate. Protestele lui Ion Mihail Popescu si nu doar ale sale au fost zadarnice, vipera se bucura de cea mai inalta protectie.

Cine afirma ca a existat o “primavara de la Bucuresti” in perioada de dupa 1968 se imbata cu apa rece. Nici vorba de asa ceva. Prea putin ii pasa lui Ceausescu de victimele stalinismului. Odata incheiata reglarea de contri cu baronii lui Gheorghiu-Dej, secretarul genral a oprit analizele crimelor comise in anii cand el insusi se ocupa cu bestiala reprimare a taranilor care refuzau colectivizarea. Exact in acei ani, deci in timpul micro-reformelor initiate de fapt de Ion Gh. Maurer (cum corect subliniaza profesorul Virgil Nemoianu) Tamara Dobrin a devenit una dintre favoritele Elenei Ceausescu. A urmat ascensiunea in varii comisii, consilii si comitete, de la FDUS la Consisiul Culturii si Educatiei Socialiste. To add insult to injury, dintre toate domeniile psihologiei, Tamara Dobrin si-a ales sa urzurpe psihologia artei, predand la Institutul de Arte Plastice “Grigorescu” si apoi la sectia de psihologie a Facultatii de Filosofie din Bucuresti. Prietenul meu, istoricul de arta Radu Stern mi-a povestit despre cursurile celei pe care studentii o numeau scorpia.  Imi pot imagina ce avea de spus reincarnarea Ofeliei Manole despre Gombrich, Panofsky si Woringer.  In aceeasi perioada, alt politruc macabru, Aurelian Bondrea, seful “Inaltei Comisii de Diplome si Doctorate” din Ministerul Invatamantului, cadristul suprem din acea institutie, actualul patron al Universitatii “Spiru Haret”, era profesor de sociologia artei la Conservator. Ma apuca groaza gandindu-ma la ce avea el de spus, acest N. Moraru al vremurilor protocroniste,  despre Adorno, Leo Lowenthal, Jean Duvignaud, Arnold Hauser.  Uitam prea repede acele timpuri ale imposturii si nesimtirii. Tamara Dobrin si Bondrea, doi mari umanisti, indeed.  Nu ma indoiesc ca daca ar mai fi trait, Tamara Dobrin ar fi fost profesoara la la mega-fabrica de diplome inventata si dirijata de Bondrea. La urma urmei, marile spirite speciaizate in lichelism se atrag…

In excelentul instrument de lucru care este “Dictionarul membrilor CC al PCR” publicat la Editura Enciclopedica sub egida CNSAS in 2004, coordonat de doamna Florica Dobre, gasim la paginile 220-221, informatii indispensabile despre Tamara Dobrin (precum si fotografia ei). Dosarul ei de cadre ofera date suplimentare menite sa explice de ce si cum a ajuns Tamara Dobrin, o activista cu cea mai “nesanatoasa” origine sociala, sa taie si sa spanzure in lumea universitara si, mai tarziu, in cea culturala. Pe site-ul IICCMER sunt postate biografiile unora dintre cei mai influenti membri ai nomenklaturii de partid si de securitate. Fara aceste persoane, fara infinitul lor zel, regimul criminal si ilegitim n-ar fi putut functiona. Biografia Tamarei Dobrin include episoade putin stiute, inclusiv faptul ca a facut ea insasi parte din politia secreta, ca a fost eliminata pentru hotie, ca sotul ei era ofiter MAI,  ca tatal ei fusese implicat in masacrul de la Odesa. Cu cat mai sordid si mai tenebros trecutul unei persoane, o stim de la Stalin, cu atat ea devine mai utilizabila. Public aici, cu permisiunea sa, articolul despre Tamara Dobrin scris de cercetatoarea Luciana Jinga. Voi coordona, impreuna cu istoricul Adrian Cioflanca, un volum despre “Stapanii Romaniei totalitare” care va include si acest remarcabil text.

http://www.crimelecomunismului.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/

Dobrin Tamara Maria (născută Marincu) n. 18 iunie 1925, Ghimeş Făget, jud. Bacău (d. 5 martie 2002, Bucureşti). Încadrată de secţia cadre în categoria mic burgheză, Tamara Dobrin s-a născut într-o familie în care tatăl era ofiţer al armatei române, iar mama, Senia (Sofia) Lesvoi, deşi casnică, urmase studii universitare în istorie la Universitatea din Iaşi. În 1943, a fost admisă la facultăţile de Medicină şi Litere din Bucureşti, optând pentru prima şi, ulterior, din cauza situaţiei şcolare dezastruoase coroborată cu problemele de sănătate şi dificultăţi financiare, pentru studiile filologice, specializarea psihologie. A urmat şi Şcoala serală de marxism-leninism. Tamara Dobrin s-a format într-un mediu militar. Tatăl său, Ioan Marincu, a fost unul dintre generalii apropiaţi lui Ion Antonescu, fiind înlăturat în 1952 din armată şi partid pentru implicarea în masacrul de la Odessa din 1941. La rându-i, în 1947, Tamara Dobrin devine angajată a Direcţiei Generale a Siguranţei. Părăseşte această slujbă după doar 2 luni, în urma unui episod legat de sustragerea de bunuri din cadrul Direcţiei. Este şi perioada în care îşi cunoaşte viitorul soţ, Virgiliu Dobrin, căpitan în cadrul MAI. Activitatea politică şi-o începe în 1946, în organizaţia de femei a PCR. Intră în rândul membrilor de partid în 1947. Profesional avansează de la gradul de preparator la cel de lector, în cadrul Facultăţii de psihologie. Anul 1965 îi aduce prima promovare importantă. După un ocol la Institutul de arte plastice „N. Grigorescu”, revine la Universitatea din Bucureşti cu titlul de conferenţiar, dar şi în poziţia de prorector. Conferinţa Naţională a Femeilor din iulie 1966 a desemnat-o ca secretară în Comitetul Executiv al Consiliului Naţional al Femeilor. În 1971 când este numită vicepreşedintă a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, apoi vicepreşedintă a Biroului Executiv al aceluiaşi Consiliu până în decembrie 1989. În această funcţie, Tamara Dobrin a coordonat activitatea teatrelor, muzeelor şi ocrotirea patrimoniului cultural. Prima funcţie cu adevărat importantă în partid este alegerea în 1974 ca membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. În 1976 devine membru cu drepturi depline, portofoliu pe care îl va păstra până în 1989. Resuscitarea politică a Consiliului Naţional al Femeilor (CNF) în 1978, acolo unde devine vicepreşedinte, a fost pentru Tamara Dobrin oportunitatea pentru ascensiunea în poziţii înalte în FDUS şi în alte organizaţii şi instituţii ale regimului comunist. Tamara Dobrin nu s-a bucurat de o bună faimă. În 1974, profesorul universitar Ion Mihail Popescu semnează un memoriu, pe baza unei sentinţe judecătoreşti a Tribunalului militar dată în februarie 1973, în care se preciza că Tamara Dobrin este responsabilă pentru condamnarea abuzivă în 1958 a unui grup de circa 100 de studenţi de la Facultatea de Filozofie, prin furnizarea de probe false instanţei, iar ulterior, folosindu-se de funcţia de prorector, de sustragerea dovezilor incriminatoare din dosarele studenţilor. În memoriu, este descrisă astfel: ”E un om subiectiv, rău, nedrept. Pe indezirabili îi urmăreşte până în pânzele albe. În universitate i se spune căţeaua. Sub vorbe mieroase ascunde întotdeauna un cuţit care te loveşte când nu te aştepţi. Nici pregătirea ei ştiinţifică nu-i pe măsura titlurilor universitare pe care le are. E temută şi nu respectată. Doar gura e de capul Doamnei Dobrin”. Raportul comisiei de verificare a partidului menţiona în 1950 că „în munca de partid este recalcitrantă şi ambiţioasă, profesional slab pregătită”. În privinţa calităţilor profesionale avea dubii inclusiv Academicianul Mihai Ralea care o caracteriza ca având o „pregătirea rapidă şi superficială”. (L.J.)

PS Am revenit la titlul initial al acestui articol in urma citirii comentariului de pe blogul “Vaisamar”. Intr-adevar, am face o injustitie Inchizitiei comparand-o cu infamia absoluta de tip bolsevic. Primul comisar al poporului pentru justitie, eserul de stanga Isaak Steinberg, un respectat intelectual, si-a dat demisia spunandu-i lui Lenin ca nu credea ca va fi seful unui Comisariat al Poporului pentru Exterminari.  “Umanistul” Lenin, cel care Maksim Gorki spunea ca era gata sa izxbucneasca in plans ascultand sonata “Apassionata”, i-a raspuns ca asa ar fi trebuit sa se numeasca, dar ca nu se putea din ratiuni de “imagine”.  Obsesiile utopice se converteau in extazul genocidar. Episodul este mentionat de Richard Pipes in cartea sa “Communism: A History” (New York: The Modern Library, 2003, pp. 45-46) si de Simon Sebag Montefiore in “Young Stalin” (New York: Knopf, 2007, p. 352).  Fiul sau, marele istoric de arta Leo Steinberg, profesor emerit la University of Pennsylvania si o autoritate mondiala in pictura Renasterii, s-a stins din viata recent. Voi scrie despre el si despre tatal sau. Tamara Dobrin a fost o vipera din specia procurorului sadic Andrei Ianuarievici Vâsinski, cel care, in procesele-spectacol de la Moscova urla: “Cainii turbati sa fie impuscati pana la unul!” (VT).

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/3482/

Comments are closed.

%d bloggers like this: