Perversa sinteza: Fascizarea comunismului românesc

30/04/2011

Se vor implini in curand, pe 8 mai, noua decenii de la intemeierea Partidului Comunist din România. O secta revolutionara inspirata de viziunea milenarista a bolsevismului, PCdR a acceptat deplina subjugare de catre aparatul Internationalei a III-a, (Comintern) a fost practic emisarul colectiv al intereselor sovietice pe teritoriul Romaniei. Dupa 1944, PCdR, rebotezat PCR, apoi, din februarie 1948, PMR, a  condus operatiile de rusificare a culturii romanesti si de sovietizare fortata a tarii. A practicat cu fervoare si fara mila religia politica a luptei de clasa, o rationalizare paroxistica a resentimentului social. Lumina venea pentru acesti miltatanti fanatici doar dinspre Rasarit. Moscova era Mecca lor, Stalin era profetul a ceea ce marele poet polonez Czeslaw Milosz a numit “Noua Credinta”. Cantecul lor favorit era “Privesc din Doftana” pe o melodie rusa. Imnul de stat includea cuvintele: “Infratit fi-va vesnic al nostru popor/Cu poporul sovietc eliberator/Leninismul ni-e far, si tarie, si-avant/Noi urmam cu credinta Partidul ne-nfrant”. A se observa accentul pe ideologie si pe credinta.

Am examinat in cartea mea Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului românesc (University of California Press, 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005), precum si in alte lucrari, intre care Fantoma lui Gheorghiu-Dej (editia a II-a, cu postfata de Cristian Vasile, Humanitas, 2008), metamorfozarea PcdR de-a lungul anilor, dogmatismul impenitent, anti-intelectualismul, anti-occidentalismul si anti-reformismul niciodata abandonate, renuntarea oportunista la internationalismul mistic al originilor si imbratisarea, dupa 1963-64, unui indigenism cu consecinte nu mai putin dezastruoase. Pretentia autonomista a regimului, retorica patriotarda, in ultimii ai lui Dej si sub Ceausescu, era de fapt camuflajul simbolic pentru o dictatura anti-populara a unei clici profitocratice. Mai cu seama dupa 1971, PCR a practivcat hibridizxarea marxism-leninismului oficial cu temele si obsesiile extremei drepte interbelice, ceea ce tanarul Cioran numise ideologia colectivismului national. Public aici raspunsul la o intrebare adresata de revista Obiectiv Cultural si aparuta in cadrul rubricii mele “Pornind de la Kolakowski”.

Liviu G. Stan, Cristian Robu-Corcan: Kolakowski şi-a propus în „Principalele curente ale marxismului” să studieze marxismul pornind de la un punct de vedere similar celui adoptat de Thomas Mann faţă de nazism şi relaţiile acestuia cu cultura germană. Practic, Thomas Mann n-a disociat ideologia nazistă şi mişcarea hitleristă de cultura germană, ci, din contră, a încercat să identifice ce elemente din cultura germană au făcut posibile ororile rezultate. Suntem, după cum afirmă Kolakowski, în prezenţa unui exerciţiu de autocritică culturală. Când credeţi că în România va fi posibilă autocritica culturală şi când credeţi că identificarea acelor elemente care au făcut posibile bestialităţile comunismului românesc va deveni o practică a cărei stringenţă nu mai poate fi pusă la îndoială?

 VT:  Pentru Thomas Mann, intr-adevar, romanul Doctor Faustus era o autocritica spirituala germana, un efort de a descoperi genealogiile, afinitatile secrete, ereditatea rasucita a unui sistem si a unei ideologii care au dus la criminalitatea absoluta. Kolakowski a incercat, iar eu cred ca a reusit, se lumineze filiatiunile intelectuale ale marxismului, dar si modalitatile in care aceasta filosofie care s-aa visat una a emanciparii universale s-a convertit in forma suprema de legitimizare a unui nou sclavagism. In cazul Romaniei chestiunea unei asemenea autocritici tine de ceea ce observa Monica Lovinescu, o ipoteza pe care am dezvoltat-o in proropriile mele scrieri: ingemanarea perversa a unui nationalism instrumental, extrem de strident, cu un stalinism impenitent. In fapt, mai ales dpa 1960, pe fondul a ceea ce se numeste „cotitura nationala”, sistemul comunist din Romania ajunge sa adopte, sa interiorizeze si sa adapteze teme ale extremei drepte interbelice. Nu ale conservatorismului, care ramane un cal de bataie al ideologiei oficiale, ci ale revolutionarismui mistic, ale acelei orientari pe care istoricul Eugen Weber a numit-o „revolutia arhanghelica”, deci a „vestitorilor” din romanul postum al lui Dinu Pillat. Protocronismul, despre care avem cateva studii importante, intre care cartea Alexandrei Tomiţă, a fost tocmai expresia acestei hibridizari a internationalismului marxist de catre ideologia xenofoba, autarhica, izolationista a extremei drepte interbelice. Este ceea ce scrie si Jacques Julliard in prefata excelentei carti a lui Florin Ţurcanu despre Micea Eliade si teroarea istoriei. Am conceptualizat semnificatia aceastei directii  intelectual-politice, cu ale sale prelungiri contemporane, in formula national-stalinismului ori, altfel spus, a stalinismului antisovietic. Se mentinea sistemul, se repingeau reformele hruscioviste: asa a inceput divortul Romaniei comuniste de URSS, imediat dupa ce liderul sovietic a condamnat „cultul personalitatii” lui Stalin la Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956).

Nicolae Ceausescu a preluat aceasta mostenire dejista si a exacerbat-o. S-a constituit in acei ani un straniu consens intelectual in jurul anti-rusismului manipulativ al conducerii PCR. Beneficiarul principal, evident, a fost cel care urmarea impunerea unui scenariu neo-feudal, omul slavit drept „fiinta providentiala”, „garantul destinului national”, „păstorul national” si cate altele. Aparatele ideologice dirijate in primul rand de Dumitru Popescu, acest Leonte Rautu al „Epocii de Aur”, urmareau exact acest lucru: esafodarea unui cult de tip tiers-mondist al unui lider cu vocatie si misiune „decolonizatoare”, un Nkrumah al Balcanilor. Fireste, unele lucruri nu se putea rosti cu voce tare pentru ca trebuia mentinut un modicum de retorica marxista traditionala. Dar regimul sa fasciza vazand cu ochii. Ceea ce nu-l transforma intr-un regim fascist clasic, ci in ceva intr-adevar nou, pe linia a ceea ce eu am definit drept barocul fascisto-comunist (ori, daca preferati, stalino-fascist). Il vedem, acest baroc, renascand in discursuri mai mult au mai putin fringe, deci marginale, sectare, in zonele subculturilor radicale de azi (pe bloguri ori in reviste cu asemenea propensiuni maligne).  Autocritica nationala a inceput inca din anii 70, in scrierile Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, in cele ale lui Virgil Nemoianu si ale lui Matei Calinescu, spre a-i aminti doar pe acestia. Eu cred sincer ca decomunizarea si defascizarea sunt inter-conditionate, au nevoie una de cealalata, nu sunt asadar intreprinderi demistificatoare separate.

Pentru versiunea largita a acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/perversa-sinteza-despre-fascizarea-comunismului-romanesc/

Advertisements

Frunzele verzi si cainii primejdiosi: Viata si timpurile lui Eugen Jebeleanu

27/04/2011

“Sa-ti fie dat sa traiesti in timpuri interesante” suna un vechi proverb, ori mai degraba blestem, chinez (real ori apocrif). Eugen Jebeleanu (1911-1991) a fost un poet antifascist, un om de stanga, un intelectual care a facut multe compromisuri in epoca stalinismului dezlantuit, a regretat amarnic anii orbirii, a stiut sa renasca, printr-o chinuitoare alchimie a expiatiunii, drept un poet autentic, confirmand asteptarile lui E. Lovinescu din anii 30.  A sustinut de altfel eforturile Ilenei Vrancea, ale lui E. Simion si ale lui Ion Negoitescu de reabilitare a lui Lovinescu, in pofida opozitiei vechilor si noilor jandarmi ideologici. La un ceas cand parea sa fie condamnat la anacronism, sa lase in urma doar amintirea unuia dintre arhitectii utopiei, preotii a ceea ce Eugen Negrici a deconstruit exemplar ca religie politica a comunismului romanesc (precum Beniuc, Marcel Breslasu, Veronica Porumbacu ori Cicerone Theodorescu), Jebeleanu a scris poemele sale cele mai tulburatoare, cele mai durabile si cele mai oneste.  Unele dintre acestea, in opinia mea, rascumpara erorile anilor 50 si vor ramane printre cele mai curate si nobile poeme ale literaturii romanesti din ultimele decenii ale tragicului secol al douazecilea.

Desteptarea a inceput mai devreme. La Congresul Scriitorilor din 1956, Jebeleanu si A. E. Baconsky au fost cei care si-au abjurat public “productiile” literare din anii anteriori, si-au pus cenusa-n cap pentru pactizarea cu obscurantismul jdanovist. “Mai bine mi s-ar fi uscat degetele decat sa fi scris acele stupiditati”, declara Jebeleanu. Poate ca atunci a demarat conflictul tot mai acut cu Mihai Beniuc, cel numit de Miron Radu Paraschivescu “piticul de la Uniunea Scriitorilor”. Stia ca Beniuc nu era un actor autonom, ca era de fapt instrumentul “perfectului acrobat”, al lui Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu), seful Directiei Propaganda si Cultura a CC al PMR, satrapul ideologic suprem, Leonte Rautu. A inteles ca fusese folosit, ca fusese jucat de marii manipulatori, de comisarii “Noii Credinte” (Milosz); crezuse intr-un ideal, asemeni favoritului sau Attila Jozsef (din care a tradus superb), se izbise de macularea cinica a acestor visuri.  Citez din memorie: “Multi am dorit sa fie bine/Nu pentru noi, ci pentru toti/Doar altii au gandit mai bine/La patru aurite roti”. Ne-a povestit odata despre sedintele de pomina din vara anului 1958 cand, acuzat de teribile pacate, intre care “lipsa de vigilenta”, primise un vot de blam pe linie de partid.  Ploua cu sanctiuni in acea vara a represaliilor. In timp ce-si facea o formala autocritica, Ema Beniuc a inceput sa urle isteric: “Nu-l credeti, minte, vrea sa insele Partidul!”. Nu mai conta ca scrisese tot ce scrisese, devenise un “dusman obiectiv”.

Poeziile de dupa 1968 ale fostului sburatorist regaseau nu doar ermetismul infrigurat, as zice condensat, al inceputurilor, dar si solemnitatea aproape sacrala a actului civic. Deveneau tot mai explicit critici ale unui regim alienant, abundau referintele biblice, parabolele despre nemurire si salvarea sufletului: “Cocosu-n zare-a trambitat/S-a inrosit de cantec marea/Nu-i inca zi dar poti sa-ncepi/Poti Petre sa-ti incepi vanzarea”. Fabule cu semnificatii suvbersive, aluzii stravezii, in metafore abrupt-parciomioase, la o stare de fapt to mai revoltatoare: “Pe vremea Regelui David/Veni la el un individ/Spunand: Asculta bai Davide/De ce in tara nu-s stafide/Caci ele mi se fac din struguri/Si cand le ciugulesti te bucuri./David raspunse Ehehe/Ce bune-ar, dar nu mai e/Ce nu mai e, facu saracul/In ce le pune cozonacul”… 

Eugen Jebeleanu pe care l-am cunoscut, asa cum l-am cunoscut, era de-acum scarbit de jocurile cinice si perverse ale nomenklaturii :”Vai de sufletelul nostru care/Cand sa fie mare/Ni se cocosa ca prostul/Prostilor dand ascultare”. Sigur, mi se va spune, dar atunci de ce a acceptat sa devina membru supleant al CC al PCR la Congresul al X-lea? Simplu spus, Jebeleanu nu avea stofa de erou, nu era facut pentru martiriu, era un om extrem de vulnerabil, isi imagina ca fiind acolo, in anturajul imediat al “zeilor”, va putea incuraja unele tendinte liberalizante. Miza, banuiesc, pe o relatie speciala cu Ceausescu, despre care scrisese inca din 1936, cand tanarul jurnalist Jebeleanu a vizitat inchisoarea de la Brasov unde se afla detinutul politic care avea pe atunci doar 18 ani. Un timp, Ceausescu l-a tratat cu un anumit respect.

Dupa 1971, cand la Plenara CC din noiembrie consacrata noului inghet ideologic Jebeleanu a sfidat linia agresiva lansata prin “Tezele din iulie”, Ceausescu si echipa sa au decis ca este un “intratabil”. Astfel il descrie Popescu-Dumnezeu in memoriile sale: un profet manios, un leu indignat care-i scotea din sarite pe culturnicii zilei (si in primul rand pe el, pe sacerdotul cultului neo-feudal). Sa sustii ca Nijinski era un revolutionar veritabil, ca versurile lui Eminescu “Mai departe, mai departe/Mai incet tot mai incet/Sufletu-mi nemangaiet/Indulcind cu dor de moarte” sunt adevaratul model poetic, nu versificatiile optimiste ale poemelor pe banda rulanta, erau tot atatea expresii ale unei impardonabile, intolerabile fronde.

Ca atatia altii, ca Aragon, ca Ehrenburg, ca Simonov, ca Neruda, ca Adam Wazyk, ca Eluard, ca Brecht, ca Pierre Daix, ca Ritsos, ca Nazim Hikmet, Jebeleanu s-a identificat emotional, sentimental, pasional cu stanga revolutionara a veacului al XX-lea. Admiratorul lui Bacovia crezuse si el in utopia socialista. S-a inselat, dar nu a fost un poltron, un sarlatan, nu a cantat osanale lui Ceausescu. Tabletele sale, mai intai in “Contemporanul”, apoi in “Romania Literara”, erau tot atatea sageti azvarlite in directia unei puteri tot mai absurde, tot mai irationale, tot mai aberante. Restalinizarea de dupa 1971 a gasit in Jebeleanu un neimpacat, ireconciliabil adversar. Imi amintesc publicarea tabletei despre “Doctorul I. A”. Toata lumea credea ca era vorba de Iosif Ardeleanu, ani de zile seful cenzurii. Am aflat ca era de fapt un pamflet la adresa doctorului in estetica marxista, temutul Gh. Stroia, seful de cabinet al lui Popescu-Dumnezeu. Ii cerea acestui temnicer al spiritului sa-i scoata clestii din gura, sa-l lase sa vorbeasca liber… Stiu, in “Jurnalul” sau Ion Caraion a fost foarte dur cu Jebeleanu. Nu-i putea ierta ca, atunci cand el, Caraion, si atatia alti intelectuali gemeau in inchisori, Jebeleanu fusese un rasfatat al regimului (nu discut aici biografia lui Caraion). Si totusi, in anii 70, lucrurile se schimbasera, rolul lui Jebeleanu era unul predominant benefic, indeosebi prin sustinerea tinerilor scriitori si prin respingerea imposturii, ceea ce admitea si Monica Lovinescu in “Jurnalul” sau.

Istoria literaturii romane sub comunism nu va putea face abstractie de rolul lui Jebeleanu in rezistenta impotrva noului proletcultism (botezat “protocronism”), de curajul sau dovedit in cateva situatii extrem de complicate cand a spus un Nu categoric liniei oficiale. Nu ma refer doar la luari de cuvant cu implicatii dramatice, dar mai ales la poemele sale nonconformiste. Mai mult, alaturi de Geo Bogza (si spre deosebire de ultra-conciliatorul Virgil Teodorescu), Jebeleanu a tinut piept ofensivei stalino-fasciste patronata de Dumitru Popescu si Eugen Florescu, la ordinul lui Nicolae Ceausescu.

Dupa 1965, Jebeleanu a renuntat definitiv la trumfalismul oficial, a scris “Elegia pentru floarea secerata”, un volum sfasietor, un cri de coeur in memoria fiintei iubite disparute, a celei care a fost minunata pictorita Florica Cordescu. Soarta a facut sa fiu prieten apropiat, din copilarie si pana astazi, cu Tudor si Florica, fiul si fiica lui Eugen Jebeleanu. Locuiam pe aceeasi strada (Grigore Mora), ei la numarul 36 (o casa proiectata de Marcel Iancu), noi la 22. Am fost coleg de clasa cu Florica la Liceul “Petru Groza” din clasa intaia pana intr-a sasea, cand, la indemnul directorului, profesorul de geografie Burcescu, m-am mutat la recent infiintatul liceu nr 24 (actualul “Jean Monnet”) de pe strada Gradina Bordei, in spatele Salii Floreasca, alaturi de vechea televiziune. Stiam evident cine este Jebeleanu, auzisem in casa despre el, “Surasul Hiroshimei” era una din cartile cele mai laudate ale acelor timpuri. Mai tarziu am scris o compunere despre acel poem, imi vin si-acum in minte versurile “Ce noapte deasa,vai ce nopate deasa/Unde-i cararea care duce catre casa?/Ce noapte mare, vai, ce noapte mare/Unde-i cararea doamna ‘nvatatoare?” Nu mai vorbesc de “Lidice”, piesa de rezistenta, probabil cea mai sincera, a poeziei antifasciste romanesti.

Am langa mine acum, cand scriu aceasta evocare, volumul “Hanibal”, aparut la editura Cartea Romaneasca in 1972, cu coperta si ilustratii de Tudor Jebeleanu. Pe pagina de garda, un desen al poetului, pe care, prin Florica, il rugasem sa-mi dea un exempar cu autograf: o ramura de copac cu multe frunze, dedesubt un caine mai mare, pe al carui abdomen este scris” Feriti-va”, urmat in spate de un catelus care nu prea stie langa cine se afla si ce pericole il pandesc… Iata cuvintele inscrise de poet, un avertisment, o lectie de viata si o exhortatie care mi-au ramas in memorie pana in ziua de azi: “Lui Volodea, cu indemnul de a invata cate ceva din limbajul frunzelor verzi taiate pentru caini primejdiosi”. (Februarie 1973). In acel volum, la paginile 257 si 258, poate fi citit poemul, aparut initial in “Contemporanul”, imediat dupa suprimarea Primaverii de la Praga, in august 1968, de catre tancurile Pactului de la Varsovia. Intitulat “Izvoare” poemul poate fi citit in acrostihul care cuprinde cuvintele “Lumina Cehoslovaciei”.  Pentru Jebeleanu, ca si pentru Bogza, MRP ori Geo Dumitrescu, experimentul de la Praga a insemnat resurectia unei mari sperante. Circul voievodal de la Bucuresti i se parea de un ridicol netarmurit. Credea totusi ca adevarata poezie salveaza lumea, ca prin arta se poate transcende infamia politieneasca. Un pariu pe care, cantarind acum lucrurile, cred ca l-a castigat.

Inchei cu poemul “Masti”, dedicat “unor amici”:

De ma iubiti, iubiti-ma tocat/si nu intreg, caci dintii-or sa va doara/Si sfatul, de bun o sa va para/e sa-mi sfarmati oscioarele,curat/ Nu intr-un lac svarliti-ma-ntr-o doara/caci stiu sa-not, si scap si e pacat/ci-n carca aruncati-mi ne-ncetat/o niagara de venin, murdara/ O, nu ma strangeti, daca ma iubiti, atat de mult la piept, ci drept, frateste,/veniti si gatu-mi strangeti linistiti/Dar nu v’ascundeti gandul! Ca sa stiu/ce trebuie sa fac cat inca-s viu/cu lesul vostru care mai traieste.

Pentru textul complet al acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/frunzele-verzi-si-cainii-primejdiosi-viata-si-timpurile-lui-eugen-jebeleanu/


Radio Europa Libera: Alfabetul demnitatii si luciditatii

26/04/2011

Esenta propagandei totalitare este cladeasca o hiper-realitate, diferita de aceea a faptelor verificabile. Acum 25 de ani, cand a avut loc catastrofa nucleara de la Cernobil, presa scrisa si vorbita a regimurilor comuniste, inclusiv a celui de la Bucuresti, au negat realitatea, au amanat cat s-a putut anuntarea cataclismului. Radio Europa Libera a fost sursa de informatii, obiectiva si tocmai de aceea credibila, in acel moment de maxima ingrijorare si maxima primejdie. La fel, in noaptea cutremurului din martie 1977, romanii au aflat de la Europa Libera ce se intampla in tara lor. Cand in tara menestrelul comunismului dinastic, Adrian Paunescu, organiza orgiile agitatorice ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar”, la Europa Libera Cornel Chiriac propunea o tabla de valori alternativa pentru tinerii insetati de muzica rock si folk. Cand Sergiu Andon, actualul aghiotant al lui Dan Voiculescu, ridica in slavi, in paginile “Scanteii” , organul oficial al CC al PCR, ceea ce regimul numea “legalitatea socialista”, Emil Georgescu spulbera in chip usturator aceasta fictiune.

Situatia economica, pictata in culori trandafirii de scribii propagandei, era analizata cu competenta in editorialele d-lui Serban Orescu. Despre agonia morala a sistemului scria cu neiertatoare  ironie N. C. Munteanu. Incurabila criza politica era examinata in chip realist  in editorialele profesorului Vlad Georgescu, mai devreme cele ale lui Noel Bernard.  Se stabilea un canon al acuratetii, onestitatii si rigorii. Starea culturii tot mai vasalizata, tot mai agresata de sistem era analizata de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gelu Ionescu. A fi mentionat pozitiv la Europa Libera insemna un certificat de onorabilitate. La fel, a fi amintit in “Antologia rusinii” de Virgil Ierunca insemna o rusine absoluta. Cum sa nu turbeze diversii sicofanti, cum sa nu scrie poeme de afurisire impotriva “tradatorilor de tara”?

Abuzurile Securitatii erau prezentate in cumplita si ubicua lor realitate. De aici si obsesia acestei insitutii criminale de a penetra si infiltra postul de radio. Mitologiile dominante despre istoria PCR erau demistificate. De la Washington veneau comentariile politice, sobre si aplicate, ale lui Nestor Ratesh, reportajele lui Constantin Alexandroaie, reflectiile unor distinsi intelectuali precum Matei Calinescu si Virgil Nemoianu. De la New York au transmis ani de zile jurnalisti respectati precum Liviu Floda si Justin Liuba. Printre colaboratori, tin sa-l amintesc pe regretatul Cornel Dumitrescu.

Fara Radio Europa Libera, cetatenii Romaniei s-ar fi sufocat intr-o stare de autarhie spirituala, de inanitie informationala tot mai devastatoare. In timp ce presa oficiala trambita “valorile eticii si echitatii socialiste”, Radio Europa Libera rostea adevarul despre un sistem totalitar intemeiat pe duplicitate, amnezie si manipulare.  Dupa prabusirea regimului comunist din Romania, cand noua putere facea tot posibilul ca sa impiedice formarea unei culturi a libertatii mediatice, a pluralismului in genere, Radio Europa Libera a continuat sa fie un avanpost al spiritului democratic. Iar la ora actuala, prin emisiunile Departamentului Moldova, RFE ramane un indispensabil rezervor de speranta, de incredere in valorile societatii deschise.

Miercuri, 27 aprilie 2011, ora 11.00, a avut loc, la sediul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc, o dubla lansare de carte (Cold War Broadcasting: Impact on the Soviet Union and Eastern Europe: A Collection of Studies and Documents, CEU Press, 2010; Radio Free Europe and Radio Liberty: The CIA Years and Beyond, Stanford University Press, 2010), cu participarea editorului/ autorului, dl. A. Ross Johnson, fostul director al postului de radio Europa Libera, research fellow & adviser to the RFE/RL Archive Project at the Hoover Institution, Stanford University.
Lansarea de carte a fost urmata de o masa rotunda, moderata de Damiana Oţoiu, director al Departamentului exil si minoritati, IICCMER, la care au participat: dl. A. Ross Johnson, Hoover Institution; dl. Mihnea Berindei, cercetator CNRS si membru al Consiliului stiintific al IICCMER; dl. Dorin Dobrincu, director al Arhivelor Nationale ale Romaniei si dl. Stephen Ruken, secretar II al Ambasadei SUA din Bucuresti.

Dl. Ross Johnson a anunţat în cadrul evenimentului intenţia RFE şi Hoover Institution de a stabili un parteneriat cu instituţii de stat interesate de prelucrarea şi digitalizarea arhivei RFE şi a fondurilor existente la Hoover Institution care privesc istoria exilului românesc. În acest sens, IICCMER va continua demersurile necesare pe lângă instituţiile de stat interesate precum şi pe lângă RFE şi Hoover Institution în vederea definitivării unui astfel de acord. În prezent, Departamentul Exil şi Minorităţi al IICCMER desfăşoară, în parteneriat cu Radio Europa Liberă, două proiecte de digitalizare, procesare şi valorificare ale unor fonduri aduse de la Hoover Institution Archives, fonduri documentare valoroase pentru istoricul RFE/RL si pentru studiul istoriei exilului românesc.

www.crimelecomunismului.ro

A Message from Professor Vladimir Tismaneanu, President of the Scientific
Council, IICCMER

 Radio Free Europe: The Voice of Hope, Dignity, and Truth

Let me first congratulate the participants to this exceptionally significant event. In times of moral disarray, social oppression, political crisis, and continuous aggression against the autonomy of the mind, Radio Free Europe was indeed “ziarul vorbit al românilor de pretutindeni” (the spoken newspaper of Romanians everywhere). For millions of Romanians, it was the voice of hope, dignity, and truth. After 1989, it remained a model of objectivity, fair-mindedness, and genuine journalism.

I grew up listening to Radio Free Europe. In a Bucharest pervaded by official lies, with newspapers dominated by sycophantic poems and hagiographic articles celebrating the “victories of socialism” and the “triumphant march of Marxism-Leninism”, not to speak of the infinite genius of the general secretary (first Gheorghiu-Dej, then Ceauşescu), Radio FreeEuropewas indeed the source of our refusal to despair. I started listening to RFE haphazardly, “zapping” on our family’s radio receiver (an antiquated East German piece) and discovering the “forbidden fruits”: RFE, Voice of America, Deutsche Welle, RadioVatican, BBC.  I even listened to Ratio Tirana denouncing the Khrushchevite “traitors and renegades.”

Thanks to RFE—by far the most influential of all Western broadcasting toRomania—I learned a lot about the system. I made a habit of listening to director Noel Bernard’s superbly informed and remarkably balanced editorials. His extraordinary voice, penetrating and subtle, made the comments doubly effective. The rigor of the interpretation was complemented by the sobriety of his tone. To the prevailing legends about the continuous successes of Romania’s socialist strategy, Bernard opposed a lucid vision which emphasized the rise of anti-dogmatic forces within world communism. For him, communist tyranny was not irreversible. He insisted on the benefits of pluralism, a concept execrated by Romanian party hacks. Radio Free Europe under Noel Bernard and later under Vlad Georgescu proposed an alphabet of dignity and lucidity. Mention should be made of the directorship ensured in the late 1950s and early 1960s by the distinguished political scientist, Professor Ghiţă Ionescu, the author, among other seminal works, of that monument of insightful scholarship, the pioneering volume “Communism in Romania” (Oxford University Press, 1964).

Interested as I was in philosophical and cultural issues, I was addicted to the immensely influential broadcastings of Monica Lovinescu and Virgil Ierunca. My own formation owes a huge debt to those uniquely insightful discussions of major trends within contemporary political and aesthetic realms. Marxism was deconstructed unsparingly, with reference to the illuminating works on communism by Raymond Aron, Alain Besançon, Boris Souvarine, Jules Monnerot.  Monica Lovinescu, Virgil Ierunca and their colleagues (among them Matei Cazacu, Alain Paruit and Şerban Cristovici) explored the meanings of totalitarianism and the ways to challenge the bureaucratic Leviathan. Thanks to them I found out about Hannah Arendt, Orwell, Solzhenitsyn, Koestler, Nadejda Mandelstam, Ante Ciliga.

No less important, Radio Free Europe supported all dissident and oppositional activities inRomania. It became the tribune for defying the regime’s self-serving propaganda.  From Paul Goma to Doina Cornea, from Dorin Tudoran to Radu Filipescu, from Dan Petrescu to Mircea Dinescu, from Ion Negoiţescu to Ion Vianu, from Vasile Paraschiv to William Totok, the voices of Romanian dissent had in Radio Free Europe’s their most consistent and influential ally. It was RFE that unmasked the Fascist turn of a group of party-backed Romanian intellectuals known as the “protochronists”. In their broadcastings, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, and Gelu Ionescu defended the real values of Romanian culture and the liberal, pro-Western voices among Romanian intellectuals (Gabriel Liiceanu, N. Manolescu, Andrei Pleşu). When inRomaniathe younger generation was exposed to the grotesque pageants of Adrian Paunescu’s sycophantic manipulations, Cornel Chiriac provided, at Radio Free Europe, an alternative set of genuine musical and universal human values.

For Ceauşescu and his clique, Radio Free Europe represented the ultimate villain, an enemy that need to be smashed, compromised, and eliminated. It was the voice of sedition, the invitation to truth in a system in which mendacity reigned supreme. Broadcasting about the rampant political corruption of the communist nomenklatura, denouncing the Securitate’s endless abuses, telling the truth about the communist party’s history, were clearly eye-opening undertakings.

For totalitarianism, truth is subversive. The regime reacted accordingly, unleashing sordid, slanderous campaigns against RFE’s most active editors. An attempt against Monica Lovinescu’s life was hatched. Directors Noel Bernard and Vlad Georgescu most likely lost their lives as a result of Securitate-planned criminal plots. Other broadcasters were singled out for the regime’s vicious attacks: Emil Georgescu, N. C. Munteanu, Şerban Orescu, Max Bănuş. Among the most influential voices, one should remember Nestor Ratesh (a splendid analyst of the American political and cultural scene), Emil Hurezeanu, an electrifyingly intelligent political commentator, as well as the thoughtful broadcasts by Mircea Carp and Nicolae Stroescu-Stănişoară.

On various occasions, Radio Free Europe helped  Romanians understand their country’s predicament. During the 1977 earthquake, RFE helped create a sense of solidarity based on true information; in 1968, it kept Romanians aware of the search for democratic socialism in Czechoslovakia and the suppression of the Prague Spring by the Warsaw Pact; and, after 1985, it promoted the new ideas of reform, playing a major role in debunking Ceauşescu’s dismal dictatorship as totally decrepit and obsolete, even by Gorbachevite standards. Radio Free Europe broadcast invaluable information about the heroic initiative to create a free trade union of the Romanian workers (Ionel Cana, Gh. Brasoveanu, Vasile Paraschiv, Carl Gibson and others), the anti-communist strikes in Valea Jiului in August 1977, led by Constantin Dobre and his colleagues, as well as about the anticommunist movement in Brasov in November 1987. During the 1989 revolutionary upheaval, RFE was the main hope of the Romanians, a source of information, knowledge, clarity, and self-confidence.

After the demise of communism, RFE has continued to militate for democratic values, for tolerance, dialogue, and moral clarity. It has opposed communist restoration and criticized Ion Iliescu and his cronies for their refusal to engage in genuine democratization. ForRomania’s democratic intellectuals, RFE has symbolized the values they cherish most dearly.

As a regular contributor to RFE’s Romanian service since February 1983, I consider its role a vital one in terms of defending what Vaclav Havel understood by living in truth. When one writes the history of Romanian communism and post-communism, RFE’s decisive role in advocating an open society and opposing any form of totalitarianism should be prominently highlighted.


Metafizica lui “terchea berchea”: Crin Antonescu si democratia romaneasca

25/04/2011

Mai intai tragedie, apoi farsa, asa suna o vorba celebra, una din putinele ce-si mentin actualitatea, din opera lui Karl Marx. Cam aceasta ar fi diferenta intre un Gh. Tatarescu si pateticul (in sensul englez al cuvantului) Crin Antonescu. Cand, pe 1 decembrie 2009, dupa penibila descindere de la Timisoara, l-am numit “Guţă Antonescu”, liderul penelist a explodat furibund.  Se intreaba unii de ce ii acord atata atentie unui personaj labil pe care l-am descris aici, pe Contributors, drept un Zelig al politicii romanesti, deci ca pe o fiinta cameleonica, imprumutand mereu stilul si aparentele celui cu care a decis sa se alieze.  O fac pentru ca dl Antonescu a fost si este instrumental in distrugerea unui partid in care multi dintre noi am crezut.  Pentru ca se distreaza de-a liberalismul fara sa-i pese de consecintele actiunilor sale. Pentru ca a profitat de credulitatea unor tineri spre a-i remorca noii caravane a mogulo-securismului. Pentru ca a devenit campionul unei tradari morale care a ipotecat pentru un numar de ani unificarea reala a dreptei democratice romanesti.

Dupa publicarea articolului despre “”marea conspiratie” impotriva auto-victimizatului lider al PNL (Plesu, Cartarescu, Tismaneanu), am citit o patrunzatoare analiza a fenomenului Crin Antonescu datorata poetei si eseistei Angela Furtuna. 

http://angela2008furtuna.wordpress.com/2011/04/25/un-caz-de-ratacire/

Cu intristat umor, dar si cu o admirabila stiinta a definirii personajului , Angela Furtuna vorbeste despre un aspirant la glorie din categoria mitologica “terchea berchea, oţ, si bun de gura”.  Promiteam, in textul amintit, sa dezvolt “contributiile” lui Crin Antonescu la cultura politica a tranzitiei din Romania, deci cele pe linia fatuitatii, vacuitatii si monomaniei. A facut-o Angela Furtuna si ii multumesc. Nu cred ca am ceva de adaugat.

In egala masura, nu cred ca putea fi oferita o mai precisa diagnoza a sindromului Antonescu. Oare este si Angela Furtuna, o intelectuala a carei lupta pentru salvarea memoriei Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca merita intreg respectul nostru,  o “sinecurista”? Are si ea, aceasta combatanta curajoasa impotriva oricarei forme de sovinism, rasism, antisemitism, “suflet de sclav”? Cunoscand naravurile grobiene ale d-lui Antonescu, probate in cazul Adrianei Saftoiu, ma astept la o mojicie. Daca l-ar (re) citi pe Marin Preda, dl Antonescu s-ar abtine. Ma gandesc la eseul despre neobosita inventivitate a tipului infect.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/metafizica-lui-terchea-berchea-crin-antonescu-si-democratia-romaneasca/

“Pe 17 noiembrie 2009, în preajma ultimelor alegeri prezidențiale din România, descriam portretele robot ale celor trei candidați care alergau pentru Cotroceni: Crin Antonescu, Traian Băsescu și Mircea Geoană.

http://angela2008furtuna.wordpress.com/2009/11/17/ultima-strigare-traian-basescu-mircea-geoana-si-crin-antonescu-%E2%80%93-trei-oferte-de-presedinte-pentru-romania/

În analizele privind oferta de candidați, îl defineam pe Crin Antonescu la momentul noiembrie 2009 astfel:

“1. Crin Antonescu

M-am săturat! Să mă lase şi pe mine! Nu mai suport! Nu mai vreau!” Acesta este mesajul electoral al lui Antonescu;   el nu se afirmă pe sine ca viitor preşedinte, ci se dă cu capul de Băsescu, făcând-o cu emisii de furie şi crize, ca un copil răsfăţat. De fapt, el îşi vinde şocant o imagine ca fiind opusă imaginii lui Băsescu, lăsând să se înţeleagă că în timp ce actualul preşedinte ar fi omul rău, el, Antonescu, e omul bun.  Acest maniheism nu dă bine, pentru că e extremist, radical (de altfel, Antonescu s-a şi descris pe sine, textual, ca fiind un radical, chiar într-unul din clipurile de campanie, de parcă asta ar fi o virtute în UE şi în NATO, când nu este decât o calitate de tip România Mare).

Discursul lui Antonescu prinde foarte bine la snobi, căci numai snobii au convingerea că ceva nou şi cât mai altfel, orice, ar fi de dorit faţă de ceva mai vechi, fie şi bun.

Dominantele acestui discurs se trasează prin câteva constante: e de tipul isteric, intolerant, impertinent, inconştient, indolent. E o retorică de copil răsfăţat şi idealist, rupt de realitate. Obsedat ca un adolescent imatur de o nouă jucărie teleghidată, fie ea şi o ţară. Emitentul acestui discurs  e  stăpânit de un sindrom ce mimează parcă o tulburare de comportament: el uită că starea de adolescent perpetuu a geniilor  nu are nimic de a face cu starea de imaturitate perpetuă  a rataţilor. Transmite imaginea unui aventurier, or, o ţară derutată, scuturată de crize şi pandemii plus o mare instabilitate sistemică, nu de astfel de oameni se va agăţa, care pot agrava nesiguranţa, ci de cei cu alură de părinţi chibzuiţi, care mai agită câteodată şi nuiaua. Românii sunt atraşi, pe timp de hulă, de tipul de lider  mai autoritar, deoarece sunt conştienţi că unele trăsături naţionale îi predispun la eşecuri colective datorate injoncţiunilor dintre ei, sinucigaşe. Antonescu nu intră în mitul mână de fier cu mănuşă de catifea, care place românilor, ci, dimpotrivă, în acela de terchea berchea, oţ şi bun de gură.

Rolurile lui Alain Delon de la sfârşitul carierei au fost memorabile, iar prestaţia lui Antonescu ar putea fi mai bună, după aceeaşi logică, peste câţiva ani. O observaţie: discursul lui Antonescu suferă şi din cauză că el este un preşedinte de partid de carton, duplicitar în doctrină, gonflat de ambiţiile şi petrodolarii unei oligarhii şi neavând  reprezentativitate convingătoare –  îi lipsesc faptele importante şi programul coerent. Însăşi cariera personală îl prezintă ca pe un actor grăbit: deşi profesor, nu are nici măcar practica de dascăl la catedră, care l-ar fi familiarizat cu efortul de a corija copiii teribili şi de a face oameni din ei, astfel că a rămas el însuşi un copil non-conformist ce se refugiază din calea responsabilităţilor într-un muzeu, unde singura luptă cotidiană, în opinia publicului, e ştergerea prafului de pe vitrine.

Antonescu mizează în mod perdant pe un look aşa-zis liberal de tipul casting de modă. Este narcisic şi lipsit de empatie –  un coleric amestecat cu flegmatic care a generat un fenotip de cinic politic păgubos.”

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

Cum a evoluat Crin Antonescu în intervalul 2009-2011?

Prost, pentru că nu are stofă. Nici măsură de craniu la pălăria liberală. Monomaniacal. Ciocu-mare fără acoperire, îl descriu mulți din libericienii săi…

Copilul-teribil al acelei triplete ce candida pentru prezidențialele din 2009, Crin Antonescu, (în realitate un caz tipic de ratare cocoțată în vârful piramidei politice românești fără a avea alt merit decât lipsa de merite), nu numai că nu a învățat nimic din experiența eșecului 2009 pentru a se dezvolta pentru bătăliile politice ulterioare, dar a luat-o binișor în direcția inversă, involuând: din alianța temporară cu adversarul doctrinar (Geoană) a făcut un cal troian (USLaș) prin care a bușit în ultimii doi ani  toată doctrina propriului partid; discursul său, inițial politicianist-isteric,  a devenit populist-psihotic și  e axat numai pe imprecație și defăimare și niciodată pe elementele constructive ale unui program de țară propriu și credibil; singurul program “politic” al lui Antonescu este definit de obsesia antibăsesciană parcursă în itemi holliwoodieni, nu în termeni de rigoare politică; declarațiile sale politice sunt construite, de altfel, numai pe resentimente frivole, de fițe, și nu pe afirmații mature, de aceea nici nu se ridică măcar cu un angstrom peste jalnicele emisii de țățisme și mahalagisme oferite de antene și de alte televiziuni specializate în război psihotronic (decontate de amicii lui Gorby și  de patrihoții oligarhi ruso-români).

Sincer, regret capcana în care au căzut liberalii români, pricopsiți cu un lider fără viitor, care nu e în stare să fie mai mult decât un gigolo pentru amantele  politic-oligarhice ale lui Medvedeev sau Putin. El nu a avut forța autentică de a se ridica la înălțimea exigențelor momentului istoric actual, pentru că în afară de gură-mare și hau-hau (însușiri bune pentru politruci sau dinupăturici) este un om gol, nu e un profesionist sau un manager, nu a produs niciodată nimic decât iluzii și curenți de suprafață, buni pentru creduli și fripturiști.  Este adevărat că toate partidele românești colcăie de fosta nomenclatură comunistă (cu care Crin Antonescu s-a înfrățit prin parteneriate temeinice), și că ceea ce noi am crezut a fi perioada de trecere către democrație nu a fost, în realitate, decât o perestroika tardivă, împlinită de Iliescu și de tentaculele create de el în toate bazinele politicii românești: această perestroikă românescă a avut misiunea de a transfera și puterea economică  în mâinile celor care până în 89 o aveau doar pe cea politică (misiune încheiată de Ilici via KGB cu succes, după eternul model de la răsărit). Dar pe tot acest fundal neocomunist – care ne primejduiește major evoluția ca țară extrem de vulnerabilă, integrată în NATO și UE  mai mult din rațiuni geopolitice -, impostura lui Crin Antonescu adaugă acum și o tușă de insanitate: în toiul unui proces instabil de redresare și de salvare a României, bufonul antibăsescian, nu e capabil să bată măcar un cui pe care ar putea fi eventual răstignit dușmanul său. Strigă mereu, în schimb,  Hoțul! Hoțul!, pentru a sabota adevărul și a abate privirea lumii către o halucinație media, iar lumea să nu vadă cum, de fapt, partidul său USLaș și deciziile aberant-populiste ale aceluia din anii 2008-2009 au lăsat  electoratul și fără salarii, și fără pensii, și fără economiile bănești, și fără speranțe pe termen mediu. Recentele atacuri ale lui Crin Antonescu față de Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleșu și Vladimir Tismăneanu (după cum aflu din blogul celui din urma https://tismaneanu.wordpress.com/2011/04/24/capcana-monomaniei-crin-antonescu-intre-fatuitate-si-vacuitate/ ) denotă că arsenalul liberalului comunist mai conține o armă folosită dintotdeauna de bolșevici: intelectualofobia. Între logica lui Crin Antonescu (omul care a ajuns piesă de muzeu după ce a părăsit muzeologia de dragul celei mai vechi profesii din lume) și nebunia vera nu mai există nicio diferență. Pentru că nu logica, ci rațiunea, va alege întotdeauna omul politic bun de cel eminamente prost.

Angela Furtuna

25 aprilie 2011


Capcana monomaniei: Crin Antonescu intre fatuitate si vacuitate (Updated)

24/04/2011

Dl Crin Antonescu a declarat recent ca se simte flatat si ingrijorat de atentia pe care i-o acordam Andrei Plesu, Mircea Cartarescu si cu mine. Ca risca sa dezvolte chiar un fel de megalomanie, o paranoia sui generis din cauza “atacurilor” noastre care i-ar hiperboliza (evident negativ si fireste nedrept) statura. Se sugereaza ca ar fi vorba de un fel de campanie concertata, o cabala coordonata de forte obscure, menita sa-l delegitimeze, sa-l demonizeze pe el, potentialul salvator al Romaniei de urgia tiraniei basesciene. Se reia, de fapt, vechea marota a “intelectualilor lui Basescu”, acei oameni lipsiti de demnitate, “suflete de sclavi” cum atat de elegant ne-a numit dl Emil Constantinescu, alt corifeu altruist, non-partizan si neresentimentar al polemicilor civilizate. Ceea ce nu suporta dl Antonescu este sa i se arate cu dovezi palpabile cele doua caracteristici definitorii ale stilului sai politic, elemente din care decurg toate celelalte sarabande, gavote, badinerii, menuete si alte dansuri ale suitelor imposturii promovate pe “antene” si pe “irealitati”: fatuitatea cronica si vacuitatea abisala.

Promit sa dezvolt cat mai curand analiza acestor indelebile contributii crinantonesciene la cultura politica a tranzitiei romanesti. Nu cunosc vreo interventie substantiala a liderului PNL pe teme doctrinare, vreo tentativa de clarificare a rolului acestui partid in dezbaterile despre viitorul dreptei (ori stangii) din Romania. Fraternizarea USLaşa este expresia cea mai directa a dispretului pentru ce inseamna intreaga traditie anti-totalitara din Romania. Am mai scris-o si o repet aici: una este sa faci o coalitie de guvernare temporara si alta sa te aliezi strategic cu adversarii tai ideologici, ajungand de fapt la o suicidara osmoza prin emascularea propriei identitati politice.  Daca un Gh. Tatarescu, un om politic veritabil, cu urcarile si coborasurile unei cariere impresionante,  a ajuns sa colaboreze cu comunistii in conditii de teribila presiune, deci in stare de urgenta istorica, cu trupe sovietice de ocupatie pe teritoriul tarii, Crin Antonescu s-a dedat acestei similare (si funeste) abdicari din ratiuni strict narcisiste si oportuniste. Suntem unii care ne mai amintim afisele enorme care decorau panourile marilor orase intre cele doua tururi de scrutin din noiembrie-decembrie 2009, cu acea inubliabila strangere de maini dintre Crin Antonescu si Mircea Geoana si cu legamantul “Impreuna vom invinge!”. Credeam ca, dupa excesele retorice ale momentului electoral, dupa teribila a gafa a vizitei la Timisoara, dl Crin Antonescu va sti sa lase de-o parte o pasionalitate ce-l pierde si ca va cauta solutii pentru resurectia unei aliante normale a fortelor care vor intr-adevar o Romanie moderna, necorupta, intemeiata pe suprematia legii, eliberata de fantomele trecutului totalitar. A fost insa o amagire.

Unica propunere, repetata ad nauseam, a d-lui Antonescu este daramarea “regimului Basescu”, un scop distructiv (perzentat drept “emancipator”) caruia ii sunt subordonate toate celelalte posibile prioritati. In numele acestui ţel ultim dar si imediat pe care psihiatria l-ar descrie drept monomanie, se justifica nejustificabilul, se calca in picioare traditia liberala din Romania, se fac aliante sordide, se minte fara jena. Pe dl Antonescu nu-l stinghereste coruptia, nu-l framanta intarzierea adoptarii legilor legate de reparatiile pentru victimele comunismului, de reducerea pensiilor securistilor, tot atatea teme pe care candva parea sa le pretuiasa.

Dar, vai, nivelul intelectual al d-lui Crin Antonescu, acest Zelig al politicii romanesti, se probeaza a fi tot mai anemic. Despre cel moral, ma abtin. Intr-o declaratie din martie 2011, presedintele PNL ofera aceste reflectii ce concureaza intru profunzime cu fenomenologia lui Branzovenescu: “(Basescu) a spus că nu o să mai stea în casa de la stat şi că va sta în casa lui. Aşa că şi-a dat casa de la stat în care apoi s-a mutat. Nu a mai stat în casa de la stat, ci a stat în casa lui, a lui Băsescu. Dacă asta înseamnă dreapta pentru cumetrii Patapievici, Tismăneanu, Pleşu, cine mai vor ei, pentru mine nu înseamnă asta dreapta”. Deci in opinia lui Crin Antonescu, H.-R. Patapievici, Andrei Plesu si cu mine (superb termenul de “cumatru”, sofisticat si rafinat) am identifica dreapta cu proprietatea unei locuinte. Lenin nu avea locuinta proprietate personala, era de stanga. Printul rosu, Scarlat Callimachi, locuia in propria casa, era deci de dreapta.  Chiar nu intelege Crin Antonescu ca este vorba de principii, de valorizarea proprietatii ca valoare sociala, de necesitatea dezetatizarii ideii de bine public? Riscand sa sun pedant, nu pot decat sa-i recomand doctorandului preferat al doamnei profesoare Zoe Petre, cat pot de sincer si cu cea mai buna credinta, volumul “Repere intelectuale ale dreptei romanesti”, editat de Cristian Patrasconiu cu ilustratii de Devis Grebu, aparut la Humanitas in 2010. Nu trebuie, Doamne fereste, sa aprobe tot ce se spune in acel volum, dar n-ar strica sa se inspire din el pentru a evita pe viitor asemenea penibile asertiuni. Ar afla de asemenea ca se poate polemiza si fara a fi grobian (a se vedea cum a vorbit dl Antonescu despre “erezia” doamnei Adriana Saftoiu).  Pentru ca, la aceste capitole (si nu numai), deci acela al clarificarilor doctrinare si al civilitatii, dl Antonescu a cam uitat sa-si faca temele…

Recomand aici excelentul articol semnat de Mircea Cartarescu in Evenimentul Zilei. Cum autorul Levantului s-a aflat aici, la Washington pentru cateva zile impreuna cu sotia sa, poeta si romanciera Ioana Nicolae, cum ne-am vazut continuu, inclusiv joi seara, la minunata intalnire avuta de cei doi cu cititorii la Ambasada Romaniei, un eveniment organizat de ICR New York (felicitari, Corina Suteu!), martusisesc public ca n-am facut altceva impreuna decat sa complotam impotriva d-lui Antonescu :)   Primul lucru despre care am vorbit, cand ne-am revazut aici, a fost despre cum sa-l subminam pe profetul pseudo-liberalismului romanesc. Ne-am consultat prin e-mail cu alti conjurati si, iata, acum pornim o noua campanie. Probabil ca asa vede dl Antonescu vietile noastre: intrigi marunte, fixatii meschine, o pozitie ancilara eterna in raport cu Traian Basescu. Altcineva ne scrie cartile si articolele, altii sunt cei care ne pregatesc cursurile universitare si prelegerile publice. Sigur, nu suntem chiar niste oarecare, de vreme ce cuvintele noastre sunt luate in seama, for better or for worse. Dar ele nu sunt ceea ce spunem noi, rezultatul gandirii noastre autonome, ci al poruncilor din umbra rasplatite pe ascuns, comenzi pe care le indeplinim fara murmur noi, membrii comandoului  propagandistic dirijat de la Cotroceni, din ratiuni mocirloase si tenebroase. Nu-l pretuim cum se cuvine pe el, solarul, virilul, imaculatul tribun al democratiei USLaşe, pentru ca suferim de ceea ce Baudelaire numea candva la nostalgie de la boue. Ceea ce uita dl Antonescu este sa dezvaluie numele celui de-al patrulea, al celui mai influent, consecvent, persistent si periculos conspirator. A facut-o insa Mircea Cartarescu. Numele sau este chiar Crin Antonescu.

PS Dupa decizia lui Crin Antonescu de a sacrifica PNL-ul in favoarea coalitiei Grivco, tratand cu suprema condescendenta (ma exprim eufemistic) atatea si atatea avertismente, am anuntat ca voi returna Premiul “Bratianu” al PNL. Am facut acest lucru acum cateva saptamani cand medalia a fost predata oficial la sediul PNL pe numele presedintelui acestui partid. Un sediu in care m-am aflat imediat dupa decernarea premiuluii “Bratianu” impreuna cu oameni precum Alexandru Paleologu, Valeriu Stoica, Dan Grigore, Andrei Oisteanu, Razvan Popescu (ma uit cu nostalgie la o fotografie de-atunci). Cei trei numiti de Crin Antonescu nu au ceva personal cu el. Cum nu au nimic personal nici Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Mircea Mihaies, H.-R. Patapievici, Dragos-Paul Aligica, Rodica Palade, Cristian Preda, Ioan Stanomir, Traian Ungureanu, Andreea Pora, Mihail Neamtu etc Nu cred ca marele artist Devis Grebu are vreo problema personala cu Crin Antonescu. Pur si simplu ii vede si ii imortalizeaza in desene/editoriale formidabile ceea ce numesc in textul meu fatuitatea si lipsa de principii. Este vorba de ingrijorarea noastra, ca spirite dedicate valorilor liberale, in raport cu o trista, dezolanta degringolada.

Nu suntem fanaticii nimanui. Scriem si ne exprimam in nume propriu, nu angajam institutii private ori de stat (cum observ ca uneori ni se reproseaza). Orice ar crede unii, nu primim unda verde de la Cotroceni. Avem dreptul la opinii, cum au dreptul inalienabil la opinii si cei care au semnat “Apelul” intelectualilor pentru alegerea lui Crin Antonescu drept presedinte al Romaniei. Ca si Mircea Cartarescu intr-un articol de-acum cateva saptamani din EvZ, ma intreb ce au de spus acesti oameni, dintre care unii imi sunt amici, despre rateul moral al acestui personaj? De ce nu spun ei nimic despre pactizarea cu partidul-emanatie al lui Dan Voiculescu? Cum pot ei ramane tacuti cand Crin Antonescu s-a infratit cu Victor Ponta, cel care a afirmat de cateva ori ca am fi de fapt un “grup fascist”? Dar de fapt Ponta nu face decat sa reia, cu graba si superficialitatea ce-l caracterizeaza, formulele intelofobe lansate de Adrian Severin (care ne numea “minoritatea fascistoida”) si de Bogdan Olteanu, alta “lumina”, care sustinea prin 2007 ca Mircea Cartarescu si-ar indemna studentii sa-l lapideze pe el, apostolul liberalismului social.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cei-patru-conspiratori-impotriva-lui-crin-antonescu-plesu-tismaneanu-cartarescu-si/

Dupa publicarea acestui articol am citit o patrunzatoare analiza a fenomenului Crin Antonescu datorata poetei si eseistei Angela Furtuna. Nu cred ca putea fi oferita o mai precisa diagnoza a sindromului Antonescu. Oare este si Angela Furtuna, o intelectuala a carei lupta pentru salvarea memoriei Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca, merita intreg respectul nostru,  o “sinecurista”? Are si ea, aceasta combatanta curajoasa impotriva oricarei forme de sovinism, rasism, antisemitism, “suflet de sclav”? Cunoscand naravurile grobiene ale d-lui Antonescu, probate in cazul Adrianei Saftoiu, ma astept la o mojicie. Daca l-ar (re) citi pe Marin Preda, dl Antonescu s-ar abtine. Ma gandesc la eseul despre neobosita inventivitate a tipului infect.

http://angela2008furtuna.wordpress.com/2011/04/25/un-caz-de-ratacire/


Cei patru conspiratori impotriva lui Crin Antonescu: Plesu, Tismaneanu, Cartarescu si…

21/04/2011

 

Senatul EVZ: Al patrulea conjurat

de Mircea Cartarescu

Domnul Crin Antonescu mi-a făcut de curând deosebita onoare de a mă cita între cele trei “nume mari” care ar conspira în ultimul timp împotriva dumnealui. Ceilalţi doi ar fi Andrei Pleşu şi Vladimir Tismăneanu.

E de la sine înţeles că încă de la început această asociere mă umple de recunoştinţă: nu ştiu ce a urmărit cu adevărat domnul Antonescu când m-a inclus în redutabilul triumvirat, dar oricum îi mulţumesc. Am crescut în propriii mei ochi şi cred că şi în ai dumneavoastră, dragi cititori, prin asocierea, fie şi numai ocazională, cu cei doi oameni admirabili mai sus citaţi.

În privinţa conspiraţiei, trebuie să recunosc, de asemenea, flerul deosebit al domnului Antonescu. De data asta ne-a prins şi nu mai e nimic de comentat. Asemenea unor complici ai unei crime abominabile, daţi în vileag de un comisar priceput printr-un subtil interogatoriu încrucişat, nu ne mai rămâne decât să ne mărturisim faptele.Aşa e, domnule Preşedinte (deocamdată doar al PNL, dar cine ştie?…), conspirăm împotriva dumneavoastră de o bună bucată de vreme. Cu mulţi ani în urmă am fost racolat de domnul Andrei Pleşu personal, care mi-a oferit o bursă New Europe College, instituţia patronată de dumnealui, evident un paravan pentru activităţi de urmărire ilegală a potenţialilor viitori preşedinţi liberali. Ne-am întâlnit ulterior prin parcuri, case conspirative şi chiar pe aeroporturi străine ca să facem schimb de informaţii în privinţa dumneavoastră, cel mai plauzibil candidat la această demnitate.Cât despre domnul Tismăneanu, mărturisesc că-l cunosc de mai bine de două decenii, timp în care, la Washington D.C., la Maryland şi la Bucureşti am ţesut intrigi laborioase pentru denigrarea dumneavoastră. O vreme am rămas în umbră, dar în ultimele luni am fost reactivaţi de către dictatorul Băsescu personal (dar în mod ciudat şi de către domnul Patriciu, ca dovadă de ce front politic uriaş conspiră împotriva dumneavoastră) şi asmuţiţi ca nişte fiare turbate împotriva dumneavoastră, într-o încercare disperată de a schimba cursul istoriei, care vă vrea la conducerea României. Cum am putea s-o negăm, acum, când toate probele ne arată cu degetul?

În ceea ce mă priveşte personal, domnule Preşedinte, îmi accept stoic pedeapsa. Istoria mă va judeca nu doar ca pe un poetastru de curte, adulator al unui despot abject, ci şi ca pe un conspirator împotriva celui mai mare bărbat de stat pe care solul fără îngrăşăminte al ţării l-a putut produce în anii aceştia de răstrişte: dumneavoastră, domnule Crin Antonescu! Pentru ca dreptatea să triumfe deplin şi conspiraţia să fie totală, daţi-mi voie să vă dezvălui în rândurile ce urmează o mare taină.

Adevărul este că pe lângă noi, cei trei complotişti, există şi un al patrulea, căruia, ca geniu al calomniei, nu merităm nici să-i legăm sandalele. El singur a uneltit împotriva dumneavoastră mult mai mult decât toate agenturili autohtone şi străine, şi dacă, în ciuda căderii noastre, conspiraţia totuşi va triumfa, el va fi vinovatul moral. Acest odios agent, profitând de întâmplarea că se numeşte tot Crin şi tot Antonescu, vi s-a substituit în momente de răscruce ale istoriei recente şi, în numele dumneavoastră, a comis cele mai nătânge şi mai compromiţătoare fapte imaginabile.

Numai noi am ştiut tot timpul că nu dumneavoastră, ci el a chiulit din parlament atât de mult, încât vi s-a dus vestea că aţi fi chiulit într-a patra şi de la lecţia “Povestea unui om leneş”.

Că nu dumneavoastră, ci el vorbeşte la nesfârşit fără să spună nimic, de aţi ajuns să fiţi numit “bidonul gol”. Că nu dumneavoastră, ci acest impostor a ţopăit laolaltă cu Mircea Geoană în noaptea de pomină a celei mai scurte domnii, după care, ca ruşinea să fie totală, au făcut schimb de tricouri ca pe Giuleşti. Că nu dumneavoastră, ci el a trădat tot ce se putea trăda, dând România pe mâna PSDului, cu care s-a aliat ca să ajungă preşedintele ţării. Că nu dumneavoastră (cum aţi fi putut s-o faceţi vreodată dumneavoastră?) ci acest slugoi nemernic s-a făcut frate cu Felix turnătorul, că acest scelerat a făcut din liberali un partid în genunchi, că acest mizerabil şi-a bătut joc de tot ce înseamnă convingerile liberale, înhămând partidul la căruţa rablagită a stângii.

Domnule Preşedinte, câtă vreme acest al patrulea conspirator e liber, vă aflaţi mai departe în cea mai mare primejdie, şi, o dată cu dumneavoastră, Patria. De aceea, din văgăuna mea în care-mi ling binemeritatele răni, vă avertizez: Crin Antonescu e cel mai mare duşman al dumneavoastră. Scăpaţi de el şi veţi fi liber.

 
 
 
PS Asta seara aici la Washington, la Ambasada Romaniei, Mircea Cartarescu si Ioana Nicolae vor citi din scrierile lor. Ne-am vazut ieri, ne vom revedea azi. Evident ca nu vom vorbi decat despre dl Crin Antonescu.
 
Update, 23 aprilie 2011: Pentru articolul meu pe subiectul Crin Antonescu, direct legat de textul de mai sus, si pentru comentarii:
 
 
  

Păpuşa păpuşarilor: Destinul intortocheat, straniu si abject al lui Ivan Denes (I)

20/04/2011

 

Este vorba in acest articol despre un personaj nascut parca din romanele lui Joseph Conrad ori din povestirile lui Borges. Un destin asemeni gradinii potecilor ce se bifurca. Regimul comunist a dovedit o diabolica inventivitate in a anihila verticalitatea fiintei umane. Intre victime, au existat multi care au rezistat, dar au fost si unii care, supusi supliciilor teroriste, au cedat si au facut pactul cu fortele Raului, au devenit informatori. Chiar intre acestia, unii si-ai indeplinit rolul à contre coeur, cu minim zel si fara a-si vatama prietenii. Altii insa au mers cu abjectia foarte departe, si-au calcat in picioare prietenii de-o viata, au inselat investitiile de incredere ale unor oameni pe care pretindeau ca-i iubesc. Nascut la Timisoara in 1928, Ivan Denes, care a incetat din viata in ianuarie 2011, a fost un jurnalist german originar din Romania, fost detinut politic in temnitele comuniste, fost colaborator al postului de radio “Europa Libera” si fost informator asiduu al Securitatii interne si externe (DIE). Nu un informator oarecare, ci unul de inalta clasa. Nu a rupt cu Securitatea nici macar la sfarsitul jocului, cand era limpede ca dictaturile comuniste nu mai aveau nici o sansa de supravietuire. Traia in Berlinul de Vest unde conducea o mica agentie de presa, urmarea infrigurat ultimele zile ale regimului Honecker, dar ramanea un fidel colaborator al serviciilor secrete din Romania.

Ar merita analizata propensiunea serviciilor secrete comuniste de a-si camufla activitatile sub masca unor fantomatice “agentiilde presa”  ori a unor falimentare, dubioase si totusi durabile “galerii de arta”, “librarii de extrema dreapta” etc. In noiembrie 1989, generalul Aristotel Stamatoiu, seful Centralei Informatiilor Externe, aflu dintr-un remarcabil articol al lui William Totok transmis la RFI, a propus decorarea in absentia a lui Ivan Denes cu ordinul “Tudor Vladimirescu”pentru “merite deosebite”. Care merite vor fi inclus turnatoriile despre scriitori non-conformisti, despre muzicieni, despre regizori, actori, ziaristi, despre oameni care i se destainuisera crezand ca au de-a face cu un om onest. Nu s-a mai intamplat acest lucru din cauza prabusirii regimului. Dar nu pot sa nu-mi amintesc ca, dupa asasinarea lui Troţki in august 1940, agentul NKVD Ramon Mercader, condamnat la 25 de ani inchisoare in Mexic, a primit, in absentia si in secret, ordinul “Lenin”. Ma intreb daca există in arhivele SIE o lista a celor decorati astfel de catre regimul comunist. Nu pot crede ca era vorba de o onoare rezervata exclusiv lui Ivan Denes. Ma intreb de asemenea daca Denes s-a mai vazut cu fostii sai handlers dupa 1990 si daca “misiunile” sale s-au incheiat intr-adevar atunci…

 

Desi evreu, in anii de dupa revolutiile din 1989, Denes a migrat catre cercurile de extrema dreapta din Germaniadevenind chiar redactor-sef al unei publicatii din aceasta zona ultra-nationalista, cu pronuntate accente anti-americane si anti-israeliene (la frontiera cu antisemitismul). In necroloagele aparute in publicatiile de aceasta orientare, Denes este glorificat pentru “curajul” demistificarii “coastei de Est” din Statele Unite, formula-cod pentru cei care cred in omnipotenta “lobby-ului evreiesc” si in alte versiuni de teorie a conspiratiei. Deci nu antisemitismul de partid si de stat din statele comuniste il framanta pe Ivan Denes, ci rolul cercurilor evreiesti in politica externa americanasi problema drepturilor omului pentru palestinieni. Fixatiile extremelor sunt teribil de asemanatoare si de previzibile. Cele doua extreme au nevroze comune. Denes si-a rationalizat aceste obsesii considerandu-se un campion al “incorectitudinii politice”. A fraternizat cu cercurile ce-si zic radical-conservatoare, dar care sunt in realitate ultra-nationaliste, antisemite si xenofobe. A fost inmormantat la un cimitir evreiesc din Berlin. Este cunoscut faptul ca serviciile secrete comuniste au fost mereu active in randurile miscarilor populiste ultra-nationaliste (cazul Pordea si “Frontul National”). Aceasta poate fi explcatia pentru ralierea lui Ivan Denes miscarii Die Deutschen Konservativen.

 Delator pe langa Belu Silber

 Nu m-am intalnit personal cu Ivan Denes, dar am corespondat cu el in 1989, cand incepeam lucrul la ceea ce avea sa devina cartea mea “Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc”. Mi-a raspuns detaliat, cu amabilă precizie, la un numar de intrebari punctuale. Auzisem despre Denes intarade la Alexandru Ivasiuc si de la Tita Chiper. Imi vorbisera despre el si alti prieteni, stiu ca avea relatii amicale cu G. M. Tamás (pe care l-a si turnat). Stiam ca publicase, prin 1968, un roman cu cheie despre arestarile din anii 50 cu titlul “Păpuşarul”, ca tradusese in romaneste scrierile unor Thomas Mann, Hermann Hesse, Aharon Megged, Thornton Wilder, Robert Graves, ca plecase spre Israel, ca ulterior ajunsese in Germania. L-am auzit la “Europa Libera” de cateva ori si am fost frapat de claritatea analizelor sale. Vocea si stilul sunau cat se poate de occidental. Ulterior, am auzit ca avusese relatii tensionate cu Noel Bernard, ca directorul “Europei Libere” decisese sa intrerupa colaborarea lui Denes in raport cu care incepuse sa aiba serioase dubii.

http://halbjahresschrift.blogspot.com/2011/04/ivan-denes_20.html

 In vara anului 1989 am primit din partea d-lui Nicolae Stroescu Stanisoara, directorul de-atunci al “Europei Libere”, un articol semnat Ion Daniel care fusese transmis in acea perioada. Era, intre altele, o critica a comportamentului ingrat al lui Gheorghe (Gogu) Radulescu, vicepresedinte al Consiliului de Stat si membru al Biroului Permanent al  Comitetului Politic Executiv, in raport cu Herbert (Belu) Silber, fostul prieten al lui Lucretiu Patrascanu, un personaj fascinant, tragic si chiar nefast, de o scaparatoare inteligenta dar si de un imens cinism, care, dupa ce fusese torturat in chip bestial, colaborase cu acuzarea in monstruoasa inscenare soldata cu executia lui Patrascanu in aprilie 1954. Silber isi scrisese memoriile, fusese insa denuntat de un “amic apropiat” (adica Ivan Denes, o aflam acum din relatarea lui William Totok) , manuscrisul a fost confiscat de Securitate in cadrul unui pretins jaf in 1970 la domiciliul celui care facuse el insusi ani grei de inchisoare si isi castiga zilele, pe langa o pensie medie, dand meditatii de matematica. Silber a rescris textul. Ulterior, dupa 1990, editura Humanitas a publicat cele doua versiuni ale “Monarhiei de drept dialectic”, una dintre cele mai patrunzatoare analize ale universului de intrigi si tradari elitei staliniste de la Bucuresti, o carte fara de care este greu, daca nu imposibil, sa intelegi rolurile jucate de Dej, Patrascanu si Ana Pauker in ceea ce-am numit candva tragicomedia comunismului romanesc (Silber a fost autorul butadei profetice dupa care socialismul din Romania era menit sa poarte pecetea geniilor combinate ale lui Ion Luca Caragiale si Iosif Vissarionovici Stalin). Este simptomatic ca in textul transmis la “Europa Libera”, Denes nascocea un scenariu abracadabrant privind “jefuirea” locuintei lui Silber, plasand momentul in aprilie 1968, in timpul vizitei generalui de Gaulle in Romania si legand actiunea de o pretinsa discutie interceptata de Securitate la hotelui Athené Palace dintre un ziarist francez de origine romana si fiica unui ilustru lider al PSD. Sa fi fost textul lui “Ion Daniel” trecut mai intai prin cenzura institutiei care-l “legendase” in 1970 cand plecase spre Israel? Oricum, finalitatea sa apare acum cu claritate: se urmarea exonerarea lui Denes pe tema confiscarii manuscrisului exploziv al lui Silber.

 Marxismul ca “adevar transcendental”      

Am citit cu mare atentie textul lui Denes (Daniel). Il alm langa mine acum cand scriu aceste randuri. O relatare a unei prietenii ai spune sacra dintre autor si Silber. Nici nu ti-ar putea trece prin minte ca Denes il spionase continuu pe Belu Silber, ca fusese principalul pion securist din anturajul acestuia in anii 60 si 70. Denes intrase de tanar in partid, in 1945, fusese redactor al Editurii PCR pana in 1948 cand a fost arestat prima oara, sub acuzatia de troţkism. Ca redactor, fiind vorbitor perfect de germana, lucrase la traduceri din Marx si Engels. Intretinuse bune relatii cu Ilka Wasserman-Melinescu, numarul doi al editurii (sef era insuportabilul Jack Podoleanu, cumnatul Ghizelei Vass). Eliberat dupa un an, Denes si-a dat lucrarea de licenta, a lucrat in diverse redactii, la teatrul de papusi din Cluj ca secretar literar, a circulat intens in mediile intelectuale si intre ilegalisti (in special intre cei de origine maghiara). A fost arestat din nou in 1958, in cadrul valului de reresiuni ce-au urmat Revolutiei Maghiare din 1956, sub acuzatia de “tradare de patrie”, a fost condamnat la 20 de ani si a fost inchis pana la amnistia din 1964. Ca si filosoful Pavel Apostol, a acceptat sa devina marioneta securistilor, păpuşa păpuşarilor. Pavel Apostol si-a turnat toti prietenii (dupa ce-l denuntase la Cluj, in 1947-1948, pe fostul sau protector Lucian Blaga si-a implinit sinistra “opera” in anii 70 turnandu-l pe ginerele lui Blaga, profesorul Tudor Bugnariu si pe fiica poetului, doamna Dorli Blaga-Bugnariu).

 Ivan Denes a primit misiuni de mare semnificatie pentru Securitate, a fost unul dintre cei mai entuziasti delatori din acel angrenaj monstruos menit sa macereze sufletele. Lucrul era cu atat mai terifiant cu cat era vorba de un personaj rafinat, cu umor, ultra-cultivat, vorbitor fluent in cinci limbi. In articolul despre Silber, Denes amintea ca prietenul sau ramasese marxist in pofida zilnicelor indoieli intrucat “ecuatia marxista continua sa-mi apara ca un adevar transcendental si transcendentalul are darul de a reduce la tacere bunul simt”. In text, pe langa amintirile despre ce spunea Silber, apar si propriile opnii ale lui Denes. Iata, de pilda, ce spunea despre tandemul Patrascanu-Silber ca antipod al echipei Dej-Pauker-Bodnaras: “Lucretiu Patrascanu fusese, de la inceput, corp strain in conducerea partidului comunist. Atat el, cat si prietenul sau, Belu Silber, erau intelectuali, formati de institutiile academice vechi, solide, imbibate de ceea ce Karl Marx define ca ‘burgerliche Ideologie’, ca ideologie burgheza. Amandoi erau, prin structura, intelectuali cu convingeri comuniste si nu activisti de partid cu niscaiva diplome universitare. Diferenta pare a fi de nuanta, tine insa de fond”.

 Cand scria aceste randuri, se va fi gandit Ivan Denes la propriul sau destin? Ce se va fi petrecut in sufletul sau cand, cel mai probabil la ordinul papusarilor, a ajuns tocmai el, cel care supravietuise Holocasutului si Gulagului, militant activ in acele grupuri fringe ale radicalismului de dreapta din Germania cu ale lor obsesii antisemite, xenofobe, primordialiste si anti-americane? Poate ca vom gasi cheia la aceste intrebari in raspunsul pe care mi l-a trimis pe 28 octombrie 1989, cu doua saptamani inainte de caderea Zidului, la scrisoarea mea legata de ceea ce numesc tragicomedia comunismului românesc.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/societatelife/papusa-papusarilor-destinul-intortocheat-straniu-si-nenorocit-al-lui-ivan-denes-i/