Panteonul onoarei: Modelul Ioan Bărbuş

Nu toata lumea a colaborat, nu toata lumea a ingenuncheat, complicitatea nu a fost universala. Ioan Bărbuş (1918-2001) a fost un luptator pentru valorile democratice, un militant neinduplecat, demn si vizionar al Partidul National Taranesc, partidul lui Iuliu Maniu si Ion Mihalache. Arestat de regimul comunist si condamnat la ani grei de inchisoare, Ioan Bărbuş  a rezistat eroic. In 1987, alaturi de Corneliu Coposu si de Ion Diaconescu, in plina teroare ceausista, a reusit sa afilieze PNT la Internationala Crestin Democrata. Atunci cand unii isi permit sa scrie despre victimele comunismuluicu ghilimele, este cazul sa le reamintim ca totalitarismul a fost universul lagarelor de exterminare, al sarmei ghimpate, al camerelor de tortura, al prigonirii inocentilor in numele utopiilor sociale si rasiale, al injosirii sistematice a fiintei umane.

http://www.globalmuseumoncommunism.org/

Faptul ca nu a avut loc un Nurnberg al comunismului nu inseamna ca un asemenea proces nu ar fi fost necesar, cum incearca unii sofisti de stanga sa demonstreze.  In Romania, practicantii “ipotezei comuniste” s-au numit Pantiuşa si Nicolschi, Draghici si Postelnicu, Ana Pauker, Bodnaras, Gheorghiu-Dej si Ceausescu. In Cambodgia, s-au numit Pol Pot si Ieng Sary. In Cambodgia au loc procese ale criminalilor vinovati de genocid. In Romania, Enoiu este liber si ni se tin lectii despre futilitatea anticomunismului.

A cere claritate morala tine de bunul simt, nu de vreo pasiune vindicativa. Totalitarismul, accentua Hannah Arendt, a urmarit distrugerea persoanei morale si a persoanei juridice. Cei care au rezistat au salvat umanitatea celor care nu au fost capabili sa o faca. Asemenea biografii ar trebui cunoscute de elevi, invatate in scoli. Tot asa cum in Franta se vorbeste constant despre Jean Moulin, erou al Rezistentei anti-naziste, elogiat intr-un celebru discurs, tinut la Panteon, in prezenta generalului de Gaulle, de catre André Malraux. 

http://www.youtube.com/watch?v=6JQAhUGbUsE

Nici o societate democratica nu poate trai fara un “trecut utilizabil” (usable past). In Romania comunizata nu au existat numai tortionari si delatori. Este nevoie de repere, de probe ca nu toata lumea a cedat. Ioan Bărbuş a facut parte dintre aceia care nu s-au plecat sub vremi, nu s-au lasat calcati in picioare, nu au pactizat cu fortele Raului. A platit cumplit in timpul vietii pentru curajul de exceptie, pentru verticalitatea nedezmintita. Pledez pentru justitie morala, pentru salvarea unei memorii democratice netrunchiate, care sa-i includa pe opozantii de prima ora ai regimului, pe toti cei care au sfidat dictatura pentru ca nu intelegeau sa renunte la crezul lor pluralist, precum si pe disidentii si protestarii din faza sa de dupa 1965, pe militantii SLOMR, pe eroii revoltelor anticomuniste din Valea Jiului (1977) si de la Brasov (1987), pe revolutionarii autentici din decembrie in1989. Avem nevoie de un Panteon al onoarei.

Fiecare gest de rezistenta democratica trebuie cunoscut, recunoscut si memorializat. Mai ales atunci cand ni se servesc legende despre faptul ca de fapt ar fi existat un consens social in Romania, ca regimul nu a fost unul anti-popular si anti-national, ca in anumite momente ar fi devenit chiar un fel de “despotism luminat”. Ilegitimitatea regimului comunist din Romania a fost neintrerupta, asa cum reiese limpede din biografia emblematica a unui om precum Ioan Bărbuş, pentru care statul de drept a fost un ideal in numele caruia merita sa faci orice sacrificiu. N-am avut sansa sa-l cunosc personal, cum i-am cunoscut pe Serban Ghica (inca din copilarie), pe Constantin Ticu Dumitrescu şi pe Corneliu Coposu, incepand din 1990. Dar sunt fericit sa fiu prietenul familiei Bărbuş, al doamnei Elsa, al Ancai si al lui Vincentiu Cernea. Gratie Ancai, am ajuns sa-l cunosc personal pe ganditorul brazilian Olavo de Carvalho, unul dintre cei mai inteligenti critici ai radicalismului totalitar si al mentalitatii revolutionar-milenariste. In momentele dure ale atacurilor de atatea ori infame impotriva Raportului Final si in anii care au urmat, aceasta prietenie a fost o sursa de curaj moral. Ea este un izvor de  incredere intr-un viitor mai bun pentru Romania. Reiau aici un articol remarcabil aparut pe blogul “In linie dreapta”.

http://inliniedreapta.net/ioan-barbus/

Ioan Bărbuş, zece ani de lumină

de Mihaela Bărbuş

Acum zece ani a plecat dintre noi Ioan Bărbuş.

Între timp, s-a putut vedea o parte din dosarului lui de la securitate, adică ciosvârta care ne-a fost aruncată spre studiere. Chiar şi aşa, din documente din ’89, se vede cum securiştii se plângeau că tot nu colaborează. După ce i-au făcut viaţa bucăţi, tot nu colabora. După 17 ani de închisoare, din care 7 la Râmnicu Sărat, după nenumărate interogatorii și anchete, până la sfârşitul lui ’89, după ce ascultaseră telefoanele şi citiseră scrisorile familiei, după ce lansaseră zvonuri despre el la prietenii care îi mai rămăseseră, după ce ceruseră de la cunoscuţii lui declaraţii despre obiceiurile şi locul unde doarme câinele familiei, după toate drăcoveniile lor, el tot nu colabora.

Se aseamănă cu Edmond Dantes numai prin faptul că a făcut puşcărie pe nedrept din vina unor scursuri de oameni. A fost mai norocos însă pentru că în închisoare a întâlnit nu un mentor, ci sute de eroi şi martiri, şi pentru că logodnica lui, Elsa Anca, l-a aşteptat cei 17 ani, s-au căsătorit şi au avut copii. A ieşit din închisoare la termen (fără 4 zile pentru cei 4 ani bisecţi) şi nu i se poate reproşa vreun fel de resentiment, sau măcar ambiguitate morală, în ce priveşte nedreptăţile suferite. În nici un document, în nici o turnătorie, în nici o bârfă nu se aminteşte măcar în treacăt că ţinea vreun răboj gunoaielor care l-au pus la atâtea încercări.

Acum zece ani nu exista Şcoala de vară de la Râmnicu Sărat şi nu fusese condamnat oficial comunismul. Însă acum zece ani nu ar fi văzut nimeni în Ioan Bărbuş un Edmond Dantes transformat în Contele de Monte Cristo şi nici nu s-ar fi spus că nu se mai poate respira din cauza atmosferei de revanşă create de victimele comunismului.

Ioan Bărbuş se bucură acum de lumină. Nu mai e atins de ingratitudinea unei mari părţi a contemporanilor noştri, indiferent dacă aceasta e mai aproape de nesimţirea animalică sau se ascunde finuţ sub aiureli intelectuale. Oamenii cumsecade vor găsi în el un om obişnuit, care se juca cu câinii de pe stradă, stătea la coadă la cartofi, căra cărţile copiilor şi, da, avea slăbiciuni, însă era şi eroul despre care se poate spune că a trăit cuvintele pe care Churchill doar le-a pronunţat în 1941: nu a cedat, niciodată, niciodată, niciodată, în nimic, mare sau mic, important sau meschin; nu a cedat niciodată decât convingerilor de onoare şi bun simţ; niciodată nu s-a dat bătut în faţa forţei; niciodată nu s-a dat bătut în faţa puterii aparent covârşitoare a duşmanului. “Never give in, never give in, never; never; never; never – in nothing, great or small, large or petty – never give in except to convictions of honor and good sense. Never yield to force; never yield to the apparently overwhelming might of the enemy.”

Despre Ioan Bărbuş aflăm din documentele CNSAS că a fost mai tare decât ştiam. Putem să ne văităm că nu mai sunt astăzi alţii ca el, sau putem să ne bucurăm ca el de florile de primăvară şi să mângâiem primul maidanez pe care îl întâlnim şi, ca el, să savurăm cu voluptate o carte reacţionară, să ne punem o iconiţă cu Maica Domnului în buzunar, la tocul de ochelari şi în portofel şi să fim gata să continuam lupta morală şi intelectuală. Că pe cealaltă au purtat-o, în locul nostru, el şi mulţi alţii ca el.

Repere cronologice

  • 20 ianuarie 1918 – Se naste Ioan Barbus în comuna Seini (Maramures) într-o familie de tarani greco-catolici. Bunicul a fost timp de multi ani primarul comunei. Familia a fost implicata în pregatirea Unirii din 1918.
  • 1923 – începe scoala primara în comuna natala.
  • 1927 – se înscrie la liceul Emanoil Gojdu din Oradea. In clasa a saptea de liceu (a unsprezecea de acum) este laureat al concursului Tinerimea Romana – sectia de istorie.
  • 1938 – se înscrie la Facultatea de Drept din Bucuresti.
  • 1941 – ca responsabil al unui camin de studenti, ascunde un comunist si este trimis pe frontul de Est.
  • 24 august 1944 – este ranit grav în luptele de la Baneasa, dupa care nu mai este trimis pe front si se implica în activitatea politica a Partidului National Taranesc (PNT)
  • 8 noiembrie 1945 – este printre principalii organizatori ai manifestatiei antirusesti, de sustinere a Regelui Mihai. Siguranța (infiltrată deja de comuniști) începe sa îl urmareasca. Lucreaza ca ziarist la Timpul.
  • 1946 – la o reuniune a Asociatiei Studentilor Romani Uniti face cunostinta cu Elsa Anca, fiica avocatului taranist Victor Anca.

  • Februarie 1947 – în urma delatiunii unui legionar, este arestat de Securitate.
  • 1949 – in timpul unei “eliberari’ de doua saptamani, se logodeste cu Elsa Anca. Este retinut din nou. Are loc procesul Tineretului Universitar National Taranist, al carui conducator de lot este. Trece prin inchisorile de la Ministerul de Interne, Jilava, Vacaresti, Aiud, Malmaison, Oradea.
  • 1956 – este transferat la închisoarea Râmnicu Sarat.
  • 1963 – dupa închiderea închisorii Râmnicu Sarat, este transferat la spitalul închisorii Jilava. Se încearca o “reeducare blanda” si este plimbat prin Bucuresti pentru a vedea realizarile proletariatului. Intrebat ce va face pentru regimul care a realizat atâtea, raspunde ca va face pentru regim ce a facut regimul pentru el.
  • 11 februarie 1964 (sarbatoarea Maicii Domnului de la Lourdes) – este eliberat dupa expirarea întregii condamnari. Nu a beneficiat de amnistia detinutilor politici din 1964.
  • 19 iulie 1964 – se casatoreste cu Anca Elsa dupa întoarcerea din domiciliul obligatoriu a tatalui acestei, Victor Anca. Avocatul Anca inspasise între timp zece ani de inchisoare si cinci de domiciliu fortat la Valea Calmatuiului, judetul Braila. Intreaga familie este în atentia serviciilor de politie politica pâna în 1989. Ioan Barbus este chemat periodic la Securitate, convorbirile telefonice si corespondenta sunt controlate. In toate documentele Securitatii este mentionat ca element reactionar, ostil societatii socialiste.
  • 1965 – se naste prima fiica, Anca Maria.
  • 1966 – se naste a doua fiica, Mihaela Florina.
  • octombrie 1970, în locuinţa lui Victor Anca, are loc prima întâlnire dupa 1947 a liderilor taranisti care supravietuisera puscariilor, la care au participat Corrneliu Coposu, Ioan Hudiţă, Ioan Bărbuş, Ion Puiu, Ion Diaconescu, Alexandru Bratu, Niculae Ionescu Galbeni, Gheorghe Mocanu, Maria Achim, Ion Ovidiu Borcea, Victor Coconeţi.
  • 1987 – impreuna cu Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, reuseste sa afilieze PNT la Internationala Crestin-Democrata.

  • Decembrie 1989 – reia activitatea în cadrul PNT având functia de vicepresedinte si sef al Comisie de disciplina.
  • Mai 1995 – ca reactie împotriva suspendarii abuzive a conducerii TUNTCD, demisioneaza din toate functiile detinute în PNTCD
  • Noiembrie 1995 – devine senator PNTCD pe locul ramas vacant în urma decesului lui Corneliu Coposu
  • 7 mai 2001 – moare la Bucuresti in urma unui neoplasm digestiv.

3 Responses to Panteonul onoarei: Modelul Ioan Bărbuş

  1. […] Ca un preambul al răspunsului meu integrez aici un pasaj magistral dintr-un articol al domnului Vladimir Tismăneanu: „Nu toată lumea a colaborat, nu toată lumea a îngenuncheat, complicitatea nu a fost […]

  2. […] fără vină, a unor bărbați doborâți la pământ și încătușați de viforul istoriei? „Nu toată lumea a colaborat, nu toți au îngenuncheat iar complicitatea nu a fost universală” – cu aceste cuvinte evoca profesorul Vladimir Tismăneanu onoarea lui Ioan […]

%d bloggers like this: