Cine se teme de Muzeul Dictaturii Comuniste? Din nou despre despre anti-anticomunism

 Niciun om de buna credinta nu are motive sa se indoiasaca de necesitatea unui asmenea muzeu. El tine de aproprierea istoriei, de respectul pentru memoria victimelor, de confruntarea cu un trecut traumatic fara de care democratia romaneasca ramane vulnerabila si lipsita de credibilitate. Sigur, putem discuta filosofia unul asemenea Muzeu, putem avea puncte de vedere diferite legate de periodizari,de metodologia muzeologica, de logistica, de accentul pe represiune,pe institutii ori pe viata cotidiana (desi, la urma urmei, si acolo tot despre represiune era vorba, doar ca mai voalata, mai putin atroce). Andrei Plesu a scris acum cateva saptamani in “Dilema Veche” un patrunzator articol in care analiza o inutila galceava legata de ceva ce tine de iesirea din anormalitate si de intrarea in normalitatea memoriei democratice. Sunt unul dintre cei care pretuiesc in cel mai inalt grad Memorialul de la Sighet, o opera de o valoare istorica si morala inestimabila. Dar nu vad de ce n-ar exista un Muzeul al Dictaturii Comuniste chiar in Capitala, preferabil intr-un loc cat mai accesibil, unde sa poate fi vizitat zilnic de elevi, studenti, turisti, oameni care au trait ori n-au trait acele timpuri. Intre un Muzeul al Dictaturii Comuniste la Bucuresti si Memorialul de la Sighet eu unul vad o relatie de complementaritate, de solidaritate morala si intelectuala. Un Muzeul al Totalitarismelor, cum sugereaza distinsul intelectual critic, doctorul Ion Vianu, imi pare ca nu face suficienta dreptate nici memoriei dictaturii comuniste, nici celei a Holocaustului. Holocaustul, cum demonstreaza istoricul Vladimir Solonari intr-o recenta carte intitulata “Purifying the Nation” (Woodrow Wilosn Center/Johns Hopkins University Press,2010) a fost pregatit de ideologiile extremiste de dreapta, inrudite cu mitologiile naziste. Dictaturile fasciste din Romania, cu consecintele lor genocidare care trebuie condamnate fara echivoc, au durat intre septembrie 1940 si august 1944.

Comunismul in Romania, inspirat de ideologia bolsevica, a durat patru decenii si jumatate, a apucat sa creeze ceea ce putem numi o anti-civilizatie, ori o pseudo-civilizatie. Mostenirile ei le intalnim la fiecare pas, persistente si nocive. Institutiile, metodele si scopurile sale revendica un spatiu muzeistic autonom, nu o comasare intr-un univers omogenizant in care ambele orori ar apare in chip continuu si teleologic, ca fiind parte a aceluiasi proiect revolutionar utopic. Cand Lucretiu Patrascanu a scris “Sub trei dictaturi” nu a anticipat-o pe cea de-a patra, careia avea sa-i cada el insusi victima. Muzeul Dictaturii Comuniste la aceasta se refera. La un regim liberticid, eliticid, monopolist, autocratic si genocidar instalat la putere de catre o putere straina prin incalcarea flagranta a oricaror reguli democratice.

Fiecare dintre aceste dictaturi a avut originile sale ideologice, dinamica si scopurile proprii, arhitectii sai, iar a le pune laolalta risca sa duca la evaporarea specificitatii lor. Dar propunerea este cat se poate de legitima si nu vad vreo ratiune de a nu o discuta in chip calm si onest, fara apriorisme inutile. Oricum, nu m-as grabi sa includ intr-un asemenea loc de memorie dictatura regala. Autoritara, desigur, dar totalitara? Se poate compara cenzura lui Carol cu aceea a lui Chisinevschi? Sunt unii care spun ca ar fi necesar un Muzeul al Socialismului, imprumutand si chiar cautionand modalitatile de auto-descriere ale defunctului regim. Este o eroare, cred, intrucat ideologia totalitara nu era nici pe departe una a socialismului democratic al unor Titel Petrescu, Ion Flueras, Iosif Jumanca, martiri ai ideii socialiste intemnitati de comunisti (ultimii doi au pierit in Gulagul romanesc). Ce-ar insemna, de pilda, un muzeu al “societatii socialiste multilareal dezvoltate”? Sa-i cerem sprijinul lui Dumitru Popescu in calitate de curator? Ori lui Ion Traian Stefanescu, fost prim-vicepresedinte al Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste? Ori dulaului Dulea, daca mai traieste?

Cei mai enervati insa de ideea Muzeului sunt anti-anticomunistii, in special cei din zona unui neo-marxism provincial, frivol, steril si sententios. Sa-l lasam de-o parte pe Ion Iliescu, el nu are cum sa nu figureze cumva chiar in Muzeu. Dar de unde aceasta iritare a unor oameni care nu ar avea ratiuni de identificare cu un regim politienesc, logocratic si axiofob, de ce aceasta reactie de respingere a unui demers care abia a demarat? Ce-i deranjeaza de fapt? De ce se tem? Este doar o inocenta fronda, o manevra a epatarii menita sa-i aduca in prim-plan? Unul dintre ei, poate cel mai activ, imi scria acum cativa ani cum a citit cutremurat memoriile Nadejdei Mandelstam. Ce s-a intamplat cu acea cutremurare interioara? S-a pierdut in vartejul polemicilor politice efemere?

Public mai jos fragmente dintr-un articol pe acest subiect scris de Sever Voinescu in “Dilema Veche” (numarul din 8-14 septembrie 2011), o replica eleganta si ferma la aceste eforturi de a submina nu doar ideea Muzeului, ci intreaga abordare care considera dictatura comunista din Romania ca lipsita de legitimitate si opusa legii, deci criminala, pe intreg parcursul existentei sale.

Muzeul si anti-anticomunsitii

de Sever Voinescu

“O spun din capul locului, mă surprind discuţiile iscate de lansarea ideii unui muzeu al comunismului în România. Mă aşteptam, naiv după cîte se pare, că această idee va face unanimitate. Sîntem, totuşi, o naţiune care a trecut prin infern, iar instituţionalizarea memoriei acestui pasaj mi se pare obligatorie. Nu pentru că, aşa cum spun unii şi alţii, tinerii nu ştiu nimic despre comunism – nu cred că lecţiile de istorie se mai pot ţine în muzee. Ci pentru că întregii societăţi româneşti i-ar face bine să privească adînc într-o oglindă care-i devoalează ascunzişurile sufletului şi caracterului, iar Muzeul Comunismului, dacă este făcut cu sensibilitate şi cu devoţiune pentru adevăr, va fi o asemenea oglindă. (…)

Anticipam controverse legate de Muzeu pentru mai tîrziu, cînd unii vor spune că nu ştiu ce detaliu al muzeului nu e relevant şi că lipseşte altul care li se pare inevitabil sau că aranjarea sălilor ar fi trebuit făcută altfel sau că explicaţiile din muzeu nu sînt tocmai elocvente, în vreme ce alţii vor contrazice şi vor apăra exact acea expunere muzeală. Dar, spre uimirea mea, constat că tulburarea se instalează încă de la momentul întrebărilor prime, de genul „La ce ne trebuie un muzeu al comunismului?“ sau „Sîntem în stare să facem un muzeu al comunismului?“ sau a interogaţiilor derivate din acestea precum „Cine face muzeul?“ şi „Ce vor să spună de fapt despre comunism cei care fac muzeul?“.

Deunăzi, am fost îndrumat să citesc pe un site foarte activ articolul unui domn, exponent al stîngii intelectuale de la noi (Vasile Ernu, „Muzeul comunismului: povestea celor din Primăverii spusă celor din Ferentari?“, pe criticatac.ro). Textul începe cu o fentă – vorbeşte despre muzee în general, deşi se referă la muzeele de artă, ceea ce, vorba lui Maiorescu, nu e în chestie. Diferenţa banală dintre muzeul de artă (cel care se ocupă de „opere de artă“) şi muzeul de istorie (cel care nu prea se ocupă de „opere de artă“) este abil driblată pentru că spiritele fine, desigur, nu se împiedică de o asemenea rudimentară precizare a sensului cuvintelor. Imediat după urmează o altă fentă. Aşa cum cuvîntul „muzeu“ exprimă direct o categorie, şi nu ceva specific, iar sensul său se precizează prin adaos (muzeu de artă, muzeu de istorie, muzeu de ştiinţe naturale, muzeu de biologie, muzeu de geologie, muzeu memorial etc. – fiecare dintre acestea avînd scopuri cu totul diferite unul de altul), la fel cuvîntul „putere“ este un concept care capătă concreteţe doar dacă precizăm ce fel de putere avem în vedere cînd rostim cuvîntul. Autorul joacă vocabula „putere“ cam ca la alba-neagra. Astfel, dă un exemplu de putere militară a unei ocupaţii, îl extinde fin spre puterea politică a unei democraţii şi asimilează rapid totul cu autoritatea din spaţiul intelectual. Sigur că în toate cazurile e vorba despre „putere“, dar cît de diferite sînt cele trei forme! Ştiu, Foucault şi toţi ceilalţi… Dar, totuşi, atît de diferită e puterea ocupaţiei militare a britanicilor asupra Egiptului de puterea unor intelectuali celebri în contextul unei pieţe libere a ideilor, încît asimilarea lor e cu totul ilegitimă. Dar nici asta nu contează, la urma urmei. Importantă e teza care trebuie argumentată cu, iată, un asemenea efort retoric: un muzeu al comunismului azi este o manevră a puterii politice actuale, e o comandă ideologică menită să sprijine actuala putere. Hélas, rudimentară teza, cruntă dezamăgirea! După fineţuri şi piruete pe poante ai, brusc, impresia că citeşti ‘Cotidianul’. Deci, tot despre Băsescu e vorba…

Există şi pasaje năucitoare în textul la care mă refer. Ni se sugerează, la un moment dat, că nu e bine să facem un muzeu al comunismului, ci mai multe. Am recitit de cîteva ori acel fragment, crezînd că ascunde vreo ironie. Nu e cazul! Autorul e dintre cei care crede că trebuie să avem cît mai multe perspective asupra fenomenului pentru că, se ştie, totul e relativ. Astfel, abia aştept să vedem care or fi perspectivele alternative asupra sistemului concentraţionar comunist. Or fi, poate, şi abordări nuanţate, cum că a avut şi latura lui bună pe care, orbiţi de anticomunism, nu o vedem. Sau, poate, că or fi perspective diferite şi asupra programului de raţionalizare a alimentaţiei din ultimii ani ai ceauşismului. Poate că a avut şi el un efect pozitiv, dar nu-l vedem noi, „anticomuniştii“? Sau, poate, cenzura ideologică a produs ceva benefic şi iară noi, cufundaţi în bezna anticomunismului, nu înţelegem binefacerile ei. Un muzeu alternativ ar putea să ne lumineze asupra acestor aspecte. Ca să înţeleg mai bine, pînă facem noi mai multe muzee despre comunism, unele mai aşa, altele mai altfel, aş fi curios cum ar putea arăta o „alternativă“ la un muzeu precum „Yad Vashem“ din Ierusalim, un muzeu perfect similar cu proiectatul Muzeu al Comunismului. Ca să înţeleg mai bine alternativa, nu de alta.

Însă nu cred că trebuie să mergem mai departe decît constatarea că pe autor şi pe alţii, eiusdem farinae, nu-i supără atît de tare ideea unui muzeu al comunismului, cît faptul că se vor ocupa de acest muzeu „anticomuniştii“. Nu comunismul pus în muzee îl irită mai ales pe autor, ci anticomuniştii din viaţa reală. (…)”

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/muzeul-i-anti-anticomuni-tii

PS Citesc in “New York Times” din 13 septembrie 2011un articol direct legat de tema explorata mai sus: “A Museum of Repression Aims to Shock the Conscience” (semnat de Randal C. Archibold). Este vorba de Muzeul Memorial al Rezistentei Dominicane deschis in luna mai la Santo Domingo, o institutie sustinuta guvernamental (s-a alocat un fond de doua milioane de dolari) si cu fonduri private avand ca scop sa ofere o imagine cat mai onesta despre cele trei decenii ale dictaturii “generalissimului” Rafael Trujillo, considerat unul dintre cei mai cruzi caudillos, care a durat intre1930 si 1961. Scriitorul Junot Diaz, autorul romanului incunununat cu Premiul Pulitzer, “The Brief Wondrous Life of Oscar Wao”, observa tendinta cetatenilor dominicani, de fapt una mai larga, intalnita in atatea alte locuri,”de a inmormanta capitolele insangerate mai degraba decat a confrunta mostenirea traumatica”. Ne cultivam tacerile, spune Diaz, cu mai multa energie decat cultivam orice altceva. Dim momentul inaugurarii, Muzeul a fost vizitat de mii de oameni, in special tineri. Nostalgicii fostului dictator au construit un site intitulat “Museo Generalissimo Trujillo” si doresc sa deschida un contra-muzeu (va suna familar?) Argumentul lor este ca, dincolo de represiune, epoca lui Trujillo ar fi insemnat “modernizare”, constructia de drumuri, scoli, retele de distributie a electricitatii. Scriu aceste randuri si-mi amintesc de o emisiune la TVR in care Stefan Andrei,fostul ministru de externe comunist, elogia dictatura lui Ceausescu drept una “de dezvoltare”. Muzeul Rezistentei Dominicane include o intreaga sectie dedicata demontarii miturilor lui Trujillo, aratand ca indaratul fictiunii oficiale a stabilitatii economice se afla un intreg sistem al fraudei institutionalizate. “Generatia noastra nu stie ce s-a intamplat”, afirma Mabel Rodriguez, in varsta de 17 ani. “Desi este trist si depimant sa vezi cum au torturat, este o parte a istoriei noastre. Cei care au fost torturati aparau tara noastra”.

3 Responses to Cine se teme de Muzeul Dictaturii Comuniste? Din nou despre despre anti-anticomunism

  1. […] Vladimir Tismăneanu 44.437711 26.097367 Share this:FacebookEmailPrintTwitterLinkedInMai multStumbleUponDiggRedditLike this:LikeBe the first to like this post. Categories: Comunism, Istorie, Politică, Postcomunism, Puncte de vedere, Vorbe care contează Etichete:Memorie libertate moderație, Muzeul Comunismului din România, Muzeul Național al Dictaturii Comuniste din România, Vladimir Tismăneanu Comentarii (0) Trackbacks (0) Lasă un comentariu Trackback […]

%d bloggers like this: