Cine a fost Nicu Ceausescu? Ispita comunismului dinastic (Epilog)

Adevaratul succesor al lui Nicolae Ceausescu nu a fost Nicu. Autenticul succesor a fost ideologul comunist Ion Iliescu, un expert al limbii de lemn, al manevrelor de culise si al intrigilor de partid. Tumultul revolutionar din decembrie 1989 a spulberat scenariul dinastic minutios pregatit de familia domnitoare si de acolitii sai. O revolutie spontana, nascuta din disperare si sete de libertate, a fost confiscata de catre o junta de activisti pentru care „idealurile socialismului” ramaneau valabile. PCR a disparut, in locul sau a aparut FSN-ul, veritabilul partid succesor, condus de Ion Iliescu. De ani de zile acest ideolog isi astepta momentul de glorie, se pregatea pentru marea vendeta impotriva celor care il marginalizasera. A stiut sa utilizeze toate parghiile regimului in care lucrase vreme de decenii pentru a impiedica autentica democratizare a tarii si pentru a impune ceea ce H.-R. Patapievici numeste sistemul Iliescu.

https://tismaneanu.wordpress.com/2011/05/17/scoala-falsificarii-ion-iliescu-si-spiritul-revolutiei-din-1989/

Circul dinastic a intrat in transa in 1974, anul care marca irezistibila turnura spre dezastru. Maurer s-a pensionat in acel an, conservand practic toate privilegiile anterioare, inclusiv vila, vanatorile etc Se incheia un ciclu din istoria comunismului romanesc. Beneficiar al unei pensii astronomice, fostul premier nu a indraznit sa faca nici cel mai mic gest imptriva lugubrei mascarade din tara, era prea cinic si prea comod. Jean a terminat fizica, s-a casatorit cu colega mea de facultate Dana Gavrilovici (fosta eleva la „Caragiale”), au avut doua fete, apoi au divortat. Dana a ajuns la Philadelphia, lucra la biblioteca Universitatii Pennsylvania unde eu predam stiinte politice. Am stat mult de vorba despre Maurer, despre cartile favorite ale acestuia (citea mult Raymond Aron), despre natura puterii in Romania comunista. In urma cu cativa ani am primit un e-mail de la Monica Maurer, fiica Danei si a lui Jean, care ma solicita sa scriu ceva despre bunicul ei pentru o carte care urma sa apara pentru a marca centenarul fostului premier. I-am raspuns ca am scris ceea ce-am avut de spus in cartile mele, dar i-am recomandat, pentru echilibrul perspectivei, sa citeasca portretul lui Maurer facut de Petre Pandrea, marele ganditor si eseist, cumnatul lui Lucretiu Patrascanu, fost avocat al comunistilor in ilegalitate, arestat de doua ori si detinut sub comunisti, „Memoriile mandarinului valah”. In acea rascolitoare carte, antifascistul european care a fost Pandrea il numea pe „Jenica” Maurer, nu pe Ana Pauker, Dej sau Chisinevschi, adevaratul Lenin al Romaniei si nu o facea drept un compliment…

Spre sfarsitul anilor 70, restaurantul preferat al lui Nicu era „Pescarus”, pe malul Lacului Herastrau. Avea masa sa rezervata, mergea acolo cu sleahta de parteneri de bautura, sedinte si ospete. O scena petrecuta acolo, povestita mie de mai multe persoane, sintetizeaza acea degenerescenta aroganta care a fost marca „stilului” lui Nicu pe masura ce se lasa tot mai mult ametit de putere. La o alta masa se afla un grup de fotbalisti, intre care celebrul Raducanu, zis „Tamango”. Nicu i-a strigat in auzul intregii sali, „Bai, tigane, vino-ncoace!” Raducanu s-a facut ca nu aude. Nicu a repetat porunca impertinenta. Nici o reactie. In fine, la un moment dat, dupa atatea chemari imperative si insultatoare, Raducanu s-a indreptat spre masa lui Nicu, cu sclipiri amenintatoare in ochi. A rostit tare cuvintele: „Ma duc, domne, ca e baiatul lui bossul. Daca n-ar fi odrasla lui bossul, stie el, nenorocitul, ce i-as face…” Nicu a inghitit in sec, s-a uitat in alta parte, incidentul a fost inchis, dar nu uitat. Cum nu poate fi uitat accidentul care a dus la moartea unei fete, calcata de masina condusa de Nicu cu o viteza dementa, ignorand stopuri si pietoni. Ani de zile dupa aceea, in Piata Aviatorilor, mama fetei statea si privea in gol, asteptand clipa cand va trece prin fata ei masina succesorului la domnie. Securistii nu o goneau. Aveau si ei copii, se gandeau poate la ce era in sufletul acelei mame.

Pe masura ce regimul devenea tot mai irational, pe masura ce decrepitudinea morala si dezastrul social ajungeau la cote paroxistice, Nicu se identifica tot mai puternic cu parintii sai. Trecuse perioada cand mai cuteza sa deschida gura si sa le spuna macar unele fragmente de adevar. Devenise acum si el un surub din angrenajul infernal al minciunii. Ajuns in vizita in Statele Unite, ca delegat la sarbatorirea pe linia ONU a „Anului International al Tineretului”, folosea ocazia pentru cheltuieli desantate prin cazinouri. Familia isi inchipuia ca o casatorie, intrarea intr-un regim mai calm de viata, il vor linisti cumva pe zurbagiu. I-a fost impusa casatoria cu Poliana Cristescu, devenita presedinta Consiliului National al Pionierilor, secretara a CC al UTC si membra a Comitetului Central al PCR. Nicu a acceptat aceasta decizie, s-a prefacut docil si gata sa coopereze, dar in realitate si-a continuat dezmatul, si-a mentinut pasiunea pentru aventuri tot mai sordide. In final, a divortat de Poliana despre care singurul lucru care se poate spune este ca a lasat in urma, dupa acea vertiginoasa ascensiune, amintirea unei fete decente, o persoana normala nimerita intr-un ospiciu politic. A divorta era considerat un gest impardonabil din punctul de vedere al absurdelor criterii de promovare a cadrelor dictate de Elena Ceausescu si aplicate fara murmur de adjunctul ei, Octav Cozmanca. Tot astfel, pentru a urca in aparat, era absolut necesara absolvirea Academiei „Stefan Gheorghiu”. Nicu nu a urmat acele cursuri. Evident, in cazul analizat aici aceste norme se evaporau fara urma.

In realitate, in decembrie 1989, Nicu Ceausescu era unul dintre cei mai singuri oameni din Romania. Complet instrainat de vechii prieteni, alergand haotic din agapa in agapa, ajunsese da fapt un fel de zombie. Era atat de ratacit incat si-a putut inchipui ca ar mai avea de jucat un rol in cadrul noii puteri ce-si zicea revolutionara. Iliescu, Roman, Brucan, Stanculescu, Chitac si Magureanu nu aveau insa nevoie de acest martor stanjenitor. Iliescu il cunostea bine, nu dadea doi bani pe el, chiar daca, la inceputul carierei lui Nicu, il lingusie asemeni celorlalti sicofanti. Dupa iesirea din inchisoare, cel pregatit sa devina un Henric al V-lea al Romaniei, a fost salvat de la mizeria totala de ajutoarele primite din partea fostilor sai camarazi de sindrofii uteciste. Unii, precum Gheorghe Copos, fost sef al Biroului de Turism al UTC, au devenit nababi financiari in noul regim. Multi au devenit vedete politice (nu doar Copos, dar si eternul Octav Cozmanca). Fostul sef de cabinet al lui Constantin Dascalescu a ajuns secretar general al guvernului Nastase si senator PSD. Au fost si unii dintre acesti nouveaux riches care, poate din mila, poate dintr-un soi de stranie nostalgie, l-au sustinut material. Fara ei, n-ar fi avut cum sa supravietuiasca. Prin unificarea dintre PDSR si PSM, fostul poet de curte Adrian Paunescu a devenit senator al partidului lui Ion Iliescu.Era normal ca aceste doua formatiuni sa fuzioneze: le uneau nostalgiile si aspiratiile comune. Era normal ca rapsodul comunismului dinastic sa fie una din vedetele unui partid ce-si spune social-democrat dar care ignora programatic traditia anticomunista a adevaratei social-democratii din Romania.

Cel caruia ii placea sa se laude ca diriguieste UTC-ul manu militari, Ion Traian Stefanescu, a disparut din viata politica, este profesor universitar la Facultatea de Drept din Bucuresti si autorul unui tratat de dreptul muncii. Constantin Bostina, aparut meteoric in primul guvern fesenist, este un prosper om de afaceri si director general al revistei „Economistul”, saptamanal al „comunitatii economico-financiare din Romania”. Nu stiu ce s-a mai intamplat cu Pantelimon Gavanescu pe care revolutia l-a prins prim-secretar de judet la Targoviste. Secretarul CC al UTC, matematicianul Vasile Bontas, a ajuns director general al firmei „Ana Electronic SA” si a fost trimis in judecata de catre procurorii DNA in decembrie 2008, alaturi de Gheorghe Copos si Camelia Voiculescu, in dosarul „Loteria II”. . Dintre fostii prim-secretari ai UTC-ului doar Ion Iliescu a reusit sa se mentina in prim-plan si sa ramana, la peste 80 de ani, adevaratul conducator din umbra si principalul strateg al PSD.

Nu stiu daca Nicu s-a gandit sa-si scrie memoriile. Declaratiile sale publice au fost rare, prudente si extrem de parcimonioase. Si-a marturisit sprijinul pentru FSN, dar nu din ratiuni ideologice ci pur si simplu pentru ca acolo mai recunostea niste nume. Nu a exprimat regrete, dar nici nu a incercat sa justifice crimele si abuzurile comuniste. A recunoscut esecul istoric al utopiei marxiste, un proiect cu care se identificase el insusi mai degraba din mimetism obedient decat din convingere. Intr-o discutie cu o jurnalista din Anglia, cita proverbul latin „Dum spiro spero”. Ce mai avea de sperat? Era incurabil bolnav, era un om sfarsit. S-a stins din viata, la 45 de ani, pe 26 septembrie 1996, intr-un spital din Viena. Favorizat de un mediu corupt si corupator, de concentrarea dementiala a puterii in mainile parintilor sai, de abulia morala din jur, Nicu Ceausescu s-a adaptat perfect rolului ce i-a fost desemnat si a devenit simbolul unei situatii caligulare care a sintetizat, de o maniera grotesca, jalnica si deliranta, perversa si maligna, tragicomedia comunismului romanesc. Ion Iliescu, succesorul lui Nicolae Ceausescu, a devenit simbolul revolutiei uzurpate, tradate si strangulate.

O regretabila eroare si o clarificare

In editia scrisa a “Evenimentului Zilei” de azi s-a produs o regretabila eroare. Redactia a publicat o erata pe care o reiau aici. Sunt convins ca niciun cititor de buna credinta n-ar fi putut crede ca textul acela imi apartine. Am inceput sa scriu la EvZ in toamna anului 2006 si pretuiesc mult aceasta colaborare. Nu cred ca a fost saptamana in care sa nu public un articol in cadrul “Senatului EvZ”. Multumesc redactiei pentru precizarea menita sa inlature orice confuzie.

SENATUL EVZ: Cine a fost Nicu Ceauşescu? Ispita comunismului dinastic (I) – Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-cine-a-fost-nicu-ceausescu-ispita-comunismului-dinastic-i-943713.html#ixzz1WcodKUst

În ediţia de astăzi, 31 august 2011, a “Evenimentului zilei”, a fost publicat un text sub semnătura lui Vladimir Tismăneanu, care nu îi aparţinea. Textul de mai sus este cel care ar fi trebuit să apară în pagina de opinii şi urmează să fie publicat în ediţia de mâine, 1 septembrie 2011, în paginile ziarului. Ne cerem scuze atât autorului, cât şi cititorilor pentru regretabila eroare.

Cine a fost Nicu Ceausescu? Ispita comunismului dinastic (VI)

Nu toti demnitarii comunisti erau nistre trogloditi. Nu toti purtau ochelari de cal ideologici, cei mai multi erau insa niste oportunisti venali. Cum se poate explica adeziunea aparent pasionala a unor Gheorghe Radulescu, Dumitru Popescu sau Stefan Andrei la un sistem evident barbar? Intelectual marxist de moda veche, Ion Gheorghe Maurer nu a fost niciodata un om al aparatului. Activistii il stimau, ori pretindeau ca il stimeaza, dar simteau imediat ca fac parte din regnuri diferite. Gandeau diferit, vorbeau diferit, as spune chiar ca respirau diferit. Priviti jurnalele de film din epoca si veti vedea ca pana si modul de a aplauda al lui Maurer diferea de acela al tovarasilor de Comitet Executiv. Despre ce ideologie sa vorbesti cu Bobu, Postelnicu, dascalescu sau Lina Ciobanu? Chiar un Verdet sau Pana nu puteau iesi din corsetul unei sufocante limbi de lemn. Pierdut in aburii unui alcoolism somnambulic, un Gogu Radulescu renuntase de multa vreme sa-si mai aminteasca de propria demnitate.

M-am intrebat adeseori ce-a cautat el, in anii cladestinitatii, in Partidul Comunist din Romania? Ce putea avea comun distinsul avocat cu proletarii famelici gen Dej, Moghioros si Apostol ori cu croitoresele de provincie gen Ghizela Vass ori Marta Cziko, cea care avea sa devina atotputernica sotie a lui Alexandru Draghici? Cum a putut nu numai tolera, dar chiar si incuraja egocentrismul vindicativ si anti-intelectualismul visceral al al lui Gheorghiu-Dej? Bun causeur, caustic, cultivat, hedonist, Maurer se bucura de placerile vietii. Murea de plictiseala la plenare, casca ostentativ, adormea cat mai vixibil cu putinta. Nu frecventa cercurile din nomenklatura, prefera compania lui Ion Tiriac. Fiul sau, fugit in Germania in ianuarie 1989, povestea intr-un interviu din 2005 ca tatal sau avea o colectie de 32 de pusti de vanatoare, dintre care una primita de la regina Angliei, alta de la Sadoveanu. Cum sa renunte jovialul, imperturbabilul Maurer la acele pusti solidarizandu-se cu cine stie ce gest protestatar? Puterea, tenisul si vanatoarea, acestea au fost patimile Leninului Romaniei. Din cate stiu, cand s-a pus problema ca Gheorghe Apostol sa-l contacteze pe Mauter pentru a semna „Scrisoarea celor 6” din martie 1989, Alexandru Barladeanu s-a opus categoric. Il considera pe Maurer prncipalul vinovat pentru catastrofa Romaniei din acei ani. In plus, Barladeanu nu uitase cum Maurer, care ii datora enorm lui Dej, a declarat imediat dupa moartea marelui sau prieten ca el personal „nu-i va mai raspunde la telefon Licai Gheorghiu”.

Prin biografie, voluptati si gusturi, nevasta sa, Elena, era opusul austerelor veterane ale partidului. Pentru Maurer, cea mai mare bucurie era sa bea un pahar de Courvoisier cand se intorcea victorios de la vanatoare. Cand unchiul meu a fost sanctionat in 1959, Maurer s-a intalnit pe strada cu matusa mea, Cristina Luca, se cunosteau bine de la Conferinta de Pace de la Paris din 1946 (el, langa Dej, ca membru al delegatiei romanesti, ea, fosta luptatoare in Rezistenta franceza, era cospondenta „Scanteii”), se mai vazusera intre timp. Maurer fusese el insusi debarcat de Ana Pauker, lucrase ca director al Insitutului de Cercetari Juridice, revenise in conducere dupa 1957. In stilul sau ironic, a intrebat-o: „Ce s-a intamplat cu sotul tau, a fluierat in biserica?” Ceea ce i-a lipsit lui Maurer a fost l’esprit de sérieux. Luind totul in raspar, afisand cu superbie aere de mare senior, a pregatit calea pentru aliajul  de rituri bizantine si de delir stalinist reprezentat de domnia lui Ceausescu. Nu a dorit ca lucrurile sa degenereze astfel, s-a scuturat cu dezgust, dar nu a facut nimic pentru a impiedica noua glaciatiune. In anii cand influenta sa a contat (1963-1968), Romania a avut parte de o minima, insa reala, relaxare.

 

Pe Jean l-am cunoscut bine, inca din anii liceului. Era mai mare cu un an, facea Liceul German. Nu a crescut printre copiii din cartierul de Nord, nu avea prieteni in acea lume. Singura amica a mamei sale cu conexiuni ilegaliste era Tanti Buican, sotia sumbrului, incuiatului activist cominternist Alexandru Buican (Arnoldi), absolvent al Scolii Leniniste de la Moscova in anii 30, luptator in Rezistenta franceza, supravietuitor al lagarelor naziste, numit, dupa razboi, ministru consilier la Belgrad, adjunct de ministru la Invatamant si apoi vicepresedinte al Institutului de Relatii Culturale cu Strainatatea (condus oficial, cred, de Mihai Ralea). Locuiau intr-un apartament pe strada Andrei Muresanu, cred ca ca fiul lor, Tudor, a facut Liceul „Caragiale”. Tanti se cunoscuse cu intunecatul stalinist la Belgrad, pe vremea cand ea era o tanara secretara in aparatul diplomatic. Ana Pauker a fost surprinsa de alegerea lui Buican, se prea poate ca acea „mezalianta” politica sa-l fi costat cariera in partid. In 1947, matusa mea Cristina Luca era atasat de presa in Iugoslavia, atunci s-a cunoscut cu Kardelj si cu Djilas, a pregatit vizita lui Tito la Bucuresti. Ambasador era Tudor Vianu. Era epoca in care comunistii se serveau de intelectualii dispusi sa colaboreze ca paravan simbolic. Mihail Ralea era ambasador la Washington, Simion Stoilov la Paris, Iorgu Iordan la Moscova, Grigore Moisil la Ankara…

Pana unde mergea, atata cate era, revolta copiilor din inalta societate comunista? Erau cu totii anesteziati moral? In 1973, mergeam cu trenul spre Cluj la sesiunea pe tara a cercurilor stiintifice studentesti. Urma sa prezint lucrarea „Noua Stanga intre utopie si disperare”. In tren, in alt compartiment, se aflau Jean Maurer, securistul insotitor si cativa amici. Am stat de vorba destul de mult cu Jean pe culoar, fumam langa fereastra. In ultimul an apucasem sa ne vedem relativ des, dar intotdeauna pe fuga. Mi-a spus ca lucrurile in tara merg spre dezastru, ca tatal sau este scarbit, ca nu vede iesire, ca isi va demisia, ca Nicolae Ceausescu este totalmente scrantit si cate altele. Eram doar noi, i-am raspuns scurt: „Daca se afla despre aceasta convorbire, tu o sa primesti un perdaf de la tatal tau, mie maica-mea imi va aduce pachete la inchisoare, haide s-o lasam moarta”. Dupa ce a ajuns in Statele Unite in 1987, matematicianul disident Mihai Botez mi-a povestit ca, la un moment dat, cu cativa ani in urma, Nicu si Jean isi construisera un cerc in care se conversa despre viitorul tarii dupa ce „al batran” nu va mai fi, se imaginau guverne, se ofereau fictive functii in aparat. Se intalneau la Jean acasa, pe strada Herastrau. Informata de Securitate, Elena Ceausescu si-a facut aparitia, nucleul pseudo-complotist a fost destramat, Nicu a revenit la matca, domesticit de cea pe care am numit-o candva, intr-un articol transmis la „Europa Libera”, o Messalina cu pretentii de Newton. Instinctul puterii era in cazul Elenei Ceausescu de o rapiditate uluitoare.

Cine a fost Nicu Ceausescu? Ispita comunismului dinastic (V)

Cum devine fiul unui autocrat comunist versiunea contemporana a lui Caligula? Ce legatura exista intre adolescenta, poate chiar copilaria timpurie, si momentul cand ajunge aproape de puterea absoluta? Cum, cand si prin ce canale absoarbe el dogmele de care se serveste regimul? Intrarea la facultate in 1970 a insemnat o recompunere de profil politic pentru Nicu Ceausescu. Baiatul hiper-rasfatat si putin isteroid din scoala, cel care inca pe la 16 ani mai obisnuia sa traga fetele de par pe coridoare, era acum pregatit sa devina un activist devotat, un exemplar promotor al „normelor eticii si echitatii socialiste” (aplicate intotdeauna altora).

Ca elev, Nicu nu era un rebel, ci mai degraba un puber imprevizibil, inhibat si complexat, uneori chiar violent, mai ales in relatiile cu fetele. Cum imi scrie Radu Stern:

 Evocind aceasta perioada, doua alte episoade mi-au venit in minte : pubertatea lui Nicusor nu a fost lipsita de probleme. De fapt, era destul de timid, departe de aroganta de mai tirziu. Mai ales cu fetele. Daca era o fata care-i placea pe la paisprezece ani, avea doua metode de a-i atrage atentia. Prima, tinea in ambele miini cite un ac cu gamalie si o intepa pe aleasa in fese, Cum avea doua ace, daca biata fata se apara, putea s-o intepe in fesa neprotejata cu acul din cealalta mina. “Jocul” asta il amuza la culme. Sint sigur ca “intepatele” isi aduc aminte ! A doua metoda nu era mai putin brutala : Nicu poseda o cantitate de parfum de trandafiri bulgaresc, probabil primit de mama lui intr-o calatorie in tara prietena. Mai avea si un pistol (cu apa) rusesc de mari dimensiuni, in forma de racheta. Parca-l vad si azi ! Rosu ! I-a venit ideea sa le combine ! Incarca pistolul cu parfum, care mirosea oribil si alegea o fata care-l interesa si o stropea cu pistolul. Nenorocita, stropita cu cca jumatate de kiliogram de parfum, era invoita de profesori sa se duca acasa casa faca dus si sa se schimbe complet. Noi deschideam geamurile asteptind ca mirosul greu si dulceag sa treaca. A facut asta de doua sau trei ori, probabil directorul Barbulescu a informat-o pe tovarasa Lenutza si calvarul a incetat.

Odata iesit din adapostul liceal, impermeabil la priviri din afara zonei, Nicu pasea in lume. Se punea capat vechilor amicitii, incepeau prieteniile, daca prietenii puteau fi numite, cu politrucii recrutati pe baza de dosar, servilism si devotament neconditionat. In anul doi de facultate Nicu era de-acum vicepresedinte al Consiliului Asociatiei Studentilor pe Universitatea din Bucuresti. In anul trei era propus pentru pozitia de vicepresedinte pe Centrul Universitar Bucuresti. Presedinte era Ion Sasu, asistent la Facultatea de Filosofie, ulterior director al Centrului de Cercetari pentru Tineret si, un timp, sef de cabinet al Elenei Ceausescu. Dupa 1990, Sasu a fost unul dintre liderii Partidului Socialist al Muncii, impreuna cu un alt favorit al lui Nicu, Tudor Mohora. Era perioada in care urca vertiginos in aparatul UASR Ion Traian Stefanescu, asistent la Facultatea de Drept, un activist inteligent, cinic si extrem de arogant. Arivist perfect si oportunist desavarsit, Traian Stefanescu l-a cultivat pe Nicu cu asiduitate. Impreuna au ticluit schimbarea numelui organizatiei din UASR in UASCR. Revista „Universitas” devenea „Universitatea Comunista”. Martian Dan, omul lui Iliescu, era eliminat din fruntea UTC, ramanea simplu lector de socialism la Facultatea de Istorie, in locul sau ajungea omul lui Nicu, Traian Stefanescu. Se forma un grup de presiune sustinut direct de catre cel care aparea tot mai insistent propulsat pe o directie ascendenta in partid. Conducerea UASCR ii revenea lui Constantin Bostina, ulterior sef al Cancelariei CC al PCR, unul dintre oamenii de mare incredere ai cuplului dictatorial. Alt activist importantdirect legat de Nicu era Pantelimon Gavanescu.

La conferinta pe universitate din primavara anului 1973, o singura persoana a votat impotriva propunerii ca Nicu sa devina vicepresedinte pe Centrul Universitar si, mai departe, pe tara. Era fosta sa colega de clasa, Nadia Badrus, acum studenta la sociologie. A fost acuzata de catre Vasile Bontas (unul dintre stabii UASCR) ca si-a incalcat mandatul. Nadia si-a justificat pozitia spunand ca il cunoaste pe Nicu din liceu, ca nu nu-l considera suficient de matur pentru o asemena functie. S-a cerut excluderea ei din ASC ceea ce implica automat exmatricularea. Cand Gheorghe Badrus, amabsador la Moscova, tatal ei adoptiv, fost adjunct al lui Iliescu la Sectia de Propaganda, s-a intalnit cu Traian Stefanescu, acesta i-a spus ca este vorba de „cel mic” si ca nu e nimic de facut. In fine, Nadia a fost primita de Ion Sasu care a dovedit un fel de „omenie”, ea a recunoscut ca nu stia de fapt ce face, ca a comis un gest irational cand a votat cum a votat. Incidentul a fost inchis, dar Nadia a ramas marcata pe viata de acele clipe de teroare. Povestesc acel episod pentru a lumina aceast trasatura psihologica a lui Nicu: orgoliul hipertorfiat, dorinta de revansa, ostilitatea in raport cu oricine se indoia de vocatia sa de conducator. Ajunsese sa creada in aceste fictiuni glorificatoare. Minciuna sistemului cotropise si subjugase universul sau sufletesc. Delirul ideologic era omniprezent, infesta intregul spatiu social si spiritual.

https://tismaneanu.wordpress.com/2011/05/06/10583/

Ne-am reintalinit de cateva ori in anii facultatii. Cand, in „Viata Studenteasca” (condusa de poetul stalinist Niculae Stoian) a aparut, prin 1973, un articolas anonim in care se denunta “debandada anarhica” de la o sedinta ASC a anului II de la filosofie, inclusiv referatul tinut de studentul George Purdea (cel care avea sa-l traduca pe Jaspers in colectia „Idei Contemporane”), a urmat o mini-furtuna. Eram blamati, in acel text, drept gura-casca, doi vicepresedintit ai consiliului pe facultate, Gheorghe Piscoci si cu mine. Precizez ca nu erau functii de nomenklatura si ca eram alesi chiar de catre colegii nostri. L-am vazut pe Nicu la un simpozion la Facultatea de Istorie, el era de-acum vicepresedinte pe Centrul Universitar Bucuresti, i-am povestita acea aberatie. Lucrurile s-au calmat fara urmari. Erau doi frati Piscoci: cel mare, Mihai, tinea seminarul de socialism stiintific al profesorului Vasile Nichita, era de fapt interesat de Croce si eventual Gramsci. Cel mic, Gheorghe, venise, cred, din productie, oricum era membru de partid cand a intrat in facultate. Eram in relatii foarte bune. Peste ani, mi-a scris Monica Lovinescu sa ma intrebe ce este cu acest Piscoci care o abordase cu tot felul de mizerii impotriva lui Vlad Georgescu si a mea. Ajunsese prin 1986 la Paris, unde a deschis (cu ce bani oare?) o librarie specializata in lucrari de extrema dreapta, inclusiv ale negationistilor Holocaustului gen Faurisson si Garaudy. Cel care in tara se specializase in opera metafizica a lui Lucian Blaga a virat dupa plecarea sa din tara (si-a luat si numele nevestei, a devenit Piscoci-Danescu) intr-o directie foarte ciudata (ma exprim eufemistic). Cazul sau imi aminteste de acela al lui Ivan Denes despre care am avut prilejul sa scriu aici.

Cand, in 1973, profesorul Radu Florian a refuzat sa fie indrumatorul stiintific al lucrarii mele pentru sesiunea nationala a cercurilor stiintifice studentesti care urma sa aiba loc la Cluj, „Noua Stanga intre utopie si disperare”, Mihai Piscoci nu m-a refuzat (nu puteai prezenta o lucrare daca nu aveai un indrumator stiintific oficial, asa era regulamentul). Nu stiu motivele gestului lui Florian (mai tarziu, in 1980, a scris un referat pozitiv despre teza mea de doctorat), dar deschiderea lui Piscoci a dus de fapt la primul meu articol aparut in „Revista de filosofie” (eram student in anul IV). Din ce mi s-a spus, primisem premiul I, dar reprezentanta partidului, nefasta Olivia Clatici, m-a retrogradat la premiul III. Premiul I l-a primit un student la sociologie din Iasi, ginerele lui Miu Dobrescu. N-am avut probleme, lucrarea sa era foarte buna din cate tin minte. A venit la mine redactorul-sef al „Revistei de filosofie” care mi-a cerut textul pentru publicare. Incepea astfel o lunga colaborare cu acea revista si o relatie de comunicare intelectuala cu esteicianul Mihai Ciurdariu, specialist in Eminescu, redactorul-sef adjunct. Cat despre redactorul-sef, am aflat in anii din urma ca era unul dintre informatorii zelosi ai Securatiatii in privinta lui Constantin Noica. Pe Mihai Piscoci l-am revazut o singura data, in martie 1990, in timpul vizitei mele in tara, prima de la plecarea din 1981. Era presedintele unei Ligi Republicane Antimonarhiste.

Odata, era prin 1972, a venit Vasile Bontas (asistent la matematica, ulterior ajuns secretar al CC al UTC) la noi, la filosofie, sa ma cheme la etajul intai: „Doreste cineva sa va vada”. Acel cineva era Nicu, vicepresedintele Consiliului pe Universitate. Printre cei care au lucrat in acele structuri a fost si Antonie Iorgovan, constitutionalistul lui Ion Iliescu. Am intrat si m-a luat direct: „Stiu ca maica-ta lucreaza la Sanepid. Am nevoie de ajutor”. „Despre ce este vorba?”, l-am intrebat. „Pregatim balul de Revelion si avem nevoie de o aprobare de la Sanepidul Capitalei ca sa putem folosi sala de la Cantina Grozavesti”. Am ramas perplex: iata-ma in fata unuia dintre cei mai puternici oameni din Romania, rugat sa intervin pe langa maica-mea care era sefa sectiei de igiena scolara la ceea se numea Inspectoratul Sanitar al Capitalei. I-am spus ca mama era plecata in Bulgaria la o conferinta stiintifica, dar ca pot vorbi chiar cu directorul Sanepidului, doctorul Andrei Kelemen. Am facut-o imediat, i-am spus ca este rugamintea lui Nicu Ceausescu, nu e nevoie sa mai aduag ca totul s-a rezolvat intr-o secunda. L-am intrebat atunci cum de a ajuns sa apeleze la mine, cand el poate sa intervina direct oriunde si lucrurile se rezolva instantaneu. Mi-a raspuns: „Nu pot suna toata ziua in toate partile spunand cine sunt”. I-am raspuns atunci ca ar fi bine sa-si opreasca ascensiunea politica la acel nivel unde poate face lucruri cat de cat benefice. S-a uitat lung la mine si mi-a raspuns: „Ai dreptate, asta i-au facut si sora-mii”. Cine erau cei care „i-au facut-o?” Evident, parintii sai care il pregateau pentro cariera pe care, probabil, nu si-a dorit-o, dar pe care a acceptat-o fara urma de rezistenta. Exact opusul situatiei lui Jean Maurer, al carui parinte i-a spus cat se poate de clar ca nu are ce cauta in structurile politice.

Cine a fost Nicu Ceausescu? Ispita comunismului dinastic (IV)

Oricat ar parea de ciudat, ca elev, viitorul lider al organizatiei comuniste de tineret a Romaniei, cel care raporta secretarului general bucuria de a indeplini „maretele obiective”, era complet apatic, chiar flegmatic, din punct de vedere al militantismului revolutionar. Pe scurt, il s’en fichait. Altele erau preocuparile, framantarile, nevrozele si pasiunile sale. De fapt, ma intreb daca a devenit membru UTC in acea perioada ori a fost pur si simplu „cooptat” odata intrat la facultate, ipso facto, ca membru al UASR. Pana in 1969, de fapt, UTC-ul era ca si inexistent in scoli. Sedintele aveau loc odata la trei luni si nu durau mai mult de jumatate de ora. Dupa august 1968, insa, Ceausescu a tinut sa resuscite vigilenta si sa reintroduca metodele de indoctrinare din trecut. Ion Iliescu l-a servit cu zel, ca prim-secretar al CC al UTC si ministru al tineretului. In primavara anului 1969 au fost adoptate deciziile de „intensificare a muncii in randurile tineretului”, ceea ce a dus la obligativitatea sedintelor lunare, a informarilor politice etc Chiar si in aceste conditii, nu mi-l amintesc pe Nicu prezent in vreun fel.

Istoria politica nu se reduce la analiza de structuri, are nevoie sa includa dimensiunea subiectivitatii, a expereintelor personale, a amintirilor, jurnalelor, scrisorilor etc Tocmai acest lucru il fac istorici precum Orlando Figes, Simon Sebag Montefiore, Igal Halfin si Jochen Hellbeck. Imi scrie vechiul meu prieten, istoricul de arta Radu Stern, legat de cateva episoade pe care, in pofida a ceea ce el numeste ,memoria mea de elefant”, le pierdusem din vedere. Imi aduce aminte de momentul accidentului de condus, urmat de lunga absenta si de reaparitia „delfinului” la scoala, cu urechea cusuta. Liliana Dragan a fost colega noastra pana in clasa a IX-a. Locuia pe Iuliu Tetrat, colt cu Jean Texier, vizavi de mine. Tatal ei, tipograf de meserie, il cunostea pe tatal meu.

Cea mai buna prietena a Lilianei, care locuia la cateva case mai incolo, spre Piata Dorobanti, a fost, ani de zile, Jacqueline (Jackie) Filip, fiica lui Gheorghe (Georges) Filip, unul din conducatorii maquis-ului din zona Sud in rezistenta franceza, ulterior consilier pe probleme economice la Consiliul de Ministri. Egal ca merite cu un Gaston Marin sau un Mihail Florescu, absolvent de Politehnica in Franta, Filip a fost tinut pe pozitii secundare, probabil chiar cu „ajutorul” deloc binevoitor al acestor doi „amici”. Nu era unul dintre favoritii lui Gheorghiu-Dej, precum Gaston. Mama lui Jackie, Annie, o femeie de o admirabila distinctie, era, ca si Bobbie Gaston, ca si Nellie Florescu, ca si matusa lui Radu Stern si a lui Andrei Manoliu, Mimi Schwimmer, vaduva doctorului Schwimmer care lucrase in spitalul Brigazilor Internationale cu mama mea, frantuzoaica. Jackie a fost colega, la „Petru Groza” cu Tudor Jebeleanu. Familia Filip a plecat devreme din Romania, prin 1967. Tot pe Iuliu Tetrat locuia si familia Banyai. Ilegalist faimos, fost rector la Universitatea „Bolyai” din Cluj, istoric oficial cazut intr-o relativa dizgratie, Ladislau Banyai fusese la un moment dat ministru adjunct al invatamantului. Il vedeam des pe strada pe Peter. La un moment dat, impreuna cu prietena mea Donca Vianu, mergeam pe la el sa ascultam jazz. Despre perioada amintita de Radu am scris un articol aparut in „22” in 2005. L-am reluat acum pe blogul meu cu o introducere legata de tema acestui serial. Cartea de memorii a marii actrite Simone Signoret se intitula „La nostalgie n’est plus ce qu’elle etait”. Nu gresea…

 https://tismaneanu.wordpress.com/2011/08/27/intre-steagul-partidului-si-salvatore-adamo-amintiri-despre-anii-1963-1965/

Revin la Liliana, o fata de o debordanta, contagioasa spontaneitate, cu un umor intr-adevar irezistibil: in clasa a VIII-a, plictisita de aerele aristocratice ale printisorului, a profitat de un moment de neatentie al acestuia si i-a strecurat in sandwichul adus de-acasa, copios garnisit cu trufandale, un gandac (era perioada cand citeam „Metamorfoza” lui Kafka). Radeam cu totii cu hohote. Nicu era furibund. Nu era vorba doar de dezgust, ci de faptul ca fusese luat public in zeflemea, ca fusese umilit. Tocmai el, cel care tragea fetele de par pe coridoare, cel care isi permitea sa injure fara jena pe cine avea chef, sa fie tinta unei asemenea supreme bascalii! Nu s-a razbunat, n-as facut caz, de fapt tinea la. Liliana. Ea s-a mutat apoi la „Caragiale”, a facut cred seralul. Ne vedeam in continuare des. S-a casatorit cu Petrica Iordache, care facea Conservatorul (corn englezesc) si canta intr-o formatie rock (cred ca in „Sfinx”). Petrica a ramas in Germania, Liliana a reusit, dupa o lunga asteptare, sa plece si ea (prin 1973 sau 74). Am auzit ca ar fi deschis un bar in Berlinul de Vest.

Radu Stern a studiat Istoria Artelor, a scris o teza despre „Avangarda si constiinta critica”, s-a casatorit cu pianista Wanda Brauner, au plecat in Elvetia la sfarsitul anilor 70. A facut doctoratul acolo, a predat estetica, este directorul programelor educationale la Musee de l’Elisee din Lausanne. A scris studii si carti remarcabile, inclusiv „Against Fashion”, aparuta la MIT Press. Este organizatorul si autorul superbului catalog al expozitiei de imens succes de la Amsterdam despre artistii evrei ai avangardei din Romania.

 http://fondane.net/2011/05/22/from-dada-to-surrealism-exhibition/

Dezlantuirea lui Nicusor, revansa sa asupra tuturor celor care-l considerasera pina atunci “Degetarianul”, inclusiv Zoia si Valentin, s-a petrecut cu intrarea in functie la UASCR si ascensiunea pe care o cunoastem. Atunci au inceput orgiile, etc. N-ai amintit episodul din clasa a VIII-a cind a avut accidentul de masina: conducea, evident fara permis si a intrat intr-un tractor, omorindu-si garda personala, la 13 ani, nici jocul lui cu saritul gardului la el acasa, spunindu-le securistilor care-l pazeau: “Daca ma impuscati, va jupoaie mama !”,  nici cele cind St.Bernardul lui Nicu scapa si toti securistii din cartier primeau misiunea sa prinda ciinele,  nici episodul cu gindacul in sandvich pus de Liliana Dragan, etc. Episodul cu gindacul e savuros si il umanizeaza un pic. Iti aduci aminte cum a venit dupa aceea cu o servieta blindata cu cifru pentru transportul documentelor secrete in care era protejat sandwichul prezidential ? 

Cand am fost dusi cu scoala, in septembrie 1968, la IAS Jegalia, sa depanusam porumb, in locul armatei, mobilizata la frontiera, ca in „Desertul tatarilor” de Dino Buzzati, asteptand mereu venirea unui inamic de fapt inexistent, pentru ca sovieticilor putin le pasa de Ceausescu si gesticulatiile sale, Nicu nu a fost prezent decat maximum doua zile. A venit cu Mercedes-ul cu sofer si insotitor (securist), a stat putin cu noi, a fumat, a baut bere si must, s-a uitat pe peretii dormitorului (de fapt o magazie improvizata ca loc de culcare pentru vreo cincizeci de elevi, cu saltele din paie), a trecut in fuga prin sala de sedinte si a observat ca perete se aflau pozele membrilor Prezidiului Permanent de dinainte de debarcarea lui Draghici, deci de dinainte de Plenara din aprilie 1968. Imi amintesc cum a exclamat: „Astia n-au aflat inca aici ca s-a terminat cu Draghici”. Nu aflase inca sarmanul director al IAS, Mitrica, cel care bantuia peste tarlale cu un ZIM delabrat, memento ridicol al erei staliniste.

Ceausescu il terminase politic pe Draghici dupa ce fusesera extrem de legati  in atatea intrigi din anii 50 si 60. De fapt ei erau „baietii lui Dej” care, asemeni unui dresor de animale salbatice, ii asmutea amuzat pe unul impotriva celuilalt. La sedintele Biroului Politic din martie 1956, dupa Congresul al XX-lea al PCUS cand Hrusciov denuntase cultul personalitatii lui Stalin, Ceausescu a pozat in reformator, chiar intr-un fel de-stalinizator. Era perioada cand Nicolae si Elena Ceausescu se vizitau des cu Iosif si Liuba Chisinevschi. L-a criticat pe Draghici pentru faptul ca a sustras Securitatea de sub controlul organelor de partid, ca a transformat-o intr-un fel de „cal naravas”, ca nu se considera raspunzator decat in fata lui Dej. Ulterior, dojenit probabil de primul secretar, a dat inapoi, si-a moderat criticile si a devenit flagelul prigonirii oricarei urme de erezie in partid.

Nicu a crescut in acea atmosfera a secretelor soptite la masa, cand Nicolae ii povestea Elenei despre ultimele epurari, despre noile planuri ale lui Gheorghiu-Dej de a elimina orice forma de „deviationism”. Tatal sau il indemna sa citeasca din „clasicii marxism-leninismului”. Cred ca i se apleca, dar o facea, ori simula ca o face. In ultimul an de liceu a inceput sa participe la un anemic cerc de „stiinte sociale”, unde eu am vorbit despre marxistii vag-eretici, Ernst Fischer (aparuse „Necesitatea artei”) si Roger Garaudy (se tradusesera in romaneste „Marxismul secolului XX” si „Un realism fara tarmuri”), iar el a prezentat un referat pe teme de economie politica, se poticnea ingrozitor, textul era evident scris de altcineva). O facea pentru a-i face placere tatalui, ori pentru ca nu indraznea sa iasa din cuvantul acestuia? In copilarie fusese victima acceselor de furie ale lui Nicolae Ceausescu care il batea fara mila. Chiar si cand ajunsese ministrul tineretului, cand suna telefonul si vorbea cu tatal sau, se ridica in picioare (informatie verificata prin mai multe surse).

Intre steagul partidului si Salvatore Adamo. Amintiri despre anii 1963-1965

Voi continua in urmatoarele zile serialul despre ascensiunea si caderea lui Nicu Ceausescu. Nascut in urma cu 60 de ani la Bucuresti, pe 1 septembrie, cel care a fost candva urmasul quasi-desemnat la putere al lui Nicolae Ceausescu, al treilea om ca influenta politica in Romania pana la Revolutia din decembrie 1989, a incetat din viata, intr-un spital din Viena, acum 15 ani, pe 26 septembrie 1996. Ajuns la un moment dat la apogeul gloriei si puterii, inconjurat de fiinte de plastilina, Nicu a cunoscut apoi nenumarate umilinte, arestarea, condamnarea pentru genocid, inchisoarea, gratierea pe motive de boala, tradarea  si abandonarea de catre fostii lachei, singuratatea si chinul unei boli care in final l-a terminat. Nu este vorba  aici de un capriciu istoriografic personal, ci de un efort de comprehensiune si explicatie a mecanismelor succesiunii in regimurile autocratice ale timpurilor noastre. Dictatorii invata unii de la altii. “Modelul Nicu Ceausescu” nu este reductibil la Romania. In Libia, Seif Gaddafi, cu doctorat in stiinte politice la London School of Economics, era pregatit spre a-i succede tatalui sau. Hafiz al-Assad in Siria l-a lasat la putere pe actualul dictator, fiul sau, doctorul oftalmolog Bashar al-Assad, cel care a ordonat si a organizat masacrele recente, deci tema acestui serial transcende experienta romaneasca. Saddam Hussein era obsedat de experienta Romaniei sub Ceausescu, inclusiv de finalul tiranului de la Bucuresti. Vorbesc aici despre un tip de succesiune, in speta cea dinastica, in regimuri dictatoriale.  In plus, cum scria Emerson,”history is above all biography”.

Pentru Nicolae Ceausescu, instalarea ca succesor a fiului sau era legata si de teama ca intregul esafodaj al cultului personalitatii, construit cu diabolica fervoare, se va narui odata cu disparitia sa fizica. Traise seismul Congresului al XX-lea, stia cum l-a tratat Nikita Hrusciov pe cel pe care il premarise ca nimeni altcineva (citesc acum memoriile lui Dmitri Sepilov, fostul ministru de externe sovietic in anii 50, epurat in iunie 1957 odata cu “grupul fractionist, antipartinic si fara de principii” si intrat in istorie drept “Sepilov care li s-a alaturat”,  si reiese clar ca Hrusciov ii intrecea intru slugarnicie fata de Stalin chiar si pe de-alde Molotov, Malenkov, Mikoian, Vorosilov si Kaganovici). Ceausescu insusi ii cantase osanale lui Gheorghiu-Dej, ceea ce nu l-a impiedicat sa organizeze demolarea mitului acestuia dupa 1965. Inscaunarea lui Nicu ii asigura lui Ceausescu perpetuarea cultului, imortalizarea imaginii de “erou intre eroii neamului”, asemeni lui Kim Il-sung in Coreea de Nord. Stalin sfidase biologia prin interzicerea geneticii ca “stiinta burgheza si reactionara”. Ceausescu o sfida prin propulsarea lui Nicu in varful piramidei puterii comuniste.

Public mai jos un text care, pornind de la o carte excelenta aparuta in urma cu cativa ani, schiteaza relatia mea personala, ca adolescent, cu istoria politica si umana a comunismului romanesc. Este articolul care a facut-o pe Lidia Bodea, directoarea Editurii Humanitas, sa insiste sa ma pun pe treaba si sa scriu o carte in care amintirile sa se intersecteze cu meditatiile despre revolutii, tiranii, ideologii, utopii, himere, amagiri, deziluzii, sperante si disperari. O carte despre labirinticele coridoare ale memoriei si despre intortocheatele serpentine ale istoriei. (VT)

Am citit recent un exceptional volum de amintiri din anii premergatori revolutiei din decembrie 1989. Este vorba de cartea “O lume disparuta. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici”, aparuta la Polirom in 2004. Autorii sunt Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir. Volumul ar trebui discutat nu doar ca efort memorialistic, ci si ca o patrunzatoare contributie sociologica si politologica la priceperea mecanismelor de supravietuire intr-un sistem totalitar sui generis precum cel al ceausismului tarziu.

Ceea ce frapeaza este acuitatea analizelor, capacitatea reflexiva combinata cu o rafinata ironie si un reconfortant simt al nuantelor. Nici o secunda nu simtim tentatia auto-compatimirii ori a rechizitoriului, desi autorii ofera nenumarate detalii despre felul cum regimul a facut tot posibilul pentru a le mutila adolescenta. Mai ales in dialogul final se contureaza limpede ce gandesc ei despre comunismul romanesc, cu ale sale minciuni permanente (intotdeauna insa miscatoare, precum nisipurile desertului), despre omniprezenta, terorizanta Securitate, despre compromisuri, privatiuni, colectivism gregar, maculatura propagandistica, “Cantarea Romaniei”, Adrian Paunescu si al sau “Cenaclu Flacara al tineretului revolutionar”, ipocrizii, disperari cotidiene si cate altele. Un univers grotesc cu un precar orizont de asteptare intretinut prin casete video, ascultarea Europei Libere, conversatii soptite cu prietenii si rudele, subterfugii momentane pentru evadarea din ceea ce parea ca era sortit eternitatii: un despotism agramat, “fonf si flecar”, agresiv patriotard, tot mai rupt de realitate, tot mai absurd, mai ales dupa 1985, deci dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Romania lui Ceausescu nu era “inchisoarea de catifea” post-totalitara despre care a scris disidentul maghiar Miklos Haraszti. Comunismul lui Ceausescu era unul de tip militarist, pseudo-egalitarist, total nereformat, pompos, triumfalist si grotesc. Spre a relua sintetica interpretare propusa de H.-R. Patapievici: “Pentru mine asta este esenta comunismului – nesiguranta fata de reguli, nesiguranta fata de momentul urmator, starea de mobilizare permanenta, deposedarea de ceea iti este propriu, imposibilitatea de a te baza pe ceva care sa nu iti poata fi confiscat pentru a spune nu, punerea vietii tale la dispozitia unei clici, irationalitatea deciziilor. Comunismul este irationalitatea insasi”. Meritul celor patru autori este de a fi oferit o impecabila, neuitabila radiografie a acestei irationalitati universale pe care a perpetuat-o “poemul pedagogic” in versiunea Ceausescu.

Liceul 24

Cum i-am scris recent lui Ioan Stanomir, merita comparata experienta generatiei lor (a “ciclului final”, spre a relua formula sa) cu aceea a generatiei mele. In prelungirea articolului despre Congresul al IX-lea, as relua aici unele amintiri despre atmosfera anului 1965, asa cum am simtit-o eu. In martie 1965 eram elev in clasa a saptea la Liceul 24 (unde, aflu acum, peste ani avea sa mearga pentru un timp si Ion Manolescu). Liceul se infiintase in toamna anului 1963. Era situat in imediata vecinatate a vechii Televiziuni de pe strada Molière, deci pe strada Gradina Bordei. Initial, desi menit sa serveasca cartierul nomenklaturii (dar nu numai, veneau acolo si copiii din zona Floreasca), nu exista sala de sport sau laborator de stiinte naturale. Eu veneam de la Liceul “Petru Groza”. Tot de la acel liceu (fosta Scoala Rusa, devenita Scoala Medie Mixta Nr. 28 in 1958) veneau Nicu Ceausescu, Vlad Brucan, Lena Rautu, Veronica Dranceanu, Andrei Manoliu. De la Liceul “Caragiale” din Piata Dorobantilor veneau, intre altii, copiii Licai Gheorghiu: Sanda, Gheorghe si Mindra. Pana in 1963 s-au numit Popescu, dupa numele tatalui lor, Marcel Popescu, fostul ministru al Comertului Exterior, cazut in dizgratie dupa divortul de Lica (impus de altfel de vanitoasa aspiranta la titlul de mare artista de film). Se spunea ca fusesera infiati de Dej – oricum, devenisera “copiii Gheorghiu”. Lica se remaritase, dupa tragicul episod Placinteanu, cu Gheorghe Radoi, fostul director de la Steagul Rosu din Brasov, personaj despre care ar trebui scris separat. Era ministrul Industriei Constructiilor de Masini, iar in martie 1965, cu putina vreme inaintea mortii lui Dej, devenea vicepresedinte al Consiliului de Ministri. Cu Ghita aveam sa fiu coleg de clasa. Imi amintesc ca in prima zi de scoala se afisasera listele cu repartizarea in diverse clase, cea mai mare fiind a saptea (atunci l-am vazut pe fiul lui Danalache, satrapul politic al Bucurestiului, numit tot Florian, propulsat instantaneu comandant al detasamentului de pionieri). Eram cu Nicu Ceausescu si am vazut ca vom fi in aceeasi clasa, a sasea A. Lista era ciudata – numele nu erau puse in ordine alfabetica. Primul era Gheorghiu Gheorghe, apoi Ceausescu Nicolae, Rautu Elena, Onescu Dorina, Doicaru Vladimir, Brucan Vlad si cred ca urmam eu. L-am intrebat pe Nicu care o fi logica, iar el mi-a raspuns: “Ne-au pus in ordinea functiilor”. Cum tatal meu era pe atunci exclus din PMR si cum nu fusese niciodata printre demnitarii de varf, i-am raspuns: “Poate pe voi”. Am scris despre acest episod in Almanahul Catavencu – 2002. Nici Radu Stern, nici Liliana Dragan, nici Andrei Scherman, nici Anca Musetescu nu veneau din zonele privilegiate ale birocratiei (partid, guvern, ministere, Securitate). In genere, nici unul dintre acesti copii de stabi nu facea caz de pozitia parintilor (Nicu era cumva exceptia). Ceea ce nu insemna ca nu beneficiau de avantaje pe care cei mai multi dintre noi abia ni le puteam imagina. Ma refer la vilele de la Snagov si Predeal, aprovizionarea speciala (de unde, mai tarziu, vor veni tigarile Rothmans si cate altele), bicicletele Condor si Peugeot, mai incolo motoretele Vespa, albumele Skira (in cazul celor cu pasiuni ori veleitati culturale), uniformele de comanda.

In iunie anul acesta (2005-VT) am participat la o reuniune aniversara la liceu, care poarta acum numele lui Jean Monnet. Am pastrat un moment de reculegere in memoria colegilor din promotia 1970 care nu mai sunt printre noi. Intre ei, Ghita Gheorghiu, Radu Ioanid (Zaza), Nicu Ceausescu, Florin Cleper. Despre Zaza (ori Zazone), cu care fusesem coleg si la “Petru Groza”, as putea vorbi la nesfarsit. Era un baiat cu un irezistibil umor, de o mare inteligenta si formidabil de talentat artistic. Var cu Andrei si Cheche Doicescu, fiul pictorilor Costin si Ada Ioanid, Zaza avea sa devina ulterior un cunoscut operator la televiziune. L-am revazut in 1990, cand m-a vizitat impreuna cu tatal sau la Hotel Bucuresti, imediat dupa mineriada din iunie. Ultima data l-am vazut in februarie 1997, cand ieseam de la televiziune impreuna cu Mircea Mihaies, Biju Morar si Silviu Lupescu, dupa ce participasem la o serata muzicala a lui Iosif Sava. Vorbisem acolo despre junetea mea, despre diversii potentati comunisti si despre odraslele lor. Zaza era afara, impreuna cu Ghita Gheorghiu. Amandoi pareau extrem de imbatraniti. Am apucat sa schimbam doar cateva vorbe, restul s-a consumat in gandurile, framantarile si amintirile noastre. Cu Ghita apucasem sa stau mult de vorba inca din anii ’70, insa regret si acum ca nu am reluat discutiile noastre dupa 1990. Florin Cleper a emigrat in Israel, a facut arhitectura si a murit intr-o campanie militara in Liban in anii ’70. Am scris despre el in Ghilotina de scrum.

Avantajele mini-liberalizarii

Cum era liceul pe atunci? Eram infricosati, obligati sa recitam poezii stupide si sa cantam imnuri hagiografice? Ce pot spune este ca, dupa 1963-’64, generatia mea a trait avantajele mini-liberalizarii. Titoismul à la roumaine a durat putin, insa nu a fost doar o himera. Cantecele “doftaniste” (“Privesc din Doftana prin gratii de fier/departe in zare e-un petec de cer/E cerul sub care inchisa si ea/Se mistuie-n chinuri, tovarasa mea”) fusesera eliminate din canonul inevitabil. Ba chiar devenise de-acum o forma de fronda sa le canti. Cu un an in urma noastra la scoala era Pavel Rudenco, fiul lui Teodor Rudenco, ilegalist din echipa Dej, autorul faimoaselor versuri. Mama lui Pavel era Ivanca Rudenco, sora lui Petre Gheorghe, celebrat drept martir al ilegalitatii. Rudenco-tatal, ca si Pantiusa Bodnarenko (Gheorghe Pintilie) si alti rusi si ucraineni din anturajul lui Dej, isi traise momentul de glorie in anii ’50, cand a fost ambasador in China. Acum vegeta la pensie, acompaniat, precum Pantiusa, de nelipsitul clondir de vodca. Incepuse moda muzicii franceze, Lena Rautu avea discuri cu Françoise Hardy si Richard Anthony. In toamna lui ‘64 juca la Patria filmul lui Lelouch “Umbrelele din Cherbourg”.

In vara lui 1964, familiile Ceausescu si Rautu isi petreceau impreuna concediul in Franta. Natalia Rautu si Elena Ceausescu erau bune prietene. Le zaream uneori pe Bulevardul Primaverii, cand se plimbau impreuna cu fosta sotie a lui Chivu Stoica, Tina Micu-Chivu, cu Sanda Ranghet, vaduva lui Iosif Ranghet, fostul sef al Comisiei Controlului de Partid, si cu Stela Moghioros, sotia lui Alexandru Moghioros, membru al Biroului Politic si secretar al CC al PMR. In vara lui ’64, la Teatrul de Comedie s-a pus in scena Rinocerii lui Ionesco, cu Beligan in rolul lui Béranger. In toamna se deschidea expozitia de pictura americana. Adunarile de pionieri erau ca si inexistente. Manualele scolare se schimbau in directia deschiderii spre valori multa vreme negate si denigrate. De prin 1962 se canta Hora Unirii. Imnul de stat era cel vechi, insa nu se mai canta strofa cu “Infratit fi-va vesnic al nostru popor/Cu poporul sovietic eliberator/Leninismul ni-e far si tarie si-avant/Noi urmam cu credinta partidul ne-nfrant”. Acum cativa ani, fiica unui inalt potentat economic al epocii Dej ma soma, mai mult sau mai putin in gluma: “Sa nu cumva sa zici ca nu ai fost fericit in acea perioada”. Nu voi zice acest lucru, insa stiam mai bine decat multi colegi cat de mult se temea lumea de Dej, de partid si de Securitate. Cel putin ai mei erau literalmente inspaimantati. Se vorbea doar prin aluzii, iar mie mi se cerea sa fiu cat se poate de atent ce vorbesc cu colegii. Evident, savuram fiecare clipa a deschiderii. Ramasesem prieten apropiat cu Florica Jebeleanu, care nu se mutase de la Groza la 24. Pana in iunie1965 am fost vecini de strada pe Grigore Mora. Mama Floricai si a lui Tudor, pictorita Florica Cordescu, inceta din viata la Sinaia la sfarsitul lui aprilie 1965. Cativa ani mai tarziu, Jebeleanu publica superbul volum ” Elegie pentru floarea secerata”. Festivalul filmului sovietic, ritual obligatoriu al perioadei anterioare, nu mai era evenimentul cultural numarul unu. Rulau superproductiile vestice: Mongolii, Cleopatra si celelalte. Tin minte totusi ca am mers cu clasa la festivalul sovietic sa vedem, intr-o duminica dimineata, Tragedia optimista. Juca la Patria, am mers cu Nicu, Lena, Liliana Dragan (acum cred ca e prin Germania), dupa care ne-am dus la Polar sa mancam pateuri si alte noutati culinare. Langa Patria era un magazin unde se putea cumpara coniac francez si whisky. Cativa ani mai tarziu se construia noua Televiziune, cu faimosul barulet din colt, desfiintat din ordinul Elenei Ceausescu (intrase odata acolo si o deranjase faptul ca se trandavea la taclale, cu bautura si tigari). In ’65 insa nu se astepta nimeni ca ne vom intoarce la stilul spartan al stalinismului dezlantuit.

La spectacolele oficiale se mai canta “Steagul partidului” (cred ca Beniuc scrisese textul, paradigmatic pentru poezia religiei politice, excelent analizata de Eugen Negrici: “Lumina-i steagu-nostru-n zare/De vremuri grele amintind/De grele lupte proletare/Ce-n cant de slava se aprind”), dar noi ascultam cantecele lui Adamo: “Tombe la neige/Tu ne viendras pas ce soir…”. Pe mine cel putin, steagul partidului ma lasa complet rece. Promisiunea anului ’65 era una a deschiderii. Romania avea sa fie cativa ani cea mai liberala tara din Est (cu exceptia Iugoslaviei) in privinta traducerilor din limbi vestice. In acelasi timp, deci in 1965-’66, incepea sa prinda fiinta cultul lui Nicolae Ceausescu. Dar despre asta intr-un alt articol.

http://www.youtube.com/watch?v=OQKSU6j1-8U

(Text publicat in revista “22” din 10 august 2005)

Cine a fost Nicu Ceausescu? Ispita comunismului dinastic (III)

Inconjurat de activisti nevertebrati, care de fapt il detestau, dar depindeau de el, si pe care, la randul sau ii dispretuia, Nicu Ceausescu nu a reusit de fapt sa-si intemeieze, precum tatal sau, in anii 50, o baza in aparat. Poate ca, de fapt, ceea ce i-a lipsit a fost fanatismul, atractia morbida pentru putere. O savura, neindoios, dar nu era un true believer. Se imbata cu whisky, nu cu tezele lui Marx si Lenin. Propun aici un exercitiu de psihobiografie, o incursiune in ceea ce mi se pare a fi fost universul spiritual si sufletesc al celui care, la un moment dat, a ajuns al treilea om ca putere in Romania, dupa Nicolae si Elena Ceausescu. Dar si o introspectie, o cautare de sine, o tentativa de a vedea cine eram eu atunci, cum au mers drumurile noastre in directii atat de diferite. Cine erau colegii nostri, ce s-a petrecut cu ei. Cum a prins fiinta scenariul comunismului dinastic.

L-am intalnit prima oara pe Nicu in septembrie 1958. El era in clasa I-a „B”, eu eram in „A” la Scoala Medie Mixta “Dr. Petru Groza” (numele il primise in luna iunie a acelui an, ca parte a “eternizarii memoriei” celui mai influent ”tovaras de drum” al comunistilor din Romania).  Intre colegii si colegele sale: Lena Rautu (fata dictatorului ideologic al partidului), Ioana Pintilie (fata lui Pantiusa si a Anei Toma), Dan Nastase (dupa ani l-am revazut, era seful Protocolului prin 1994 la Cotroceni, eu mersesem sa fac un inteviu cu Ion Iliescu pentru cartea mea despre comunismul romanesc), cred ca si cativa fii de inalti ofiteri de securitate. In clasa mea erau Vasea Borila (fiul lui Petre si al Ecaterinei, fratele Iordanei, viitoarea sotie a lui Valentin Ceausescu), Ghita Goldberger (tatal sau, militant din clandestinitate, era director-adjunct al Institutului de Istorie a Partidului), Svetlana Schiopu (fiica lui Bucur si a Ursulei Schiopu), Andrei Manoliu (fiul directorului de la Spitalul „Elias”), Vova Valeanu (tatal sau era traducatorul din rusa al lui Gheorghiu-Dej, mama sa, ucrainianca de origine din URSS, Valentina, era lector de rusa la ASE, pe atunci ISEP „V. I. Lenin”), Florica Jebeleanu cu care eram vecin de strada, pe Grigore Mora (ca si cu Ioana Pintilie). Invatatoarea lui Nicu era romanca, doamna (adica „tovarasa”) Munteanu. A noastra era o relicva a Scolii Ruse, Olga Alexandrovna Dominte. Cu sapte ani mai devreme, fusese invatatoarea sorei mele Rodica. Nu vreau sa vorbesc cu pacat, dar era o fiinta extrem de aspra si amenintatoare. Cel putin pentru mine care nu stiam ce pretexte si tertipuri sa gasesc pentru a fugi de la scoala. Bibliotecara scolii era o basarabeanca mereu incruntata, Lica Gaisiner, al carei sot lucrase cu tatal meu la revista “Pentru pace trainica, pentru democratie populara”.

Anul 1958 inaugura prabusirea politica a tatalui meu. Anchetat sub acuzatia de fractionism, fostul veteran si mare mutilat al Razboiului Civil din Spania, director adjunct al Editurii Politice, seful catedrei de socialism stiintific a Universitatii „C. I. Parhon” din Bucuresti, era exclus din PMR in februarie 1960 intr-o sedinta desfasurata la editura unde lucrase incepand din 1948. Din momentul declansarii anchetei (condusa de vicepresedintele Comisiei Controlului de Partid, generalul de securitate Janos Vincze), tatal meu a fost tratat ca un paria de fostii camarazi. Cu foarte putine exceptii (familia Valeanu, familia Francisc si Aurelia Mihai, farmacista Sanda Sauvard, prietena mamei mele din anii Razboiului Civil din Spania si, fireste, rudele apropiate) nimeni nu ne mai calca pragul casei. Sora mea Rodica era buna prietena cu Gabi Gavriliuc, fiia lui Mihai Gavriliuc, membru al CC, adjunctul lui Draghici la MAI si seful DIE (inaintea lui Nicolae Doicaru). Mergeam impreuna cu ea la Gabi acasa, pe Muzeul Zambaccian, generalul Gavriliuc parea afabil. In 1960 era el insusi exclus din PMR sub acuzatia ca a tainuit legaturile din junete cu Fratiile de Cruce. Fusese unul dintre devotatii membri ai infioratoarei Comisii a Controlului de Partid, acum cazuse el insusi victima a Marelui Mecanism. A fi exclus din partid echivala cu o excomunicare. Simplul “Buna ziua” adresat unui exclus implica un mare risc.

Spun asta pentru ca, in perioada 1963-64, cand tatal meu era inca exclus din partid, deci era un pestiferat, Nicu a venit de cateva ori la mine, a stat la pranz, a mancat omleta gatita de bunica mea. Este greu de crezut ca nu se stia acasa unde merge, cu cine se vede, cu cine se plimba etc Tatal meu m-a chemat intr-o seara si, pe un ton cat se poate de calm, mi-a spus: „Ar fi preferabil sa te intalnesti cu Nicu Ceausescu in alta parte, nu la noi acasa. Sunt carti si reviste de tot felul aici, cine stie ce va povesti el acasa”. Am inteles, m-am conformat, Nicu nu a mai trecut pe la noi. Am mers insa eu cu el la strand, prin parcuri, cu bicicletele la Baneasa, conversand despre tot ce puteau discuta doi adolescenti in varsta de 13 ani. Imi povestea despre filmele occidentale pe care le vedeau la studioul „Sahia”, inclusiv “West Side Stoy”, unul din filmele sale favorite.

Mama lui Nicu era cea mai buna prietena a mamei Lenei Rautu. Le vedeam plimbandu-se pe „Jdanov” (rebotezat Primaverii dupa 1962) pe Stela Moghioros, Elena Ceausescu, Sanda Ranghet, Natalia Rautu si Tina Chivu. Am povestit acum cativa ani, in „Almanahul Catavencu” despre vizita mea cu Nicu la bunicii sai, in vila din curtea pe care o imparteau cu familia celui mai proeminent fiu. Casele au fost demolate la sfarsitul anului 1964, au fost construite in loc vilele din Bulevardul Primaverii 50 (aceasta a fost adresa oficiala a lui Nicolae si a Elenei Ceausescu pana in clipa caderii regimului).

Moartea lui Gheorghiu-Dej

A propos de plimbari, eram cu totii inebuniti sa mergem cu bicicleta. In fine, marcile de biciclete erau ceea ce se pot numi status markers, indicatori de statut. Copiii de stabi aveau biciclete Oscar Egg si Condor, cumparate de la Gospodaria de Partid, de unde isi cumparau, pe preturi de nimic, haine, incaltaminte si cate altele. Daca aveai noroc si parintii aveau ceva bani, nu puteai spera, tu, simplu muritor, decat la o bicicleta „Dinamo”, made in DDR. Multi colegi de la „28” si „24” nici macar nu aveau bicicleta. Ar mai fi de povestit despre deschiderea patinoarului „Floreasca” si etalarea patinelor straine de catre odraslelele nomenklaturii. Veneau acolo copiii Licai Gheorghiu, Sanda, Ghita si Mandra. Veneau Maia Patilinet, supraponderalul Florin Danalache, fiul monstrului de la Capitala, Zoia Ceausescu, cred ca si Bebe Gaston (Ileana Marin), fiica bossului Planificarii si a sotiei acestuia, frantuzoaica Bobbie.

Altminteri un copil sfios, rezervat, cu explozii imprevizibile de nervozitate agresiva, Nicu era fericit pe bicicleta. Bantuia cartierul in lung si-n lat. La vremea respectiva (si multi ani dupa aceea) avea obiceiul sa-si suga degetul. Mai traziu, lacheii care il linguseau cu nerusinare in fata, aparatcikii UTC-ului, il poreclisera „degetarianul”. N-as spune acest lucru daca n-ar fi cumva revelator pentru complexa identitate a personajului. Unul dintre efecte a fost deformarea danturii, o impingere in fata a dintilor de pe maxilarul superior. Am avut ocazia sa citesc, in perioada lucrului la „Raportul Final” documente semnate de seful Sectorului Special (grupul select de medici ai protipendadei), doctorul Vsevolod Bilyk, legate de calatoriile lui Nicu, prin 1961-62, pentru tratament dentar in Elvetia. Mergea acolo impreuna cu mama sa, de care a fost intotdeauna extrem de legat.

Am mai povestit cum a luat fiinta Liceul 24. In primavara anului 1963, parintii mei, ca si ai altor colegi din zona, au fost convocati la directorul Liecului 28 pentru a li se solicita sa-si transfere copiii la noua scoala din cartier. Asa am ajuns acolo, pe strada Gradina Bordei, intre Sala Floreasca si sediul din acei ani al Televiziunii. Sunt varii ipoteze despre decizia de construire a acestui liceu. cred ca era vorba de dorinta lui Gheorghiu-Dej de a-i aduce cat mai aproape pe nepotii sai, practic infiati. Mai mult, transferul a coincis cu schimbarea numelor de familie ale acestora din Popescu, dupa tatal lor, fostul ministru al Comertului Exterior, intre timp divortat de Lica si mazilit, Marcel Popescu, in Gheorghiu. 

Pe 19 martie 1965, eram in clasa a saptea, inceta din viata „cel mai iubit fiu al partidului, al clasei muncitoare, al intregului popor”. Necrologul l-a redactat Leonte Rautu. Cu putin timp inainte murise G. Calinescu. Ne-au dus cu scoala sa aducem „ultimul omagiu” celui venerat in poemele pe care trebuia sa le invatam pe dinafara drept „scumpul tovaras Dej”. Am trecut si eu, impreuna cu Nicu, pe langa catafalc. Pe mine m-a apucat un fel de ras isteric. Nicu m-a tras de maneca, mi-a spus „Calmeaza-te, altfel o patim amandoi”. Ceausescu era marele maestru de ceremonii al funeraliilor, impreuna cu Maurer si Chivu Stoica. Peste cateva zile, disparea din clase portretul lui Dej, era inlocuit cu stema RPR. In acea perioada ne-am imprietenit, Florica, Zaza si cu mine, cu sora lui Nicu, mai mare ca noi cu doi ani, Zoia. Ne plimbam pe starzi, mergeam in curte la Zaza, fumam in ceea numeam „cazemata”. Vorbeam despre filme, despre romane, despre pictura, despre poezie, despre muzica. Zoia ne-a spus ca va muri tanara. Personajul ei favorit era printul Maskin din “Idiotul” lui Dostoievski. De la Zoia am auzit prima oara numele lui Salvatore Adamo. La vremnea aceea, scriitorii ei preferati din literatura romana erau Ion Barbu, Lucian Blaga si Ion Vinea. Cand a murit mama Floricai si a lui Tudor, pictorita Florica Cordescu, am mers cu Zaza si cu Zoia la inmormantare, la Cimitrul Bellu. Era prima oara, cred, cand Zoia mergea cu tramvaiul. Pe Nicu aceasta relatie il scotea din minti. Fratii sai mai mari l-au tratat intotdeauna cu o iritanta pentru el doza de condescendenta, nu l-au luat in serios, i-au intarit astfel un complex de inferioritate care il va mistui toata viata. Valentin si Zoia au apucat si timpurile cand tatal lor abia urca in ierarhie, iar mama lor era doar instructoare la Sectia Internationala a CC condusa de Ghizela Vass. Nu aveau acelasi sentiment ca totul li se cuvine si ca totul le este permis precum mezinul familiei. Dupa ce-am citit un interviu dat de Valentin acum cativa ani, i-am trimis o scrisoare deschisa. Incercam sa-i propun un dialog despre ce a insemnat dictatura comunista din Romania.

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/12/19/un-mesaj-pentru-valentin-ceausescurevolutia-nu-a-fost-o-mizerie/

Cine a fost Nicu Ceausescu? Ispita comunismului dinastic (II)

Am examinat biografia lui Nicu intr-un eseu-studiu despre ascensiunea comunismului dinastic, transmis in doua episoade, la „Radio Europa Libera” in februarie 1983. A fost debutul meu la ceea ce era intr-adevar ziarul vorbit al romanilor de pretutindeni. Textul poate fi citit in cartea mea „Arheologia terorii”, editia a III-a revazuta si adaugita, Editura Curtea Veche, 2008, cu o postfata semnata de istoricul Cristian Vasile. La vremea difuzarii sale, am motive sa cred ca Nicu a fost informat despre acest articol si ca a citit transcrierea sa. Nu stiu ce va fi gandit atunci, dar, privind retrospectiv, cred ca a inteles ca era vorba de un efort de a-l lamuri asupra riscurilor angajarii pe un drum care nu avea cum sa se termine in chip fericit. Ii reaminteam fostului meu coleg ca tocmai el, cel care citise candva cu pasiune atatea cartie de istorie a Romei antice, ar fi trebuit sa stie ca nicio garda pretoriana nu este intr-atat de loiala incat, in clipa dezintegrarii puterii supreme, sa ramana alaturi de despotul esuat.

http://www.curteaveche.ro/Arheologia_terorii_Editia_a_III_a_revazuta_si_adaugita-3-672

De-a lungul anilor de scoala, am vorbit cu Nicu despre multe lucruri, inclusiv despre relatiile cu URSS, despre epoca Dej, despre istoria PCR. Il intersau chestiunile istorice, citea buletinele Agerpres si carti traduse in romaneste „numai pentru uz intern”. Stiu precis ca acasa la el se vorbea deschis pe teme din istoria PCR, se comenta copios despre unii si altii, despre unele si altele (in special despre Alexandru Draghici si sotia sa Marta, nascuta Cziko). In septembrie 1965, chiar de ziua sa, mi-a spus ca urma sa plece o delegatie condusa de Ceausescu in URSS, ca „se cam sarise calul” in conflictul cu sovieticii. Nu s-a produs niciun fel de rapprochement, dar au incetat sedintele inchise de partid din perioada Dej in care „activul” era informat despre polemicile din miscarea comunista si despre abuzurile sovieticilor.

Amicii lui Nicu

Prietenii sai cei mai buni au fost Zaza (Radu) Ioanid, ulterior operator la televiziune, var cu criticul de arta Andrei Doicescu si, o scurta perioada, prin clasa a XI-a, Florin Cleper, fiul unui cunoscut medic ftiziolog. Cu Florin, Nicu discuta istorie, impartaseau amandoi pasiunea pentru printi, regi si imparati, pentru Napoleon… Un baiat de o sensibilitate cu totul iesita din comun, Florin a emigrat in Israel dupa anul I la Arhitectura, a murit intr-o campanie din Liban. In 1969, eram in calsa a XI–a, Florin a fost tinta unui ciudat caz de prigoana legat de un extemporal la limba romana. Tema era opera poetica a lui St. O. Iosif, Florin scrisese ironic, in spiritul “Istoriei literaturii” de Calinescu, deci il prezentase drept poet minor. Profesoara de romana,  N. R.,  sesizase conducerea scolii, obiectul incriminat a fost trimis catre “organele superioare”. Am fost convocati urgent in sala de festivitati, directorul adjunct, profesorul de chimie Popa, ne-a citit un material venit din partea CC al UTC, semnat de primul secretar si ministrul tineretului, Ion Iliescu. Ni se spunea ca este necesar sa luptam pentru cultivarea marilor valori nationale, ca nu se poate ingadui denigrarea lor. Cel putin asa ne-a fost prezentata noua acea “demascare”. Directorul scolii, profesorul Barbulescu, era plecat in Bulgaria, era vorba de o inscenare ordinara. Taceam cu totii impietriti. Atunci s-a ridicat Nicu, a plecat trantind usa, nu inainte de a spune ca el nu poate sa participe la aceasta porcarie. Sedinta a fost suspendata, elevul Cleper a fost lasat in pace, profesorul Popa n-a mai scos o vorba, materialul “tovarasului Iliescu” a disparut, sunt sigur, fara urma…

Zaza s-a stins si el din viata acum cativa ani. N-a terminat liceul la “24″. La un moment, cred ca prin clasa a VIII-a, s-a mutat la Liceul “32″ de pe Bulevardul “1 Mai”. Directoare era profesoora Anuta Bughici, sotia ilegalistului Simion Bughici, fost ambasador la Moscova, succesorul Anei Pauker ca ministru de externe al RPR, numit de Ceausescu, pentru scurt timp, ministru al industriei alimentare. La “32″ ajungeau copiii cu probleme de disciplina.  Acolo au nimerit Dinu si Vlad Brucan, Alexandru Suder si altii. In casa familiei arhitectului Octav Doicescu, la coltul dintre strada Herastrau si actualul Bulevard „Mircea Eliade” (pe-atunci „Mihail Kalinin” dupa numele presedintelui-marioneta al URSS in timpul lui Stalin), deci in casa in care locuiau nenumarati veri, verisoare, unchi, matusi, nepoti si nepoate (noi ii spuneam „casa cu matusi”), inclusiv pictorul Costin Ioanid, sotia sa Ada si fiul lor Zaza, am revenit acum trei ani pentru o discutie „La divanul Dilemei Vechi”. Erau acolo minunata jurnalista Lena Boiangiu, Radu Cosasu, Andrei Plesu, Cristi Ghinea, daca-mi amintesc bine. Casa apartine acum lui Dinu Patriciu. Vizavi, pe strada Herastrau, locuiau pe vremuri generalul Mihai Burca, sotia sa Galia (fosta sora de caritate la spitalul Brigazilor Internationale, buna prietena a mamei mele), fiul lor, arhitectul Constantin (Ticu) Burca, nascut, ca si sora mea Vichi, in 1941, in timpul razboiului, in evacuare, in URSS, si fiicele lor Victoria (tot Vichi) si Tania. Tot pe Herastrau locuia colonelul de Securitate Vasile Gheorghe. Fiica sa, Victoria, mi-a fost la un moment dat colega de clasa la „24”. Putin mai incolo era vila familiei Gaston Marin. Langa ei, vila familiei Osman: sora lui Dej, Victoria, era casatorita cu un ilegalist pe numele sau Hristache Osman, directorul ITB. Tiran generos cu favoritii sai, Dej a aranjat pentru familiile Gaston si Osman sa se mute in vile noi: primii pe strada Tolstoi, la coltul cu Primaverii, ceilalti pe Bulevardul Aviatorilor, vecini cu familia Borila care se mutase in ceea ce este acum sediul PNL. Cladiri noi, faianta verde, mozaicuri triumfaliste, stilul Cezar Lazarescu era in gratiile zeilor din Olimpul comunist. Jackie Gastonastudiat biologia, s-a casatorit cu Radu Osman, au emigrat apoi in Israel. A ajuns sa emigreze chiar si Gheorghe Gaston Marin, cel care a dirijat giganticul aparat al planificarii in perioada Dej. Fiul cel mare al lui Gaston, Minu, a fost casatorit cu Irina Cajal. A murit acum cativa ani. Apucase sa scrie o prefata a unui straniu volum de memorii ale lui Gaston, o pledoarie stangace si plina de omisiuni pentru presupusa intelepciune a politicii  economice dejista.

Alt prieten al lui Nicu, dar nu unul apropiat, a fost Vladimir Doicaru, coleg cu noi de scoala la Liceul „24”. In prima perioada Vladi locuia pe strada Teheran (pe-atunci numita „Fabrica de spirt”), vizavi de scoala, pe diagonala. Tatal sau era generalul Nicolae Doicaru, dar, evident, noi habar n-aveam cine era acesta (seful Directiei de Informatii Externe, fost sef al regiunii de securitate Constanta in cea mai crunta perioada a terorii staliniste). In fata casei lui Vladi se afla o ghereta cu un militian, ceea ce insemna ca tatal sau era un personaj extrem de important. Cand i-am intrebat pe ai mei cine este acest Doicaru, au dat din umeri. Nu auzisera de el tot asa cum nu auzisera de Nicolschi. Structurile aparatului comunist erau extrem de bine, de-a dreptul etans, separate. Peste ani, Vladi, care a studiat fizica laserilor la Academia Militara din Bucuresti, avea sa semneze impreuna cu Nicu (Nicolae N. Ceausescu) si cu un al treilea autor o carte de specialitate care, daca nu ma insel, a primit Premiul Academiei. Imi amintesc ca era prin 1980, ne-am dus impreuna cu Mariana Ioan la „Bolta Rece”, Vladi a scos din servieta diplomat volumul in cauza si mi l-a aratat cu mandrie. Cand am vazut numele autorilor, nu m-am putut abtine sa-i spun: „Si astfel fiul gorilei a devenit gorila fiului”. Nu cred ca i-a placut comentariul meu. In 2005, la aniversarea absolvirii liceului, l-am revazut pe Vladi, volubil, saritor, cordial. Inteleg ca se ocupa cu importul de carne de ren…

Cat despre prietenii din afara scolii, nu i-am cunoscut decat tangential. Pe Madalin Voicu l-am intalnit, cred, o data in viata. Pe Serghei Mizil l-am vazut mai des, in anii facultatii, dar nu ne-am vizitat si nu-mi amintesc sa fi stat vreodata in mod serios de vorba. Nu stiu daca as putea afirma ca Stelian Motiu s-a numarat printre prietenii lui Nicu. In mod cert, Nicu l-a respectat. Nu cred ca a mai fost vreun alt activist al UASCR pe care sa-l fi tratat cu atata deferenta.

Intrigi si iubiri in Olimpul comunist

Iubirea ce mare a tanarului Nicu a fost Donca, fiica ideologului partidului Paul Niculescu-Mizil. Mi-i amintesc pe Nicu si pe Donca, prin 1969, la reuniunile care aveau loc in cladirea salii de sport a liceului nostru, la etajul intai, langa sala de festivitati si laboratorul de stiinte naturale. O statie de amplificare transmitea cantecele epocii, Beatles, Animals, Bee Gees, Rolling Stones. Nu incepusera inca acele sinistre campanii anti-cosmopolite, nu eram constransi sa ascultam muzica aprobata de aparatele ideologice.

 

Arhivele Nationale ale Romaniei, Fototeca online a comunismului romanesc, Nicolae si Nicu Ceausescu, Moldova, vara anului 1976, Fotografiile F004 si F009

In fiecare zi Nicu se ducea sa o ia pe Donca, mai mica decat noi cu doi ani,  de la Liecul „Caragiale” din Piata Dorobanti. Toti copiii Mizil, ca si Irina si Sandu Barladeanu, ca si Gheorghe si Ileana Preoteasa, au fost elevi acolo. Nicu a fost foarte apropiat de fratele mai mic al Doncai, Serghei, cel care a urmat apoi Institutul de Arte Plastice. In timpul facultatii s-a produs tragedia, nu voi intra in detalii. Fapt este ca Elena Ceausescu nu privea cu ochi buni relatia cu Donca si ca a facut tot ce putea—si putea enorm—pentru a pune capat acestei legaturi. Se repeta pattern-ul din cazul Valentin-Iordana Borila? Probabil ca da. Dupa un moment cumplit pentru Donca si familia ei, cei doi tineri s-au despartit definitiv. Donca fusese poate singura persoana care ii putea spune lui Nicu absolut orice, pe care o asculta si de a carei parere tinea seama. Mi-a povestit odata Stelian Motiu (absolvent de drept, coleg cu Adrian Nastase, scurt timp secretar al UASCR, apoi redactor-sef la “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”) cum, dupa ce-l condusesera pe Nicu la aeroport, a ramas cu Donca la sa stea putin la taclale. Donca i-a marturisit ca este constienta cat de putin respectat este Nicu de toti acei trepadusi din jur, ca nu stie de ce se complace in acea companie.Paul Niculescu-Mizil a promis la un moment dat ca va vorbi despre relatiile dintre familia sa si familia Ceausescu. Nu stiu sa o fi facut. Precum cei mai multi fosti lideri comunisti, a dus cu el in mormant atatea taine, frustrari, spaime, reprosuri si aversiuni nemarturisite.

 Am scris despre ostilitatea acerba a familiei Ceausescu in raport cu mariajul lui Valentin cu Iordana Borila in urma cu cativa ani, cand s-a aflat ca fosta nora a lui Nicolae Ceausescu s-a intors in tara, din Statele Unite, impreuna cu fiul ei si al lui Valentin, Daniel Valentin.

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/07/21/deshumarea-lui-ceausescu-un-pas-spre-adevar/

Daca in cazul Iordanei, Elena Ceausescu avea rezerve legate de originea ei etnica, despre Donca se spunea ca ostilitatea ar fi provenit din convingerea Elenei ca era un copil infiat a carei ereditate ar fi fost necunoscuta. Nu stiu care este adevarul, dar acestea erau rumorile care circulau in cercurile bine informate. Oricum, este limpede ca functionau fobii genetice. Mizil era un loialist, un membru al cercului intim, un fidel al lui Ceausescu inca de la inceputul anilor 60. Dar acest lucru nu era suficient pentru a calma aprehensiunile maladive ale Elenei. Ulterior, cuplul Ceausescu a decis sa elimine din numele de familie terminatia „Mizil”, li se parea ca introduce un fel de nepermisa distinctie aristocratica. Politic, Mizil era de fapt emasculat din clipa cand a fost trimis sa conduca Centrocoopul. Gloria ideologului se sfaramase, era si el acum doar unul dintre figurantii fara voce si fara sira spinarii de la masa puterii absolute.

Pentru textul largit si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-nicu-ceausescu-ispita-comunismului-dinastic-ii/

Cine a fost Nicu Ceausescu? Ispita comunismului dinastic (I)

Pe 1 septembrie 2011 Nicu Ceausescu, cel care a fost format, instruit, “indrumat” si programat ca succesor al lui Nicolae Ceausescu, ar fi implinit 60 de ani. Adulat in timpul vietii de apologetii dictaturii, de la Adrian Paunescu si Nicolae Dragos la Eugen Florescu si Cornel Pacoste, de la Ion Traian Stefanescu si Stefan Andrei la Tudor Postelnicu si Constantin Bostina, Nicu Ceausescu a simbolizat, in cariera sa, degenerarea fatala a socialismului din Romania, metamorfozarea sa in directia satrapiei orientale de tip nord coreean. Se putea prevedea acest lucru? Cine a fost de fapt Nicu Ceausescu? Cum de s-a ajuns la desemnarea sa drept urmas al celui aclamat drept „erou intre eroii neamului”?  Care au fost resorturile doctrinare mobilizate pentru a legitima o asemenea succesiune?

Cand l-am intervievat pe Stefan Andrei in 1993 pentru cartea mea „Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc”, l-am intrebat: „In 1989, in plin val de schimbari revolutionare in Europa de Est, pe cine mizati in cazul inlaturarii lui Ceausescu printr-o lovitura de palat, deci nu prin revolutie populara?” Raspunsul a fost prompt si ne-echivoc: „Pe Nicu” Am ramas consternat, ma intrebam si inca ma intreb, oamenii aceia chiar nu pricepeau nimic? Mi-a explicat ca optiunea ar fi fost intre detestata, terifianta Elena, pe de  o parte, si Nicu pe de alta. Asa vedeau ei lucrurile, mamelucii si valetii din Comitetul Politic Executiv.

In legatura cu acest model care combina etnocentrismul radical cu un dogmatism ideologic extrem de virulent am dezvoltat conceptul de stalinism national care este astazi utilizat pentru interpretarea experientelor similare din Coreea de Nord si din alte state comuniste.

 http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0967067X07000475

Voi povesti aici, in acest serial, despre Nicu Ceausescu asa cum mi-l amintesc eu. Fiind politolog si istoric al comunismului, voi incerca sa descifrez semnificatiile politice si filosofice ale faptelor relatate. Lucrul mi se pare important si pentru a destrama tot felul de legende hagiografice diseminate de fostii prieteni ai lui Nicu din anii de mai tarziu. Dar si pentru a respinge demonologiile hazardate care il prezinta drept un fel de Dracula-Junior. Pana la prabusirea din decembrie 1989, Nicu Ceausescu a fost membru supleant al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR si prim-secretar al Comitetului Judetean Sibiu al PCR, a fost deci unul dintre magnatii regimului, responsabil, asemeni celorlalti activisti de la varf, pentru perpetuarea unei dictaturi ilegitime si criminale. Ca prim-secretar al CC al UTC si ministru al tineretului, a condus operatiunile de indoctrinare a tineretului, a patronat, in spiritul „pretioaselor indicatii” sinistrele „santiere ale tineretului”. Aceste fapte sunt incontestabile.

Nu pretind sub nicio forma ca amintirile mele sunt ultimul cuvant pe acest subiect, dar ele pot servi unei mai adecvate interpretari a ceea ce a fost lumea secreta a nomenklaturii, increngaturile si ramificatiile de relatii, adeseori de familie, care explica aliantele si rivalitatile dintre diversele clanuri ale puterii. Raspund astfel indemnului prietenei mele Lidia Bodea, directoarea editurii Humanitas, care de cativa ani imi sugereaza sa nu las atatea amintiri nepovestite. Am fost colegi de scoala, Nicu si cu mine, vreme de 12 ani, mai intai la Liceul „Doctor Petru Groza” (fosta „Scoala Medie Mixta cu limba de predare rusa”) de pe strada Arhitect Ion Mincu, actualul Colegiu National „Tudor Vianu”, apoi, incepand din septembrie 1963 si pana in iunie 1970, la Liceul nr. 24, actualul „Jean Monnet”. In 1964, Nicu era bun amic cu Lena, fiica cea mica a lui Leonte Rautu, cu alti copii din zona, de pilda Dinu si Sandu Vincze, copiii cuplului Janos Vincze-Constanta Craciun, dar si cu Vasile (Vasea) Borila.  Relatiile cu Ghita Gheorghiu, fiul Licai, coleg de clasa cu noi, erau politicoase si distante. Familiile Ceausescu si Rautu au mers impreuna, in august 1964, cu masinile de protocol, la Paris, intr-o calatorie neoficiala. Ceausescu era membru al Biroului Politic, secretar al CC, seful Directiei Organizatorice a CC al PMR. Rautu era membru supleant al Biroului Politic si seful Directiei de Propaganda si Cultura, omul caruia Dej ii incredintase controlul absolut asupra culturii romanesti. In cadrul Biroului Politic, Ceausescu si Rautu raspundeau impreuna de relatiile cu tarile socialiste si cu partidele comuniste din alte state. Ambasador la Paris era doctorul Victor Dimitriu, fost ministru adjunct al sanatatii. Cel care le-a aratat Parisul a fost Tudor Vornicu, pe atunci corespondent Agerpres in capitala Frantei. Era perioada idilei romano-franceze, premierul Maurer fusese in vizita oficiala, se intalnise cu presedintele de Gaulle. Cred ca era prima calatorie pe o durata mai lunga a lui Ceausescu (dar si a lui Rautu) in Vest. Pana atunci fusese doar in scurte vizite oficiale, la congrese de partide comuniste. Impreuna cu partintii venisera Valentin, Zoia, Nicu, Anca si Lena (am o poza cu ei langa o masina, probabil Mercedesul familiei Ceausescu, la Paris).

Pentru cabalele de la varf din perioada luptei pentru mantaua lui Dej, recomand cartea regretatului politolog  elvetian Pierre du Bois, aparuta la Humanitas in traducerea din franceza a Ioanei Ilie:

http://www.humanitas.ro/humanitas/ceausescu-la-putere-ancheta-asupra-unei-ascensiuni-politice

 Cativa ani am fost colegi de clasa, ocazional am fost si colegi de banca. N-as putea spune ca am fost prieteni, dar amici am fost vreme de cativa ani. Ultima oara l-am vazut pe Nicu in 1979, cu doi ani inainte de a parasi Romania. Fuma fara oprire. Peste ani, cand am fost invitat de un fost coleg de facultate sa merg sa asist la procesul lui Nicu, am refuzat. In ultimii ani, am avut des prilejul sa vorbesc despre el  atat in Romania, cat si in Statele Unite, cu tineri istorici si politologi. Precizez ca nu ma voi ocupa de viata personala a lui Nicu decat in masura in care aceasta a interferat cu situatii si dezvoltari politice semnificative. Nu am fost niciodata martor la vreo orgie a sa, nu am participat niciodata la „taberele de instructaj” de la Izvorul Muresului, nu am lucrat niciodata in aparatul UASCR ori al UTC. Ma intereseaza cum s-a constituit cariera sa politica, extrem de spectaculoasa mai cu seama dupa 1972, daca si in ce masura si-a construit o baza de sustinere in aparatul de partid, care au fost relatiile sale cu Nicolae si Elena Ceausescu. Pentru ca, trebuie spus, promovarea fulgeratoare a lui Nicu a fost indisociabila de aceea a mamei sale. Cele doua cariere se desfasurau aproape simultan, cladind fundamentul pentru ceea ce politologul Ken Jowitt a numit inspirat „the familialization of socialism”, iar unul dintre analistii “Europei Libere”, Rene de Flers, desemna drept “socialism in one family”. Am scris, la randul meu, despre dinasticizarea comunismului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-nicu-ceausescu-ispita-comunismului-dinastic-i/

Necesitatea neuitarii: Ziua comemorativa europeana pentru victimele regimurilor totalitare

Sunt inca unii care se intreaba: “La ce bun insistenta pe memorie”, “La ce bun ca statele sa se implice in asumarea trecutului traumatic?” “De ce nu se lasa aceste lucruri exclusiv in seama societatii civile, a a unor generoase si admirabile initiative private?” “De ce ne mai ocupam de aducerea in fata justitiei a celor vinovati de crime impotriva umanitatii?” “Nu avem lucruri mai bune de facut decat sa rememoram la nesfarsit ororile fasismului si comunismului?” Am raspuns adeseori acestor intrebari, nu o voi face din nou acum. As vrea insa sa  accentuez ca nu suntem singuri in acest demers al confruntarii cu trecutul dictatorial, ca democratiile mature privesc aceasta chestiune ca pe una esentiala.  Institute of National Remembrance din Varşovia (Institutul Memoriei Nationale-IPN) organizează, în zilele de 23 şi 24 august 2011, o serie de evenimente menite să comemoreze victimele regimurilor totalitare. Mentionez aici ca IICCMER sustine comemorarea acestei zile, data semnarii in 1939 a funestului Pact dintre URSS si Germania nazista, in Romania, impreuna cu aceea de 22 decembrie, in memoria victimelor regimului comunist din Romania. Dupa stiinta mea, Guvernul Romaniei sustine aceasta initiativa. Ramane acum ca si Parlamentul sa o voteze. Salut interventia publica de ieri a domnului Teodor Baconschi care a tinut sa marcheze in cuvinte tulburatoare vitala necesitate a neuitarii.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-9901770-teodor-baconschi-europa-comemoreaza-astazi-memoria-victimelor-stalinismului-nazismului-timp-noi-unii-regreta-defilarile-comuniste-23-august.htm

În data de 23 august (“European Remembrance Day for the Victims of Totalitarian Regimes”), 34 de reprezentanţi ai Comisiei Europene şi ai guvernelor din ţări precum România, Spania, Portugalia, Danemarca, Polonia participă la o sesiune dedicată rolului ministerelor justiţiei în condamnarea crimelor comise în timpul regimurilor totalitare. În data de 24 august, 23 de lideri ai unor instituţii de cercetare şi investigare a regimurilor totalitare (precum Centre for Historical Research and Documentation on War and Contemporary Society – Belgia, Institute for the Study of Totalitarian Regimes – Cehia; Estonian Institute of Historical Memory – Estonia) iau parte la o sesiune de lucru.

IICCMER este reprezentat de dr. Damiana Oţoiu, directorul Departamentului exil şi minorităţi.

www.crimelecomunismului.ro

In “Times Literary Supplement” (TLS) din 12 august am publicat o recenzie la o recenta carte direct legata de chestiunea justitiei morale si politice. Este vorba de lucrarea profesorului James Mark, “The Unfinished Revolution. Making Sense of the Communist Past in Central-Eastern Europe”, aparuta in 2011 la Yale University Press. Voi publica in curand traducerea in romaneste a recenziei mele. Pentru moment, iata un fragment:

A few years ago, the political scientist Gesine Schwan wrote about the “zerstörliche Kraft des Schweigens” (the destructive power of silence). Even the Polish historian, journalist and former dissident Adam Michnik, one of the most adamant opponents of lustration in his country and elsewhere, supports the strategy “Amnesty yes, amnesia no”. More than once Michnik has quoted Zbigniew Herbert’s words: “Who are we to forgive in the name of those betrayed at dawn?” Former Communists were not innocent souls branded as demons by vindictive mobs. (…) victims were real victims, crimes were real crimes,  and to criticize the focus on documenting them by invoking societal collaboration is,  to put it mildly, silly. De-Communization, in Romania, Poland, Hungary or the former GDR is not a “witch-hunt”: those named as responsible for crimes against humanity perpetrated by Communist dictatorships were indeed criminals.  Post-Communist democratization is not a teleological myth, but the genuine transition from the mockery, indeed the trampling of law, to the rule of law. The Manichean image of an uncompromising battle between radical, mono-maniacal anti-Communists and (presumably persecuted) former Communists is a gross caricature of the real moral and political tensions of post-Communist political cultures.