Mizeria utopiei: De la Marx la Stalin si Ceausescu

Destinul ideilor radicale si tensiunile modernitatii  sunt subiecte fascinante, teme care trebuie explorate serios daca vrem sa intelegem raporturile dintre gandirea liberal-conservatoare si viziunile stangii in variile ei ipostaze. Comunismul nu a fost, nu este doar un capriciu al unor intelectuali alienati, ci o miscare mesianic-revolutionara, o religie seculara nascuta din respingerea apocaliptica a valorilor burgheze in plan social, economic si politic. Comunismul propune (ori mai precis spus, impune) nu doar o revolutie economica, nu doar o transformare completa a societatii, ci, mai presus de orice, o revolutie antropologica. Ceea ce se urmareste prin “ipoteza comunista” (glorificata de Badiou si Zizek, spre a nu mai vorbi de “redbrigadistul” Negri si alti baaderimeinhoffi) este modificarea conditiei umane. “Lumea noua” are nevoie de un “Om Nou”, a sosit clipa “re-actualizarii lui Lenin”.  Inapoi la Cernisevski, Dobroliubov, Pisarev si Ogariov, la Tkaciov si Neceaiev, bon voyage spre “the coasts of Utopia”.  Am scris de-a lungul anilor despre ceea ce, in consens cu un Franz Borkenau ori un Luciano Pellicani, numesc comunismul ezoteric, ori gnostic, substratul mistic din chiar inima hiper-rationalismului marxist. 

Numarul pe luna iunie al excelentei reviste Obiectiv Cultural care apare la Braila contine articole pline de miez pe teme de mare actualitate. Mentionez textele lui Marian Coman, Cristian Robu Corcan si Liviu G. Stan despre prezenta ideilor lui Ioan Petru Culianu, scrisorile lui Viorel Padina, precum si interventia Alexandrei Tomita, ”Hrisoave, stihuri si mariri”, despre ritualurile arhaizante si autarhizante ale “Epocii de Aur” din care citez aici un elocvent pasaj:

Fastul curţii imperiale, iconografia secularizată ce reprezenta figura basileului după un anume tipìc, cultul autorităţii, aclamaţiile ritmate şi dialogate prin care se glorificau victoriile şi se exalta măreţia cvasi-divină a împăratului, având rolul de apoteozare a acestuia, recunoaşterea obligatorie şi unanimă a rolul său de legislator şi judecător suprem, calendarul strict al sărbătorilor oficiale, diferit de cel religios – iată câteva analogii plauzibile între cultul bizantin şi recuzita propagandistică a Epocii de Aur. în aerul închis al unei Românii tot mai izolate economic şi cultural, era lesne ca propaganda să-i asigneze lui Nicolae Ceauşescu atribute specifice unui basileu, susţinut şi legitimat de neamul său eroic şi girat chiar de biserica naţională. (Să ne amintim, în treacăt, că regimul comunist a ştiut de la bun început să obţină sprijinul multora dintre înalţii ierarhi ortodocşi, cărora le-a oferit la schimb protecţie şi chiar bunuri confiscate de la alte culte, pe care le-a interzis sau le-a marginalizat.)
Speculaţii savante, ar zice unii. Ştim cu ce beneficii, nu însă cu ce rost, politruci şi barzi convertiţi l-au cântat şi încântat pe geniul din Carpaţi într-o limbă înadins învechită. Poate că aşa se credeau mai aproape de orizontul cultural şi gusturile de lectură ale lui Ceauşescu. Poate că panegiricele consunau cu apetenţele naţionaliste ale vremii şi cu adânci topoi din mentalul colectiv. Ori, aş zice eu, poate că răspunsul se află acolo unde îşi are rădăcinile şi uimitoarea poveste a dogmei mirene care, trâmbiţând mântuirea în afara spiritului, s-a dorit transfigurată în religia laică a unei noi lumi şi s-a străduit să dislocuiască reprezentările şi valorile celei  vechi.

http://cultural.obiectivbr.ro/prima-pagina.html

In acelasi numar, continua serialul “Pornind de la Kolakowski” in care dialoghez cu Cristian Robu Corcan si cu Liviu G. Stan:

Marx decretase cã statul şi societatea civilã vor deveni identice, cã în socialism nu va mai exista nicio “mediere”, ceea ce, în termeni practici, presupunea douã lucruri: a) abolirea separaţiei burghezo-liberale a puterilor; b) unificarea între legislativ, executiv şi judecãtoresc.

Kolakowski aratã cã, pe firul unui asemenea raţionament, întreaga teorie marxist-romanticã a unitãţii, a claselor şi a luptei de clasã era tocmai bunã pentru a justifica instaurarea unui despotism extrem. Ceea ce s-a şi întâmplat. Şi cum în socialism eşecul economic nu putea fi privit decât ca datorându-se recalcitranţei celor guvernaţi, guvernanţii n-au avut nevoie sã caute eşecul în erori de doctrinã. Ca veritabili marxişti, guvernanţii puneau eşecurile pe seama burgheziei, deci puteau intensifica mãsurile represive, ceea ce au şi fãcut.
Putem spune cã versiunea leninist-stalinistã de socialism a fost o posibilã interpretare a doctrinei lui Marx?

Vladimir TISMĂNEANU: – Primul care a sesizat sâmburele dictatorial din inima proiectului marxist a fost, cred, Proudhon. Mai târziu, între Marx şi Bakunin se va purta o aprinsă polemică legată de natura autorităţii şi de înclinaţiile liberticide ale socialismului preconizat şi profetizat de autorul lui Das Kapital. Au existat şi alte voci din direcţia anarhistă, a comunismului libertar, care au protestat împotriva centralismului sectar al Internaţionalei I-a. Ferdinand Lassale a deplâns anti-democratismul paternalist şi a propus strategii de organizare politică pe care Marx le-a stigmatizat în termeni extrem de drastici. A urmat povestea Internaţionalei a II-a, a globalizării social-democraţiei. Mai întâi Kautsky, apoi Lenin, au exaltat structura unui partid condus de o oligarhie de iluminaţi, acei zeloţi auto-desemnaţi drept pedagogi ai proletariatului şi, prin proletariat, ai întregii umanităţi. După 1917, Kautsky a înţeles eroarea sa iniţiala, a criticat terorismul practicat de regimul bolşevic şi a devenit ţinta unor vitriolice pamflete scrise de Lenin si Troţki.

Demonizarea proprietăţii private este cheia de boltă a edificiului sociologico-economic întemeiat de Marx. Oricine a citit Manuscrisele economico-filosofice din 1844 ştie că pentru tânărul Marx comunismul simboliza tocmai transcenderea alienării ca sursă a inegalităţii şi deci a unei intolerabile injustiţii. Pentru Marx, proprietatea privată era numele real al alienării. El îi critica pe ceilalţi tineri hegelieni că nu înţeleseseră că depăşirea alienărilor politice şi religioase este de neconceput în absenţa suprimării proprietăţii private, condiţia desfiinţării diviziunii muncii, a unificării corpului social prin extincţia claselor. Regimurile de tip sovietic au urmărit exact acest obiectiv: identificarea subiectului revoluţionar (clasa muncitoare) drept instrument privilegiat al Istoriei şi construirea unei false unităţi sociale prin eliminarea grupurilor considerate “reacţionare” (burghezia, aristocraţia, ţărănimea înstărită, intelectualitatea neînregimentată). Comunismul a instaurat o stare de permanent război social, a făcut din epurări condiţia sa de existenţă. Nu era vorba doar de “purificarea” socială (care a dus la genocid), ci şi de luptele intestine pentru putere, de conflictele aparent teoretice care s-au soldat cu eliminarea politică, apoi fizică, a celor care îndrăzneau să se opună Liderului Suprem.

In cartea mea, Mizeria utopiei, apăruta la Routledge în 1988 (tradusă în româneşte la Polirom de Laura Lipovan), argumentez teza că există o continuitate reală, dar sincopată, între Marx şi Lenin. La fel, drumul de la Lenin la Stalin nu a fost unul neted, trăsăturile iniţiale ale sistemului (proto-totalitarismul) au căpătat proporţii paroxistice. Din Marx se putea ajunge (şi s-a ajuns) la marxismul occidental, nu doar la cel sovietic. Ceea ce nu înseamnă că marxismul sovietic n-ar avea legatura cu materialismul istoric. Ereditatea marxistă a leninismului nu poate fi contestată decât de către cei care ignoră istoria doctrinei şi a practicilor pe care le-a inspirat.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/mizeria-utopiei-de-la-marx-la-stalin/

Comments are closed.

%d bloggers like this: