Doua vesti incurajatoare in aceste zile. Mai intai, decizia nr. 302/2011 a Tribunalului Bucuresti prin care s-a admis apelul firmei Stoica si asociatii, care ma reprezinta, impotriva sentintei Judecatoriei sectorului 1, fiecare dintre paratii SC Editura Romania Mare SRL, SC Editura Speranta SRL si Gheorghe Funar fiind obligat la plata de daune morale in cuantum de 25.000 de lei. Intre multele denigrari, amenintari si insulte, poate cea mai ofensatoare este ca as fi furat documente de arhiva pentru a le vinde “pe bani grei in Statele Unite”. Deci calomniile nu raman nesanctionate (a bon entendeur, salut). Voi reveni.
Cealalata veste este legata de aparitia volumului de dialoguri politice, istorice, etice si culturale dintre mine si Mircea Mihaies. Ii multumesc lui Cristian Patrasconiu pentru prezentarea cartii, aparuta la Editura Curtea Veche, pe blogul sau si pentru aceste generoase cuvinte: “E o carte MONUMENTALA de istorie contemporana – intr-o lume normala, una din vedetele urmatoarelor luni in spatiul cultural autohton”. Marturisesc ca incercand sa incadrez cartea in categoriile din coloana din dreapta de pe acest blog, mi-am dat seama ca volumul tinde sa acopere cam toate aceste teme. Peste 800 de pagini care depun marurie pentru dilemele, interogatiile, frustrarile, nevrozele, dar si marile promisiuni ale acestei nesfarsite tranzitii.
http://patrasconiu.ro/?p=10428
Iata asadar un fragment din dialogul purtat in vara anului 2010. Voi publica in curand si fragmente din prefata cartii scrisa de Mircea si de mine. Vom lansa volumul cand ajung in tara, dupa 10 iunie 2011, dar el va fi pe piata incepand de la Targul “Bookfest”. Textul de pe coperta a patra este datorat prietenului nostru drag H.-R.Patapievici. Nu cred ca se puteau gasi cuvinte mai curate, izvorate din constiinta fraternitatii noastre inebranlabile.
Faţă de toate prostiile care s-au debitat în ultimii ani despre intelectualii publici, acest volum ar trebui să fie o punere în gardă şi un antidot: punere în gardă împotriva falsităţii acuzaţiilor, antidot la reaua-credinţă prin care au devenit plauzibile. Oamenii care vorbesc în această carte sunt orice, numai nişte minţi supuse, nu. Nu îmi fac însă iluzii. În ciuda tuturor dovezilor pe care le aduce — că intelectualii nu dispreţuiesc masele; că nu se izolează elitist într-un turn de fildeş; că nu nesocotesc realitatea; că au îngrijorările celor mai defavorizaţi şi bucuriile celor mai curaţi; că sunt critici şi pot fi clarvăzători; că judecă în funcţie de principii şi că analiza lor e angajată fără a fi partizană; că suferinţa produsă de eşecurile societăţii e solidaritate cu victimele, şi nu complezenţă faţă de infatuările conjuncturii ori fatuităţile puterii; că stringenţa critică a analizelor nu scade nimic din înaltul sentiment de responsabilitate care se degajă pagină de pagină din îngrijorările, exasperările şi disperările exprimate cu o perfectă măiestrie literară în superbul manual de morală civică angajată care este O tranziţie mai lungă decît veacul — ei bine, nici atunci minciunile, neroziile şi calomniile proferate la adresa autorilor ei, ca intelectuali publici, nu vor înceta să curgă. Întrebat de un student, în plină teroare comunistă, ce mai face, Tudor Vianu a răspuns, cu inimitabilul său zîmbet tragic: „Aştept să obosească nedreptatea”. Percutanta carte scrisă la două mîini de Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş este martorul de neocolit al modului în care societatea românească a aşteptat, timp de douăzeci de ani, să obosească nedreptatea: a firii şi a netrebniciilor proprii.
Mircea Mihăieş: Starea de confuzie, tulburare, contorsionare s-a decupat în mod cât se poate de vizbil mai ales în ultimele săptămâni din campania electorală prezidenţială. Am văzut pericolele ce pândesc democraţia românească. Tabloidizarea presei care, în acel interval specific, s-a transformat într-o adevărată securistizare e doar unul din ele. Nu a mai fost vorba de schimb de opinii, luptă de idei, confruntare între abilităţi politice, ci de aducerea în prim plan a unor „argumente” trucate. E faimoasă secvenţa transmisă de mii de ori în care preşedintele Băsescu e prezentat ca lovind un copil.
Era încununarea unei acţiuni de discreditare a persoanei, nu a ideilor. După cum s-a demonstrat ulterior, a fost gândită în anumite laboratoare peste care, în mod surprinzător, şef pare a fi fost chiar dl. Dinu Patriciu. Disperarea de a câştiga cu orice preţ a dus la astfel de alterări ale realităţii. Nu putem uita serile de emisuni în care, asemenea unui sultan de Snagov, Dinu Patriciu a cerut să vină carele de transmisie ale postului Realitatea TV pentru a-i da prilejul să lumineze naţiunea cu ideile, proiectele, viziunile sale, dar şi cu ura pe care nu a făcut niciun efort să o ascundă.
E apogeul unui şir de activităţi cinice. Ce altceva decât cinism pur e numirea unui personaj total nepregătit precum Bogdan Olteanu într-o funcţie de răspundere la Banca Naţională? Sau felul în care Crin Antonescu şi-a calificat adversarii de la Timişoara drept fanatici demenţi şi deliranţi în urma gafei de proporţii făcute prin descinderea de 1 decembrie la Timişoara? Sau mitingul fără participanţi, tot la Timişoara, când Johannis, Geoană şi Antonescu au refuzat confruntarea cu timişorenii din Piaţa Operei, ţinându-şi propria întâlnire în interiorul teatrului?
Momentul a avut un impact pe care nu au mizat, întreaga manifestare creând senzaţia de ridicol. Ideea a fost că dacă îi cuceresc şi pe timişoreni, ultima redută în care roşul nu a reuşit să pătrundă în douăzeci de ani de neo-comunism, ţara va fi cucerită fără probleme. A fost un test, desigur, dar a marcat începutul sfârşitului. A urmat o degringoladă accelerată. Am văzut cine erau personajele, care le era anvergura, prin ce modalităţi îşi propuneau să conducă ţara, lucruri care cred că i-au pus pe gânduri pe mulţi dintre cei fermecaţi de nesfârşitele campanii televizate.
Vladimir Tismăneanu: Am făcut o vizită de circa zece zile în ţară în noiembrie-decembrie 2009, în perioada de vacanţă universitară în SUA, de Thanksgiving. Am venit la Bucureşti pentru ultima şedinţă a comisiei prezidenţiale consultative născută în aprilie 2007, înainte de suspendarea preşedintelui Traian Băsescu. Prin decizia de formare, urma să îşi încheie activitatea la sfârşitul lunii decembrie 2009, odată cu preşedintele care o constituise. Era evident că dacă acesta pierde alegerile, comisia îşi încetează raţiunea de a exista. Altfel, urma să se vadă care îi va fi viitorul. Lansam, între altele, la Târgul Gaudeamus, cărţi din colecţiile pe care le coordonez, Zeitgeist şi Istorie contemporană la Humanitas, şi Constelaţii, la Curtea Veche. La lansarea volumului Naufragiul utopiei. Despre anul revoluţionar 1989 de la Humanitas, unde a vorbit Horia-Roman Patapievici, au fost sute de oameni.
Am observat atmosfera Târgului în genere. Era în jur de 24-25 noiembrie şi totul pulsa, vibra. Peste două zile urma lansarea cărţii lui Constantin Noica, Povestiri despre om. Au vorbit Lidia Bodea, Sorin Lavric, autorul introducerii şi subsemnatul, coordonatorul colecţiei. După noi, urmau Valeriu Stoica şi Robert Turcescu. Între lansări au venit premierul Emil Boc, varii personalităţi, consilieri prezidenţiali. Din nou sute de oameni. Atmosfera târgului era categoric în defavoarea celor „trei crai.” Se simţea, nu trebuia să faci un sondaj. Starea de spirit era clară în rândul intelectualilor şi oamenilor din mulţime. La lansarea Naufragiului utopiei au fost aplauze la scenă deschisă. În egală măsură, toate aceste lansări au fost boicotate de televiziunea oficială şi de cele private.
Mircea Mihăieş: Ca şi în multe alte situaţii, se confruntau la scenă deschisă două mentalităţi: adepţii societăţii deschise şi cei ai societăţii închise. Pactul secretului pe care s-a bazat întreaga campanie electorală — până şi doctrina pe baza căreia acţionau era secretă, iar metodele întrebuinţate proveneau din rândul poliţiei secrete — arată cu ce fel de personaje avem de a face: oameni care aparţin acelei direcţii din societatea românească care ar vrea să rămână la putere, să domine, să se îmbogăţească în continuare, mizând pe structurile societăţii închise comuniste.
Vladimir Tismăneanu: În discursul meu insistam pe două idei: nu e cazul să capitulăm, să facem harakiri spiritual şi moral, să ne fie frică. Sute de oameni aplaudau la cuvinte de acest gen. Era o reacţie împotriva stilului vituperant din presă, împotriva infamiei ca mod de acţiune generalizat şi a halucinantelor invenţii de genul bătăii copilului. Oricine analiza filmuleţul vedea că era o plastografie. În această luptă s-a recurs la cele mai primitive, grosolane, rudimentare, abjecte metode. Mascarada nu a provocat însă reacţii în rândul celor ce ne reproşează că nu avem reacţii critice faţă de Traian Băsescu.
Mircea Mihăieş: Dimpotrivă, le-a făcut o enormă plăcere.
Vladimir Tismăneanu: Departe de a se delimita scandalizaţi, savurau momentul. Tot discursul despre moralitate, onestitate, legitimitate era lipsit de fundament, de o confirmare prin reacţii publice a faptului că sunt, măcar, echidistanţi. Nimeni nu te obligă să îl simpatizezi pe Traian Băsescu, dar când vezi enormităţi de acest gen, comise de oamenii pe care îi susţii, vine momentul să spui ça suffit! În politică, relaţia dintre scop şi mijloace e esenţială. La acel ceas de cumpănă în istoria României, în condiţiile în care eram deja în plină criză la nivel global, existau destule informaţii să se ştie că la finele lui 2009 se prăbuşeau bănci în SUA. Lucrurile erau destul de înaintate. Scopul fiind însă distrugerea lui Traian Băsescu, mijloacele nu mai contau. Din păcate, sunt oameni dispuşi să recurgă la orice, de la minciună sfruntată la violenţă fizică.
În acea perioadă, un fost disident care are propriul blog, apropiat cândva de unii dintre noi, răspunde la apelul pentru susţinerea lui Traian Băsescu pentru funcţia de preşedinte apărut pe blogul lui Viorel Padina şi spune că nu îl va semna pentru că observă cum se fac liste cu cei care nu au semnat. Eram acuzaţi că, prin propunerea unei liste a susţinătorilor lui Traian Băsescu, urmărim să vedem cine nu o semnează. E absurd. Se ştia cine nu o semnează. Lista pentru Crin Antonescu era publică, nu era niciun secret. Avem de a face cu un cinism deghizat în altruism, un clientelism deghizat în devotament pentru valorile publice, un conformism de mare — de fapt, mică — anvergură, prezentat drept curaj civic şi chiar eroism.
Mircea Mihăieş: Am văzut prin câteva exemple recente că valoarea în numele căreia acţionează aceşti oameni e un înspăimântător egosim. Pozează în apărători ai bătrânilor şi săracilor dar, fiind extrem de bogaţi, au dezvoltat sisteme de maximă sofisticare pentru ca niciun ban din averea licită sau ilicită să nu meargă în aceste direcţii. E o demagogie pură, o neruşinare fără limite, o retorică fără precedent în România. Nici măcar în epocile cele mai negre din perioada interbelică, când demagogia s-a unit foarte des cu violenţa, nu vedeai aşa ceva.
Din acest punct de vedere, cred că semnalele — pe care, personal, am încercat să le minimalizez, crezând că n-au nici o substanţă — sunt foarte serioase. Cred că în România viitorului imediat vom asista şi la ieşiri de tip violent. Terenul e sistematic pregătit. Jignirile nu se mai rezumă la apelative de tip etichetare, ci sunt menite să stigmatizeze nume şi direcţii din viaţa publică. Se lucrează la o soluţie prin care unii dintre cei neconvenabili pentru grupurile care au confiscat discursul public să fie eliminaţi, chiar fizic. Izbucnirile de violenţă au fost mult prea frecvente pentru a ne preface că astfel de lucruri nu mai sunt posibile.
Vladimir Tismăneanu: Există, fără îndoială, o radicalizare a discursului exclusivist şi resentimentar. Am văzut, din nou, reacţii relevante şi revelatorii la unele lansări de carte din 2009. La lansarea volumului I din trilogia lui Kolakowski despre principalele curente ale marxismului au vorbit Horia-Roman Patapievici şi Ioan Stanomir. Amândoi au insistat pe efectele palpabile, nocive, toxice ale violenţei simbolice, lingvistice. S-ar putea întreba care e legătura cu Kolakowski. O teză importantă din trilogia kolakowskiană e legată de efectele politice, istorice şi psihologice ale lexicului incitator la ură. Cuvintele au consecinţe, nu trăiesc într-un spaţiu aseptic, purificat, igienizat, curăţat de orice zgură a istoriei.
Violenţa simbolică pregăteşte, fără îndoială, măcar la nivelul aşteptărilor publice, un spaţiu în care dacă va avea loc, violenţa fizică nu va mai şoca, revolta, crea o stare de indignare absolută. Din nefericire, chiar foşti amici au recurs la cuvinte cu încărcătură letală, explozivă, dezumanizantă. Când vezi profesori universitari formaţi în Occident care îşi compară adversarii cu insectele dăunătoare, lipitorile, viermii, şobolanii etc., îţi aminteşti paginile României Mari din 1990-1991. Care mai e diferenţa? E extrem de dezamăgitor să vezi oameni care odinioară au identificat „sindromul Bucureşti” ca pe unul al maculării absolute a celor ce au luptat împotriva dictaturii contribuind acum cu deplină seninătate la macularea oamenilor despre care ştiu cu certitudine că nu au interese personale în joc. Până acum doi ani nici nu se punea problema unor atari acuzaţii.
Un personaj care s-a remarcat prin critici acerbe si ignobile la adresa valorilor pe care le promovăm îmi scria că momentul cheie în ruptura de mine şi de prietenii mei a fost faptul că am acceptat să merg la o întâlnire cu preşedintele Băsescu la Neptun într-un avion pus la dispoziţie de acesta. La vremea respectivă, Gabriel Liiceanu a răspuns foarte clar acestui tip de acuzaţii: nu s-a semnat niciun pact al trădării, nu a fost niciun fel de intrigă subterană. S-a mers pentru că era mai repede, la invitaţia celui care ne găzduia. Erau prezenţi şi consilierii prezidenţiali şi alte persoane la o călătorie de jumătate de oră: nimic care să pună sub semnul întrebării independenţa noastră ca intelectuali publici.
Oamenii care au trebuit să îşi găsească un argument raţional pentru ură l-au aflat la acest nivel. Mi-e teamă că nu asta a deranjat, ci faptul că într-un avion care avea poate douăzec şi patru de locuri nu s-a găsit unul şi pentru ei. Nu toată lumea poate fi prezentă peste tot, cum îi spuneam unui amic care îmi reproşa că nu l-am pus pe X în Comisia Prezidenţială de analiză a dictaturii comuniste. Amicul fusese membru proeminent al Comisiei Wiesel de analiză a Holocaustului în România. Eu nu am fost membru în respectiva comisie şi nu mi-a trecut prin cap să sufăr! Toţi avem limite de competenţă şi timp, nu putem fi membri în toate comisiile, nu putem zbura cu toate avioanele şi fi în toate trenurile lumii!
Există un vechi proverb cu care mi-a răspuns Irving Howe, un celebru intelectual new-yorkez când l-am invitat la o conferinţă. Mi-a spus că nu poate veni pentru că nu poţi dansa la toate nunţile la care eşti invitat. E un proverb din zona evreiască a New York-ului, care mi se pare foarte potrivit. Nu trebuie să fim invitaţi la toate nunţile şi nici nu putem dansa la toate. Există timp în istorie pentru nenumărate participări. Nivelul de analiză nu trebuie coborât la discursul personalizat. Haideţi să discutăm valori. Noi am încercat să o facem, dar în dezbaterea publică se întâmplă foarte rar.
Sunt oameni care se jură pe memoria Monicăi Lovinescu si a lui Virgil Ierunca, dar, din păcate, uită lecţiile fundamentale ale gânditorilor de la Paris, venite şi din opera scrisă şi jurnalistică a lui Vlad Georgescu. Ele ţin de asumarea onestă a istoriei, de respectul pentru valori şi surse. Să ne amintim de Noël Bernard. Am scris postfaţa cărţii de amintiri despre acesta, apărută la Editura Curtea Veche sub îngrijirea Doinei Jela; titlul original era Aici Radio Europa Liberă! Cartea e rezultatul muncii Ioanei Măgură Bernard. La Europa Liberă, Noël Bernard nu lăsa să treacă nicio ştire pe microfon dacă nu era verificată din cel puţin două surse independente, care nu aveau de a face una cu cealaltă şi nu puteau avea informaţia una de la cealaltă. Aceasta este regula.
Sunt şocat că după douăzeci de ani şi toate eforturile făcute de Peter Gross cu atâţia jurnalişti ajunşi în Statele Unite, după interviurile sale, se publică în continuare lucruri de domeniul neverificatului şi neverificabilului. Suntem în zona vagului, invenţiei, bănuielii, supsiciunii, „ni se spune că”, „se zice că” etc., lucruri care nu au de a face cu jurnalismul. Cuvinte de genul „allegedy” nu sunt permise în pagina de ştiri a New York Times. Maximul acceptabil este „reportedly”, iar reporterul trebuie să fie foarte sigur pe ce se bazează când tipăreşte acea informaţie. Din păcate, în România aceste lucruri au fost fie uitate, fie niciodată interiorizate.
Posted by tismaneanu 
tismaneanu.wordpress.com 