Arbitrariul criminal si sadic: national-stalinisti si securisti

Articolul despre propagandista de fier Tamara Dobrin, aparut aici si pe contributors.ro,  a provocat numeroase reactii legate de mostenirile acelor timpuri de trista memorie. Intre acestea, deosebit de patrunzatoare, interventia sociologului Rasvan Lalu pe care o public mai jos. Plecand de la cazul uneia dintre victimele pedagogiei terorii instituite de colaboratoarea Securitatii, secretara de partid Tamara Dobrin, in Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti, Rasvan Lalu  isi extinde analiza catre incarnarile si reincarnarile acestor patologii ale urii in vremurile mai noi. (VT)

Mi-l amintesc bine pe Ion Popescu: înalt, smead, cu o ţinută foarte dreaptă, mergea uşor înclinat pe spate. Sub haine i se ghicea o slăbiciune pe care o mai văzusem la unchiul meu Anton Stănescu, care eliberat după şapte ani de puşcarie politică, n-a mai trecut niciodată de 50 de kilograme, la cei peste 180 cm, cât măsura.

Chiar înainte de a-l cunoaşte mai bine şi a-i afla istoria, felul său „ciudat”, cu lungi tăceri întretăiate de fulgere pasionate, intensitatea expresiei, o anume apropiere stilistică cu acel unchi al meu, m-au făcut să mă gândesc că fusese deţinut politic.

N-am asistat direct la episodul revoltei sale împotriva sinistrei Dobrin Tamara, cea care, ca secretară a Partidului Muncitoresc Român pe facultate, îl băgase în puşcărie cu 16 ani înainte. Nu ştiu dacă a reuşit s-o-ntâlnească fizic şi s-o scuipe-n faţă, asa cum promisese (privit peste ani, ce gest naiv şi … cuviincios, faţă de aceşti criminali). Mi-amintesc însă ca unii din facultate erau agitaţi ca şobolanii la vibraţii, în acea perioadă.

Povestea profesorului Popescu am aflat-o de la el însuşi, tot într-o practică, la Beiuş. Aveam apoi să aflu că aduna în jurul său studenţi, mai ales în stagiile de practică, atunci când cadrul devenea informal, povestindu-le fărădelegile ale căror victimă fusese. Obişnuit încă din prima copilărie cu deţinuţi politici, arestaţi la domiciliu şi reeducaţi prin muncă, destinul lui Ion Popescu nu m-a surprins, însă acei colegi mai puţin familiarizaţi cu ororile regimului, odată confruntaţi cu mărturiile sale, au fost zguduiţi şi peren marcaţi.

Cu un curaj ale cărui resorturi morale aveam să le înţeleg peste ani, Ion Popescu făcea cu studenţii o pedagogie unică în România: într-un bastion politico-ideologic comunist, cum era considerat învăţământul universitar în ştiinţe sociale, el le arăta tinerilor pe viu, pe propria sa piele, caracterul criminal al regimului.

Bine face profesorul Tismăneanu diferenţierea între manifestări sistemice şi acţiuni personale în regimului comunist. Fără cunoaşterea protagoniştilor crimei şi a implicării lor directe în funcţionarea regimului, nu vom obţine decât o imagine trunchiată. Răul făcut de această oribilă femeie-comisar care era tova Dobrin în fruntea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, alături de un Dulea, Florescu sau părintele lor spiritual Răutu, era unul cu consecinţe sistemice (deşi existau şi “efecte colaterale”, măsurate în cariere şi vieţi distruse). Răul făcut însă de protagoniştii sistemului în mod direct , prin anihilarea fizică/psihică/socială a unor persoane/familii/comunităţi trebuie evocat cu mare seriozitate, el dând seama de o componentă esenţială a regimului, aceea a arbitrariului criminal şi sadic. Este imaginea comandantului de lagăr, care, ocazional, mai împuşcă câte-un deţinut.

Fără excesele directe şi foarte personale ale acestor zeloţi ai terorii, fără implicarea şi acţiunea lor cu supra-măsură faţă de cerinţele de “vigilenţă şi combativitate” ale sistemului, e aproape sigur că regimul comunist român n-ar fi ajuns un tenace “stalinisme après Staline” culminând în eflorescenţa malignă a naţional-comunismului stalinoid – ceauşismul, ale cărui consecinţe le suportăm şi azi.

Dinamica psihologică drăcească ce-i antrena pe aceşti oameni să se angajeze într-o cursă a răului, dincolo de ce le putea cere formal regimul, aş numi-o “sindromul Ţurcanu”: bântuiţi ei înşişi de frică, deveneau din ucenici, preoţi ai terorii.

Să nu ne facem iluzii: există o continuitate directă între activiştii şi securiştii suiţi pe valul represiunilor anti-studenţeşti ai acelor ani, dintre care unii, ca dl. Iliescu, au devenit seniorii onorabili şi înţelepţi ai tranziţiei, între oştirea naţional-comunistă optzecistă şi dominaţia fără fisură a securiştilor din ultimii 21 de ani.

Închei salutând esenţiala demistificare a unui poncif ce şi-a făcut locul în istoriografia regimului comunist – “Cine afirma ca a existat o “primavara de la Bucuresti” in perioada de dupa 1968 se imbata cu apa rece. … Prea putin ii pasa lui Ceausescu de victimele stalinismului. Odata incheiata reglarea de conturi cu baronii lui Gheorghiu-Dej, secretarul general a oprit analizele crimelor comise …”

În sfârşit, lucrurile sunt puse la punct ! Poate că tema ar merita un studiu – demontarea clişeelor istoriografice merită întotdeauna osteneala.

Comments are closed.

%d bloggers like this: