Blogul Rodicai Culcer: O invitatie la luciditate

25/07/2011

Ma leaga de Rodica Culcer o lunga si durabila prietenie. Admir la ea curajul de a se pronunta cu luciditate pe teme adeseori spinoase, refuzul de a abdica de la principii, competenta comentariilor, probata consecvent de-a lungul anilor. Acolo unde unii se dedau voluptatilor lautariste, Rodica Culcer propune referinte verificabile. Jurnalismul ei este unul de calitate, opus emotionalismului umoral si amoral ce face ravagii, mai ales dupa 2006, in presa romaneasca. In raport cu cei care prolifereaza nalucirile defaimatoare, insinuarile sordide si minciunile fara de rusine, Rodica Culcer se pronunta pentru claritate morala. Salut asadar decizia ei de a porni un blog in care sa-si exprime liber opiniile despre dilemele politice, etice si culturale ale lumii de azi.

http://www.rodicaculcer.ro/

 


Memoriile lui Ion Iliescu: Presedintele amneziei isi “aminteste”

24/07/2011

Ion Iliescu nu conteneste sa ne ofere  monotone si aride repetitii ale versiunii sale despre istoria veacului trecut, despre comunism si post-comunism, despre modul cum pricepe el democratia, despre virtutile “emancipatoare” ale stangii, despre promisiunile socialismului si cate altele. Amintirile lui Ion Iliescu exceleaza intotdeauna in cultivarea clarobscurului istoric. Personajele reale sunt pentru el doar umbre descarnate, ideile sunt reduse simplificator la cateva formule de un dezolant, searbad dogmatism. Am dialogat in 2003 cu Ion Iliescu si am putut constata sur le vif cat de impermeabil ramane el la argumentele in favoarea pluralismului. Sigur, la vremea aceea admitea ca bilantul comunismului in veacul al douazecilea a fost unul “global negativ”, dar o facea, se vede acum limpede, impotriva inimii, fara convingere. Nu regret acel dialog, el ramane un  reper istoriografic real, regret insa ca mi-am inchipuit ca Iliescu putea deveni, fie si foarte tarziu, un Aleksandr Iakovlev ori un Imre Nagy. Apostazia nu era insa o reala tentatie pentru el.

Am crezut (nu eram singurul) ca alternanta din 1996, il invatatse pe Iliescu unele lectii indispensabile pentru un om de stat care recunoaste nocivitatea oricarei formule dictatoriale de organizare politica. S-a dovedit insa ca personajul ramane indefectibil atasat formei sale mentale originare, ca nu se poate detasa de adeziunile si pasiunile de-odinioara. Iata-l acum rostind fulminante diatribe impotriva insasi ideii unui Muzeu National al Dictaturii Comuniste din Romania. Se teme ca numele ii va figura in el ca referinta simbolica pentru vremurile prigonirii atroce a studentilor din Romania?  Ca istoric al comunismului, il asigur ca asa ar trebui sa stea lucrurile. Nu a fost el unul dintre arhitectii utopiei? Nu a sustinut el lupta pentru “faurirea Omului Nou, constructor al socialismului”?

Presedintele amneziei ma ataca vehement, convins fiind ca as fi un fel de factotum, de fiinta demonica ale carei urzeli ar duce la ruinarea marilor sale actiuni menite sa nemureasca versiunea sa si a colaboratorilor sai despre Revolutia din decembrie 1989. Nu am nici timp, nici chef sa ma angajez intr-o noua si in fond sterila polemica intr-o asemenea directie. Am spus ce aveam de spus in cateva interventii publice in timpul vizitei mele in tara (am revenit vineri la Washington). Dar mi se pare util sa semnalez aici noile imprecatii iliesciene, proba incontestabila ca fostul presedinte al tarii este cel mai activ si obstinat adversar al decomunizarii dintre toti politicienii influenti din Romania de azi. 

Iata asadar pozitia lui Ion Iliescu descrisa in “Evenimentul Zilei”. Veteranul propagandist bolsevic nu se dezminte:
 
“Autorul a insistat pe episodul-cheie al Revoluţiei din 1989, el criticându-i, la pachet, pe partizanii teoriei conspiraţioniste, pe cei ai tezei implicării KGB în mişcarea din decembrie, precum şi pe cei care neagă statutul revoluţionar al evenimentelor care au dus la căderea lui Ceauşescu. “Sunt nişte minţi bolnave, creiere dominate de ură şi lipsite de raţionalitate”, a susținut Iliescu.
El a pus pe seama acestora inclusiv atacurile la adresa sa, dar şi “noua ofensivă de un primitivism feroce” care ar fi început cu discursul preşedintelui Traian Băsescu de condamnare a comunismului, raportul coordonat de Vladimir Tismăneanu și intenţia creării unui Muzeu al Crimelor Comunismului.”

Cum va arăta Muzeul Comunismului din România

18/07/2011

Sursa: România liberă

Muzeul este  prioritate. Este incredibil că au trecut 22 de ani fără un astfel de muzeu. În decembrie 2006, una dintre propunerile Comisiei Prezidenţiale era înfiinţarea unui muzeu naţional al comunismului. Această propunere a fost asumată de preşedinte.

Nu credeam atunci că va fi atât de dificilă crearea acestuia, întâmpinarea atâtor piedici: birocraţie şi absenţa iniţiativei politice. Peste 50% din români sunt în favoarea acestui muzeu, conform sondajelor de la finele anului 2010. Există şi sprijin exterior, de la Bruxelles la Washington. 

 

 

 

 

 

 

 


Tinerii arhitecți români și memorialul de la Râmnicu Sărat

15/07/2011

sursa: http://www.crimelecomunismului.ro

Câştigătorii Concursului de Idei Restaurare şi Memorial la Închisoarea Râmnicu Sărat

În data de 11 iulie 2011, juriul Concursului de Idei Restaurare şi Memorial la Închisoarea Râmnicu Sărat, format din: prof. univ. Dr. Andrei Pleşu, preşedintele juriului; prof. univ. Dr. Mircea Ochinciuc; prof. univ. Dr. Augustin Ioan; lect. univ. dr. Ana-Maria Goilav-Guran, dr. Mihail Neamţu, a întocmit un centralizator şi s-a convenit asupra următoarelor distincţii.

Premiul I, se acordă proiectului nr. 9: Bîlă Mihail, Comoraşu Cristian, Ghiţă Vlad Mihai
Premiul II, se acordă proiectului nr. 31: Gabriel Ionuţ Mandriscanu, Irina Moscu, Dan Adrian Ionescu
Premiul III, se acordă proiectului nr. 26: Niţă Costin Florin, Nagy Arpad, Diaconu Silvia

Se reţin următoarele proiecte pentru ideile şi soluţiile parţiale propuse:
Proiectul nr. 20: Gaiu V. Alina Diana
Proiectul nr. 21: Blejuşcă Andrei, Mitrea Andreea
Proiectul nr. 1: Gioadă Bianca, Ene Sabrina, Spiridon Mădălina, Rădulescu Luiza
Proiectul nr. 23: Pestisanu Raluca Ioana, Giuglea Andra Georgiana, Vasile Mara

Premierea va avea loc pe 15 iulie, ora 18.00, la Sala Dalles.

Felicitări!


Nu avem voie sa uitam comunismul: Sever Voinescu despre “Despre comunism”

10/07/2011

Cu generoasa empatie scrie Sever Voinescu despre cartea mea recent aparuta in colectia “Despre” a editurii Humanitas. Sper sa am prilejul sa dezvolt cat mai curand unele din incitantele idei pe care le sugereza textul sau, inclusiv cele legate de mistica partidului, de apoteoza ideologiei si de sacralizarea politicului in sistemele totalitare. Sunt teme care ma framanta de ani de zile, subiecte nemijlocit legate de spinoasele probleme si nelinistitoarele implicatii ale radicalismelor moderne. Volumul “The Devil in History:Communism, Fascism, and Some Lessons of the 20th Century”, care va apare in 2012, exploreaza metabolismele ezoterice si metamorfozele adeseori imprevizibile ale mitologiilor revolutionare. (VT)

In  ultima sa carte – Despre comunism. Destinul unei religii politice, Editura Humanitas, 2011 –, Vladimir Tismăneanu reconfirmă că este stăpînul deplin al subiectului. Într-o privinţă, Vladimir Tismăneanu seamănă cu Emil Cioran: este capabil să scrie carte după carte, care mai de care mai interesantă şi mai provocatoare, despre acelaşi subiect. Întrebat cum de a scris 15 cărţi despre acelaşi lucru, Cioran invoca obsesia. Cu alte cuvinte, Cioran scria pentru că nu putea uita. Vladimir Tismăneanu scrie pentru că nu admite ca noi să uităm. Nu avem voie să uităm comunismul, iar Vladimir Tismăneanu are grijă de asta, ducînd mai departe respectul absolut pentru memoria integrală ca suprem şi mandatoriu exerciţiu etic, aşa cum neuitaţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca cereau. Mi-l imaginez pe Vladimir Tismăneanu ca pe un paznic al conştiinţei colective – cînd adoarme, toropită de relativismul derutant al vremii noastre, şi e gata să alunece în eroare fără să-şi dea seama,  el o trezeşte cu un şoc de adevăr (o carte despre comunism) şi o readuce în cadrul reperelor fireşti. Nu cunosc pe altcineva care povesteşte mai bine comunismul. Ştiu, fireşte, poveşti cutremurătoare  despre oameni obişnuiţi deveniţi eroi sau ticăloşi într-o secundă, despre victime şi călăi care îşi inversează rolurile în chip cu totul neaşteptat, despre turnători şi turnaţi, despre cruzime programată şi inexplicabile gesturi de compasiune, şi aşa mai departe. Poveştile comunismului au, la nivelul conştiinţei individuale,  magnitudini dostoievskiene, epuizînd  putinţele etice ale umanului în toate sensurile posibile. Vladimir Tismăneanu, însă, are darul unic de a transfera asemenea poveşti adevărate la nivelul sistemului – el povesteşte sistemul, îl analizează povestindu-l. După ştiinţa mea, numai Vladimir Tismăneanu practică această abordare a comunismului. 

Textul complet al eseului lui Sever Voinescu poate fi citit in “Dilema Veche”:

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/patimile-comunismului

Iata si linkurile pentru interventiile lui Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici si Mircea Cartarescu la lansarea cartii de la Libraria Humanitas (pasajul Kretulescu):

http://www.youtube.com/watch?v=xYf-fi4Qidk&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=f5ebnIa8s0w&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=w4OriKgOTa0&feature=related


Vestigiile comunismului si sfidarile tranzitiei

08/07/2011

Cronica unei tranzitii dificile

de Angelo Mitchievici

Pentru cine îşi aminteşte de romancierul Cinghiz Aitmatov, titlul noului volum semnat de Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş, “O tranziţie mai lungă decât veacul” (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011, 765 pag.), îi va suna cunoscut, aşa cum numele care îl semnează au notorietatea lor prestigioasă în istoria recentă a României, istorie pe care o închide cuvântul tranziţie. Cred că titlul sugerează corect că această tranziţie nu s-a încheiat, că ea implică costuri care lestează, că rezultatele n-au fost poate pe măsura aşteptărilor. Oricum, textele grupate în acest volum surprind principalele jaloane al acestui parcurs accidentat.

Volumul are o geometrie interesantă, el antologhează până la un punct un serial discuţionist care reuneşte la o masă rotundă doi oameni ai dialogului, un distins politolog cu o prestigioasă carieră academică, profesorul Vladimir Tismăneanu, şi un eminent filolog, Mircea Mihăieş, alături de Horia-Roman Patapievici, unul dintre artizanii noului format al unei construcţii culturale care poartă numele de ICR (Institul Cultural Român). Un spirit coroziv şi curajos, Mircea Mihăieş imprimă dialogului un accent polemic şi o tensiune constructivă. Numele lui Vladimir Tismăneanu este legat istoric şi de principala temă a cărţii, decomunizarea, politologul fiind cel care a condus Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în baza căreia preşedintele în funcţie la acea dată, Traian Băsescu, a condamnat în mod oficial, în faţa Parlamentului României, regimul comunist ca regim ilegitim şi criminal, pe data de 18 decembrie 2006. În ciuda unei relaxate convivialităţi, din tonul acestor entretiens răzbat câteva elemente esenţiale care lipsesc adesea dezbaterilor româneşti pe teme politice: nevoia de clarificare conceptuală, de plasare a discuţiei în cadrul istoriei ideilor şi a istoriei culturii şi civilizaţiei în general, de argument nuanţat şi urmărit într-o consecuţie logică. Alte caracteristici evidenţiate de dialogul între cei doi prieteni sunt temperanţa şi ironia, dublate de respectul pentru restabilirea adevărului istoric şi preocuparea  pentru edificarea unui nou regim al memoriei.

Volumul mi se pare articulat pe două mari direcţii. Prima are în vedere autopsierea regimului comunist şi analiza unei postume existenţe spectrale, viaţa de apoi a comunismului românesc. Din acest punct de vedere, Vladimir Tismăneanu realizează o excelentă radiografie a tranziţiei ca fenomen a cărui complexitate necesită o investigaţie aproape forensică în corpul – „cadavrul răsturnat“, cum îl numea Bernard-Henry Lévy – Leviathanului comunist, dar şi o permanentă interogaţie asupra caracterului mutagen, proteic, al corpului ideologic, doctrinar, al regimului.

Modelul dialogic presupune o naraţiune bine închegată, jalonată de teme şi subteme a căror recurenţă subliniază punctele de articulaţie ale problematicii româneşti a decomunizării, parcurs istoric dificil şi încă neîncheiat. Implicarea directă a demersului civic, dar şi experienţa intelectuală îl plasează pe Vladimir Tismăneanu în interiorul acestei tranziţii, fenomen de care încearcă să se distanţeze critic, un mecanism de reglaj dificil în căutarea a ceea ce este cu adevărat important, a mizelor intelectuale şi morale. Aceste mize sunt recuperabile la o analiză nuanţată a premizelor tranziţiei, a reglajelor mentalitare şi ideologice, a opţiunilor politice într-o societate minată de tensiuni şi fracturi, o societate în care ţesutul civic necrozat se reconstruieşte lent.

A doua direcţie a dialogului instituit între cei doi prieteni scoate în evidenţă o pedagogie a memoriei şi democraţiei bazată pe înţelegerea fundamentală a primilor 20 de ani de democraţie, adesea „originală“. Dialogul se constituie ca un exemplar model de reflecţie asupra unei perioade pline de echivocuri şi omisiuni strategice, ca un model de încredere în valorile democraţiei liberale. Discuţiile acompaniază opera propriu-zisă a politologului şi invită la o lectură în paralel, demersul public fiind însoţit permanent de cel teoretic, argumentul ştiinţific de reflecţia morală. Astfel, Vladimir Tismăneanu adoptă ceea ce cu o sintagmă inspirată a numit „etica neuitării“ şi titlul antologiei textelor Monicăi Lovinescu, volum pe care l-a coordonat şi care evocă tocmai necesitatea captării memoriei în recipientul unei conştiinţei civice, modelul exemplar oferit de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.

Dialogurile se constituie şi ca o cronică politică a anilor tranziţiei, traversând momente obscure, parţial clarificate, atitudini litigioase, controverse, edificând o întreagă sintaxă politică. Biografismul devine un instrument-cheie pentru o hermeneutică particulară, iniţiată cu volumul Arheologia terorii, care, la rândul lui, nuanţa o serie de prosopografii ideologice prezentate la Europa Liberă. Calitatea de atent observator atât intern, cât şi extern al tranziţiei este dublată la Vladimir Tismăneanu de o cunoaştere aprofundată a resorturilor lumii comuniste de dinainte de 1989 şi în special a acelei lumi a esthablishmentului totalitar, ceea ce îi sugerează adeseori configuraţia invizibilă, hermetică, a solidarităţilor şi afinităţilor postrevoluţionare. Prin acest fapt, cartea oferă un incitant profil al tranziţiei româneşti pus în relaţie cu ceea ce s-a petrecut în fostele ţări comuniste – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania Democrată etc. În plus, cei doi interlocutori realizează prin această hermeneutică a nuanţelor şi o implicită cartografiere a liniilor de forţă şi a punctelor de tensiune în evoluţia Româ­niei postdecembriste. O carte excelentă, “O tranziţie mai lungă decât veacul” poate acompania într-un mod convivial şi pertinent cărţile de politologie.

Text aparut in revista “22“: http://www.revista22.ro/cronica-unei-tranzi355ii-dificile-10895.html


A murit, nepedepsit, calaul securist Gheorghe Enoiu

04/07/2011

Inca o sansa ratata pentru judecarea crimelor comunismului: Comunicatul IICCMER

Verificând o informaţie obţinută de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, cotidianul “Evenimentul Zilei” a confirmat că fostul ofiţer de Securitate, colonelul în rezervă Gheorghe Enoiu a încetat din viaţă. IICCMER a făcut încă din anul 2007 o plângere penală împotriva lui Gheorghe Enoiu, pentru activitatea acestuia în cadrul Securităţii, ca anchetator şi şef al Secţiei Anchete Penale. În august 2010, IICCMER a trimis noi probe la Parchetul General şi a cerut informaţii despre stadiul anchetei. Parchetul nu a răspuns solicitării şi nu se cunoaşte dacă ancheta penală a înaintat în vreun fel. Au fost irosiţi astfel aproape patru ani în ceea ce ar trebui să fie o obligaţie morală şi juridică pentru toţi cei care consideră regimul comunist drept unul ilegitim şi criminal.

În scrisoarea adresată Parchetului, Institutul a cerut judecarea lui Gheorghe Enoiu “ca un semn că statul de drept îşi face datoria faţă de cetăţenii săi şi îşi arată respectul faţă de victimele regimului totalitar comunist”. Motivându-şi decizia, IICCMER arăta că “Din poziţia sa, Enoiu a fost implicat în unele dintre cele mai importante anchete din anii ’50 şi ’60, fiind responsabil, printre altele, pentru incriminarea membrilor unor grupări de rezistenţă anticomunistă sau a studenţilor care au participat la protestele din a doua parte a anilor ’50. În toată activitatea sa, Enoiu s-a remarcat prin metodele brutale de anchetă, bazate pe tortură fizică şi psihică, fiind exponenţial prin poziţie instituţională şi mod de acţiune pentru aparatul represiv al regimului comunist.

Conducerea IICCMER

www.crimelecomunismului.ro

http://www.evz.ro/detalii/stiri/vladimir-tismaneanu-moartea-se-numeste-enoiu-456961.html

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/08/25/noi-probe-despre-tortionarul-enoiu/