Cartea mea de debut: “Noua Stanga si Scoala dela Frankfurt”

Cristian Patrasconiu mi-a lansat saptamana trecuta o ademenitoare si dificila invitatie. Mi-a propusa ca in cateva fraze sa comentez, intr-o perspectiva de autobiografie intelectuala, principalele mele lucrari. Desi extrem de obosit, am acceptat aceasta provocare amicala si am facut impreuna filmarea din care voi relua aici varii secvente postate de el pe blogul sau. Prima “pastila” este despre volumul “Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt”, o dezvoltare a tezei mele de licenta in sociologie sustinuta in iunie 1974. Aparuta la Editura Politica in primavara anului 1976, cartea a fost descrisa de Andrei Marga, pe atunci lector la Universitatea din Cluj, in recenzia aparuta in “Amfiteatru” drept o “micro-sinteza despre Scoala de la Frankfurt”, o constelatie intelectuala extrem de influenta in acei ani, indeosebi prin impactul exercitat asupra noilor miscari radicale de stanga, diferite de stanga oficiala a partidelor de tip leninist, dar si de miscarile institutionalizate ale socialismului democratic. In vara acelui an avea loc Congresul Educatiei Politice si al Culturii Socialiste, se accentua noua glaciatiune ideologica. A scrie despre radicalismul de stanga fara a recurge la agresiuni terminologice, fara retroactive procese de intentiii, a relua o traditie brutal intrerupta prin diktatul Cominternului, odata cu condamnarea cartilor lui Georg Lukacs (“Istorie si constiinta de clasa”) si Karl Korsch (“Marxism si filosofie”) in 1923 de catre Grigori Zinoviev, era departe de a fi o proba de conformism. Cartea tanarului Lukacs o citisem de cateva ori. Era, vorba lui Kostas Axelos, prefatatorul editiei de la Editions de Minuit aparuta in anii 60, “le livre maudit du marxisme”. Faceam parte fara sa stiu din acea comunitate de intelectuali care descoperisera in textele mesianice ale celui care fusese candva favoritul lui Max Weber un alfabet misterios, o gramatica accesibila in fond doar unor initiati in enigmele posteritatii lui Hegel si a lui Marx. Peste ani, Horia Patapievici imi povestea despre propria fascinatie de tinerete pentru scrierile gnostic-revolutionare ale lui Lukacs. In cazul sau, drumul spre tanarul Lukacs a fost deschis de lecturile din Lucien Goldmann. Goldmann fusese coleg de liceu la Botosani cu mama mea si cu sora ei, Cristina Luca…

Volumul din 1976 a fost de fapt embrionul tezei mele de doctorat sustinuta in 1980 cu titlul “Revolutie si Ratiune Critica: Teoria politica a Scolii de la Frankfurt si radicalismul de stanga contemporan”. Citam acolo din cartile Hannei Arendt, inclusiv din eseurile despre violenta. Nu stiu sa fi fost multe alte carti in epoca in Romania in care sa-si fi gasit loc aceste trimiteri. Poate volumul lui Gyorgy Bretter, filosoful din Cluj mort atat de timpuriu, intitulat “Crez si istorie”, aparut la Kriterion cu prefata lui N. Tertulian. Am vorbit recent despre acea carte cu totul iesita din tiparele vremii, cu totul altfel ca atitudine si stil, cu Zoltan Bretter, fiul filosofului, actualmente directorul Institutului Cultural Maghiar din Bucuresti.  Gratie eseului lui Bretter din acel volum, am aflat despre Sinko Ervin si “povestea mirabilei iluzii”. Gyorgy Bretter a ajuns la Budapesta, a apucat sa se vada cu ultimul Lukacs, sa scrie eseuri remarcabile, dar Securitatea era pe urmele sale. Neo-marxismul ii deranja puternic pe potentatii de la Bucuresti. Teza mea de doctorat urma sa apara (totusi) in colectia “Idei contemporane”, insa lucrul nu s-a mai intamplat din cauza ramanerii mele in Occident in toamna anului 1981. Fragmente au aparut in “Revista de filosofie” intre 1977 si 1981, inclusiv capitolele despre tanarul Lukacs, despre Korsch, despre Gramsci si despre dialectica negativitatii in gandirea Scolii de la Frankfurt. Scriam atunci ca “negativitatea utopica nu poate impiedica ascensiunea utopiei negative”. O formulare criptica, dar nu mai putin sincera si, vai, atat de actuala. Prin utopie negativa intelegeam, fireste, totalitarismele de orice culoare. Incepeam astfel un traiect care avea sa ma conduca inspre liberalismul clasic si catre ceea ce se numeste liberalismul conservator anticomunist si antifascist.

Cum observ ca prolifereaza pe web unele citate distorsionate din cartea mea de debut, menite sa ma prezinte drept un fel de sacerdot al dogmelor de partid, mi se pare util sa reamintesc ca analiza onesta a marxismului occidental nu era nici pe departe un exercitiu teoretic incurajat de ideologii oficiali. Ba chiar dimpotriva. Propagandistii de partid ce se auto-defineau drept filosofi considerau, nu fara motiv, Scoala dela Frankfurt drept un “marxism alternativ”, iar acest lucru era aprioric suspect. Sigur, scepticismul utopic al unui Marcuse era anti-capitalist, dar nu era mai putin anti-totalitar, macar la nivelul respingerii rationalitatii instrumentale si a barbariei concentrationare. Adorno si Horkheimer intrasera in conflict deschis cu miscarile neo-stangiste care glorificau si practicau violenta si anti-parlamentarismul. Habermas scrisese despre “fascismul de stanga”. Cu timpul aveam sa ma despart de neo-marxism, pe urmele lui Leszek Kolakowski, de la care am invatat cum sa ma feresc de cantecele de sirena ale diverselor utopii.

http://patrasconiu.ro/?p=10738

Advertisements

One Response to Cartea mea de debut: “Noua Stanga si Scoala dela Frankfurt”

  1. […] Admirația sa nețărmurită față de bolșevicul Lukacs, scrie însuși Vladimir Tismăneanu pe blogul său era împărtășită și de un alt urmaș de NKVD-ist. ”Peste ani, Horia Patapievici imi povestea despre propria fascinatie de tinerete pentru scrierile gnostic-revolutionare ale lui Lukacs.” (https://tismaneanu.wordpress.com/2011/07/25/cartea-mea-de-debut-noua-stanga-si-scoala-dela-frankfurt&#8230😉 […]

%d bloggers like this: