Frunzele verzi si cainii primejdiosi: Viata si timpurile lui Eugen Jebeleanu

“Sa-ti fie dat sa traiesti in timpuri interesante” suna un vechi proverb, ori mai degraba blestem, chinez (real ori apocrif). Eugen Jebeleanu (1911-1991) a fost un poet antifascist, un om de stanga, un intelectual care a facut multe compromisuri in epoca stalinismului dezlantuit, a regretat amarnic anii orbirii, a stiut sa renasca, printr-o chinuitoare alchimie a expiatiunii, drept un poet autentic, confirmand asteptarile lui E. Lovinescu din anii 30.  A sustinut de altfel eforturile Ilenei Vrancea, ale lui E. Simion si ale lui Ion Negoitescu de reabilitare a lui Lovinescu, in pofida opozitiei vechilor si noilor jandarmi ideologici. La un ceas cand parea sa fie condamnat la anacronism, sa lase in urma doar amintirea unuia dintre arhitectii utopiei, preotii a ceea ce Eugen Negrici a deconstruit exemplar ca religie politica a comunismului romanesc (precum Beniuc, Marcel Breslasu, Veronica Porumbacu ori Cicerone Theodorescu), Jebeleanu a scris poemele sale cele mai tulburatoare, cele mai durabile si cele mai oneste.  Unele dintre acestea, in opinia mea, rascumpara erorile anilor 50 si vor ramane printre cele mai curate si nobile poeme ale literaturii romanesti din ultimele decenii ale tragicului secol al douazecilea.

Desteptarea a inceput mai devreme. La Congresul Scriitorilor din 1956, Jebeleanu si A. E. Baconsky au fost cei care si-au abjurat public “productiile” literare din anii anteriori, si-au pus cenusa-n cap pentru pactizarea cu obscurantismul jdanovist. “Mai bine mi s-ar fi uscat degetele decat sa fi scris acele stupiditati”, declara Jebeleanu. Poate ca atunci a demarat conflictul tot mai acut cu Mihai Beniuc, cel numit de Miron Radu Paraschivescu “piticul de la Uniunea Scriitorilor”. Stia ca Beniuc nu era un actor autonom, ca era de fapt instrumentul “perfectului acrobat”, al lui Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu), seful Directiei Propaganda si Cultura a CC al PMR, satrapul ideologic suprem, Leonte Rautu. A inteles ca fusese folosit, ca fusese jucat de marii manipulatori, de comisarii “Noii Credinte” (Milosz); crezuse intr-un ideal, asemeni favoritului sau Attila Jozsef (din care a tradus superb), se izbise de macularea cinica a acestor visuri.  Citez din memorie: “Multi am dorit sa fie bine/Nu pentru noi, ci pentru toti/Doar altii au gandit mai bine/La patru aurite roti”. Ne-a povestit odata despre sedintele de pomina din vara anului 1958 cand, acuzat de teribile pacate, intre care “lipsa de vigilenta”, primise un vot de blam pe linie de partid.  Ploua cu sanctiuni in acea vara a represaliilor. In timp ce-si facea o formala autocritica, Ema Beniuc a inceput sa urle isteric: “Nu-l credeti, minte, vrea sa insele Partidul!”. Nu mai conta ca scrisese tot ce scrisese, devenise un “dusman obiectiv”.

Poeziile de dupa 1968 ale fostului sburatorist regaseau nu doar ermetismul infrigurat, as zice condensat, al inceputurilor, dar si solemnitatea aproape sacrala a actului civic. Deveneau tot mai explicit critici ale unui regim alienant, abundau referintele biblice, parabolele despre nemurire si salvarea sufletului: “Cocosu-n zare-a trambitat/S-a inrosit de cantec marea/Nu-i inca zi dar poti sa-ncepi/Poti Petre sa-ti incepi vanzarea”. Fabule cu semnificatii suvbersive, aluzii stravezii, in metafore abrupt-parciomioase, la o stare de fapt to mai revoltatoare: “Pe vremea Regelui David/Veni la el un individ/Spunand: Asculta bai Davide/De ce in tara nu-s stafide/Caci ele mi se fac din struguri/Si cand le ciugulesti te bucuri./David raspunse Ehehe/Ce bune-ar, dar nu mai e/Ce nu mai e, facu saracul/In ce le pune cozonacul”… 

Eugen Jebeleanu pe care l-am cunoscut, asa cum l-am cunoscut, era de-acum scarbit de jocurile cinice si perverse ale nomenklaturii :”Vai de sufletelul nostru care/Cand sa fie mare/Ni se cocosa ca prostul/Prostilor dand ascultare”. Sigur, mi se va spune, dar atunci de ce a acceptat sa devina membru supleant al CC al PCR la Congresul al X-lea? Simplu spus, Jebeleanu nu avea stofa de erou, nu era facut pentru martiriu, era un om extrem de vulnerabil, isi imagina ca fiind acolo, in anturajul imediat al “zeilor”, va putea incuraja unele tendinte liberalizante. Miza, banuiesc, pe o relatie speciala cu Ceausescu, despre care scrisese inca din 1936, cand tanarul jurnalist Jebeleanu a vizitat inchisoarea de la Brasov unde se afla detinutul politic care avea pe atunci doar 18 ani. Un timp, Ceausescu l-a tratat cu un anumit respect.

Dupa 1971, cand la Plenara CC din noiembrie consacrata noului inghet ideologic Jebeleanu a sfidat linia agresiva lansata prin “Tezele din iulie”, Ceausescu si echipa sa au decis ca este un “intratabil”. Astfel il descrie Popescu-Dumnezeu in memoriile sale: un profet manios, un leu indignat care-i scotea din sarite pe culturnicii zilei (si in primul rand pe el, pe sacerdotul cultului neo-feudal). Sa sustii ca Nijinski era un revolutionar veritabil, ca versurile lui Eminescu “Mai departe, mai departe/Mai incet tot mai incet/Sufletu-mi nemangaiet/Indulcind cu dor de moarte” sunt adevaratul model poetic, nu versificatiile optimiste ale poemelor pe banda rulanta, erau tot atatea expresii ale unei impardonabile, intolerabile fronde.

Ca atatia altii, ca Aragon, ca Ehrenburg, ca Simonov, ca Neruda, ca Adam Wazyk, ca Eluard, ca Brecht, ca Pierre Daix, ca Ritsos, ca Nazim Hikmet, Jebeleanu s-a identificat emotional, sentimental, pasional cu stanga revolutionara a veacului al XX-lea. Admiratorul lui Bacovia crezuse si el in utopia socialista. S-a inselat, dar nu a fost un poltron, un sarlatan, nu a cantat osanale lui Ceausescu. Tabletele sale, mai intai in “Contemporanul”, apoi in “Romania Literara”, erau tot atatea sageti azvarlite in directia unei puteri tot mai absurde, tot mai irationale, tot mai aberante. Restalinizarea de dupa 1971 a gasit in Jebeleanu un neimpacat, ireconciliabil adversar. Imi amintesc publicarea tabletei despre “Doctorul I. A”. Toata lumea credea ca era vorba de Iosif Ardeleanu, ani de zile seful cenzurii. Am aflat ca era de fapt un pamflet la adresa doctorului in estetica marxista, temutul Gh. Stroia, seful de cabinet al lui Popescu-Dumnezeu. Ii cerea acestui temnicer al spiritului sa-i scoata clestii din gura, sa-l lase sa vorbeasca liber… Stiu, in “Jurnalul” sau Ion Caraion a fost foarte dur cu Jebeleanu. Nu-i putea ierta ca, atunci cand el, Caraion, si atatia alti intelectuali gemeau in inchisori, Jebeleanu fusese un rasfatat al regimului (nu discut aici biografia lui Caraion). Si totusi, in anii 70, lucrurile se schimbasera, rolul lui Jebeleanu era unul predominant benefic, indeosebi prin sustinerea tinerilor scriitori si prin respingerea imposturii, ceea ce admitea si Monica Lovinescu in “Jurnalul” sau.

Istoria literaturii romane sub comunism nu va putea face abstractie de rolul lui Jebeleanu in rezistenta impotrva noului proletcultism (botezat “protocronism”), de curajul sau dovedit in cateva situatii extrem de complicate cand a spus un Nu categoric liniei oficiale. Nu ma refer doar la luari de cuvant cu implicatii dramatice, dar mai ales la poemele sale nonconformiste. Mai mult, alaturi de Geo Bogza (si spre deosebire de ultra-conciliatorul Virgil Teodorescu), Jebeleanu a tinut piept ofensivei stalino-fasciste patronata de Dumitru Popescu si Eugen Florescu, la ordinul lui Nicolae Ceausescu.

Dupa 1965, Jebeleanu a renuntat definitiv la trumfalismul oficial, a scris “Elegia pentru floarea secerata”, un volum sfasietor, un cri de coeur in memoria fiintei iubite disparute, a celei care a fost minunata pictorita Florica Cordescu. Soarta a facut sa fiu prieten apropiat, din copilarie si pana astazi, cu Tudor si Florica, fiul si fiica lui Eugen Jebeleanu. Locuiam pe aceeasi strada (Grigore Mora), ei la numarul 36 (o casa proiectata de Marcel Iancu), noi la 22. Am fost coleg de clasa cu Florica la Liceul “Petru Groza” din clasa intaia pana intr-a sasea, cand, la indemnul directorului, profesorul de geografie Burcescu, m-am mutat la recent infiintatul liceu nr 24 (actualul “Jean Monnet”) de pe strada Gradina Bordei, in spatele Salii Floreasca, alaturi de vechea televiziune. Stiam evident cine este Jebeleanu, auzisem in casa despre el, “Surasul Hiroshimei” era una din cartile cele mai laudate ale acelor timpuri. Mai tarziu am scris o compunere despre acel poem, imi vin si-acum in minte versurile “Ce noapte deasa,vai ce nopate deasa/Unde-i cararea care duce catre casa?/Ce noapte mare, vai, ce noapte mare/Unde-i cararea doamna ‘nvatatoare?” Nu mai vorbesc de “Lidice”, piesa de rezistenta, probabil cea mai sincera, a poeziei antifasciste romanesti.

Am langa mine acum, cand scriu aceasta evocare, volumul “Hanibal”, aparut la editura Cartea Romaneasca in 1972, cu coperta si ilustratii de Tudor Jebeleanu. Pe pagina de garda, un desen al poetului, pe care, prin Florica, il rugasem sa-mi dea un exempar cu autograf: o ramura de copac cu multe frunze, dedesubt un caine mai mare, pe al carui abdomen este scris” Feriti-va”, urmat in spate de un catelus care nu prea stie langa cine se afla si ce pericole il pandesc… Iata cuvintele inscrise de poet, un avertisment, o lectie de viata si o exhortatie care mi-au ramas in memorie pana in ziua de azi: “Lui Volodea, cu indemnul de a invata cate ceva din limbajul frunzelor verzi taiate pentru caini primejdiosi”. (Februarie 1973). In acel volum, la paginile 257 si 258, poate fi citit poemul, aparut initial in “Contemporanul”, imediat dupa suprimarea Primaverii de la Praga, in august 1968, de catre tancurile Pactului de la Varsovia. Intitulat “Izvoare” poemul poate fi citit in acrostihul care cuprinde cuvintele “Lumina Cehoslovaciei”.  Pentru Jebeleanu, ca si pentru Bogza, MRP ori Geo Dumitrescu, experimentul de la Praga a insemnat resurectia unei mari sperante. Circul voievodal de la Bucuresti i se parea de un ridicol netarmurit. Credea totusi ca adevarata poezie salveaza lumea, ca prin arta se poate transcende infamia politieneasca. Un pariu pe care, cantarind acum lucrurile, cred ca l-a castigat.

Inchei cu poemul “Masti”, dedicat “unor amici”:

De ma iubiti, iubiti-ma tocat/si nu intreg, caci dintii-or sa va doara/Si sfatul, de bun o sa va para/e sa-mi sfarmati oscioarele,curat/ Nu intr-un lac svarliti-ma-ntr-o doara/caci stiu sa-not, si scap si e pacat/ci-n carca aruncati-mi ne-ncetat/o niagara de venin, murdara/ O, nu ma strangeti, daca ma iubiti, atat de mult la piept, ci drept, frateste,/veniti si gatu-mi strangeti linistiti/Dar nu v’ascundeti gandul! Ca sa stiu/ce trebuie sa fac cat inca-s viu/cu lesul vostru care mai traieste.

Pentru textul complet al acestui articol si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/frunzele-verzi-si-cainii-primejdiosi-viata-si-timpurile-lui-eugen-jebeleanu/

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: