Cand citesc intrebarea repetata atat de frecvent in ultima perioada „De ce n-am avut un Havel in Romania?”, ma intreb, la randul meu, de ce n-am avut un Djilas? De ce n-am avut eretici in miscarea comunista, ori macar doctrinari comparabili cu un Edvard Kardelj in Iugoslavia lui Tito? De ce nu a devenit un intelectual precum Miron Constantinescu ceea ce numim un marxist critic? De ce nu a ajuns un eretic? Raspunsul tine de cultura politica a comunismului romanesc, de anti-intelectualismul visceral al acestei secte revolutionare, de precaritatea sa spirituala si de chinuitoarele sale complexe de inferioritate. Tine insa si de personalitatile in cauza: Constantinescu a fost un indragostit de putere, Djilas a iubit adevarul. I-am intalnit pe amandoi, primul mi-a fost profesor de sociologie, am citit cam tot ce-au scris, am meditat mult la aceste doua destine.
Intelectual de formatie marxista, Milovan Djilas (1911-1995) a simbolizat deopotriva fanatismul adeziunii totale la comunism, in prima parte a vietii, si despartirea de magia totalitara, cu pretul a noua ani de inchisoare, in cea de-a doua. Intr-un faimos dialog cu jurnalistul George Urban, transmis la Europa Libera in anii 80, Djilas a recunoscut ca a participat la represiuni teribile in timpul razboiului, ca avea el insusi sange pe maini. Ca partizan comunist nu simtise niciun fel de compasiune pentru cei care gandeau altfel. Ca student la Universitatea din Belgrad, adoptase marxismul, in versiunea stalinista, drept crez existential. Era de fapt un posedat.
Alaturi de Aleksandar Rankovici si Edvard Kardelj, a fost membru al cercului intim din jurul lui Tito, devenit maresal si lider absolut al Partidului Comunist si al Iugoslaviei. A fost unul dintre fondatorii Cominformului, al carui sediu s-a aflat, pana la excomunicarea Iugoslaviei, la Belgrad. L-a reprezentat pe Tito in URSS, la intalnirile cu Stalin, inclusiv in primavara anului 1948, cand s-a consumat practic divortul dintre Moscova si Belgrad. Spirit animat de pasiunea justitiei sociale, a fost cutremurat si revoltat de imensa minciuna pe care se baza regimul. Intr-o carte care a deveni un best-seller mondial, a denuntat noua clasa si a platit pentru acest curaj. Nu a regretat niciodata pierderea privilegiilor si asprele pedepse ce au urmat. Nu luptase impotriva burgheziei pentru a aplauda burghezia rosie. Tito nu i-a iertat niciodata fostului sau camarad ceea ce el a perceput drept o tradare.
Abnegatie si abjurare
Djilas a criticat bolsevismul, inclusiv versiunea sa iugoslava, de pe pozitiile unui umanism socialist ostil colectivismului birocratic si etatismului politienesc. Privind retrospectiv, putem zambi in raport cu aceste iluzii. Djilas insusi a admis, mai tarziu,ca regimurile comuniste nu pot fi democratizate, ca ele sunt esential non-reformabile, ca totalitarismul face parte din codul lor genetic. Dar in anii 60 si 70, aceste amagiri au jucat un rol crucial in eroziunea pseudo-legitimatii dictaturilor marxiste. Cred ca Ignazio Silone a fost cel care a spus ca lupta finala se va da nu intre comunisti si anti-comunisti, ci intre comunisti si ex-comunisti. Silone s-a descris pe sine insusi, dupa ruptura cu comunismul, drept „un crestin fara biserica, un socialist fara partid”. Aceste cuvinte surprind si traiectoria lui Milovan Djilas, de la inregimentarea perinde ac cadaver si auto-emascularea constiintei critice, pana la inceputul anilor 50, catre redobandirea propriei libertati de constiinta. Cartile care au urmat, inclusiv „Convorbiri cu Stalin” (pe care el o considera poate cea mai importante dintre scrierile sale politice), raman parte a unei mosteniri intelectuale impresionate, solide si durabile. Spun acest lucru pentru ca ma surprinde (de fapt poate ca nu ma surprinde chiar atat de mult) faptul ca un ganditor radical eclectic si nu tocmai original precum Slavoj Zizek este venerat de unii drept o mare figura intelectuala, cata vreme un Djilas ramane mai mult sau mai putin uitat.
In Romania nu a existat vreun intelectual marxist care sa emuleze apostazia luii Djilas de dupa 1954. Nici Miron Constantinescu (1917-1974), nici Grigore Preoteasa (1915-1957, desi cu educatie universitara reala, nu aveau nerv teoretic. Oameni onesti, precum un Petru Navodaru ori Tudor Bugnariu, nu contau in partid, erau suspectati de toate devierile posibile. Despre Chisinevschi nu am ce spune decat ca era un intrigant agramat ale carui lecturi marxiste se rezumau la „Cursul Scurt”, la „Problemele leninismului” si la panegiricul stalinist atribuit lui Lavrenti Beria, „Cu privire la istoria organizatiilor bolsevice din Transcaucazia”. Mana sa dreapta, apoi succesorul sau in fruntea propagandei si culturii, Leonte Rautu, era evident mai sofisticat decat Chisinevschi, ceea ce, sa recunoastem, nu era o mare performanta. Filosofic vorbind, Rautu era un semidoct. Cultura sa teoretica, de inspiratie jdanovista, nu putea fi comparata cu aceea a unui Jozsef Revai, fostul discipol al lui Georg Lukacs, devenit pontif ideologic in Ungaria lui Matyas Rakosi. Singurii intelectuali comunisti romani care ar fi putut merge pe drumul unei veritabile destalinizari ar fi fost, probabil, Lucretiu Patrascanu, ucis in aprilie 1954, si Tudor Bugnariu, marginalizat si mereu sanctionat pentru „abateri liberaliste”.
In raport cu cei insarcinati de Dej sa supravegheze „frontul ideologic”, Miron Constantinescu era intr-adevar un intelectual real. Ca student citise clasicii sociologiei, pe Comte, Spencer, Durkheim si Weber. Devenise marxist dupa ce trecuse printr-un episod de fascinatie cu extrema drepata (asa mi s-a povestit). Mama mea a fost colega la Medicina cu varul sau, doctorul Dan Barbu, unul dintre cei mai activi militanti din acel fief legionar. Impreuna cu alti studenti comunisti, Miron a participat la luptele cu legionarii, adeseori fizice. Dan Barbu a fost medic pe front, a cazut prizonier, a revenit cu divizia „Tudor Vladimirescu”. Miron a intrat in PCdR odata cu dizolvarea UTC-ului in 1936. Tatal meu raspundea de resortul studentesc si a fost cel care l-a anuntat pe Miron de aceasta veste. Inchis in anii razboiului, Miron a condus grupul de detinuti comunisti de la Caransebes, si-a format o curte personala dupa modelul lui Gheorghiu-Dej la Targu-Jiu.
Miron s-a revazut cu tatal meu la Moscova, in 1945, la o cina oferita de Mihai si Ema Beniuc. Era de-acum membru al inaltei aristocratii comuniste, redactor-sef al „Scanteii”. Cand Beniuc l-a intrebat daca-l recunoaste pe tatal meu, Miron a dat din umeri. Beniuc, pe atunci atasat cultural, i-a spus: „Nu ma mir ca nu-ti amintesti. Cand l-ai cunoscut tu, avea ambele brate”. Tatal meu isi pierduse bratul drept in Spania, in batalia de pe raul Ebru. Miron a rosit, s-a dus imediat sa-l imbratiseze. Nu au existat relatii de prietenie intre ei, mai degraba de respect mutual. Cu putin tim inainte de a uri i-a daruit tatalui meu volumul sau „Contributii la studiul formatiunii sociale tributale” tiparit la Centrul de Multiplicare al Universitatii din Bucuresti. O carte de care era mandru, care insa n-a primit dreptul de difuzare. Nu era in mod deosebit original, relua de fapt tezele profesorului H. H. Stahl. Prieten a fost cu sora mamei mele, Cristina Luca-Boico. El a ajutat-o sa reintre in invatamantul superior dupa 1965. Miron a invitat-o pe Cristina intr-o seara pentru a discuta prefata cartii „Sociologia literaturii” de Lucien Goldmann care urma sa apara in colectia „Idei contemporane”. Cristina se revazuse recent la Paris cu vechiul prieten si coleg de liceu de la Botosani, Gicǎ Goldmann.
Miron citea constant revista de teorie marxista „La Nouvelle Critique” condusa de ideologul comunist Francis Cohen, bun prieten al Cristinei inca din perioada sorbonarda, cand studiau amandoi biologia. Francis a vizitat Romania prin 1973, impreuna cu sotia sa. Au stat la Cristina, i-a vizitat intr-o seara Stefan Voicu, pe atunci redactorul sef al „Erei Socialiste”. Distanta intelectuala dintre marxistul francez si echivalentul sau de la Bucuresti era astronomica. Cohen fusese, in anii 50, corespondentul lui „L’Humanité” la Moscova, urmarea atent ce se petrecea in tarile din Est. Impreuna cu Alexandre Adler a scris, in anii 70, o carte care se dorea eliberata de clisee propagandistice, „L’URSS et nous”. Dupa 1989, a ramas un marxist convins, a fost unul dintre initiatorii proiectului legat de PCF, „Espace Marx”. Voicu era un personaj provincial, cu lecturi grabite si superficiale. In mediile nomenklaturiste de la Bucuresti era insa considerat un veritabil doctrinar, ceea ce spune mult despre nivelul teoretic lamentabil al acelor oameni.
Imposibila erezie
Am scris pe larg despre Miron Constantinescu, inclusiv un studiu aparut in 1984 in excelenta revista care a fost „Survey”, condusa de Leo Labedz. In ultimii ani, am citit cu mare interes scrierile pe acest subiect datorate istoricului Stefan Bosomitu, cercetator la IICCMER. Amintesc aici articolul sau „Notes and Remarks on the (Re)Institutionalization of Sociology in Communist Romania in the 1960s”, aparut in revista publicata de IICCMER „History of Communism in Europe”, Vol. 2, 2011. Este un efort remarcabil de a explica, intr-o perpsectiva comparativa, interactiunile dintre politic si ideologic in resurectia unei discipline condamnata drept „reactionara” in anii stalinismului dezlantuit.
Miron Constantinescu a fost un intransigent stalinist, un locotenent fidel al Anei Pauker pana in clipa cand a inteles ca aceasta cazuse in dizgratia lui Stalin. S-a raliat urgent lui Dej, a participat cu entuziasm la scrierea documentelor pentru Plenara din 26-27 mai 1952 care a consacrat prabusirea celei candva celebrate drept Pasionaria Balcanilor. Miron era cel mai tanar membru al Biroului Politic, fusese responsabil cu cadrele in perioada cumplitelor verificari din 1949-1950, conducea cu mana de fier economia, era presedintele Comitetului de Stal al Planificarii. Relatiile cu Dej, aparent cordiale, au fost intotdeauna tensionate,lucru confirmat mie de fostul meu coleg de clasa Ghoerhe Gheorghiu, fiul Licai, adoptat de Dej. Spre deosebire de Chisinevschi, Apostol, Chivu si Borila, nu era unul dintre cei invitati de Dej la agapele nocturne pe care le organiza la vila sa, la Snagov ori la Strandul CC.
Gheorghiu-Dej nu suporta intelectualii decat daca erau total obedienti (de pilda Athanasie Joja, Mihail Ralea, Avam Bunaciu, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gaston Marin, Mihai Levente, Mihail Florescu, Alexandru Barladeanu, Vasile Malinschi, Gogu Radulescu). Pe Preoteasa il controla perfect, mai ales tinand cont de faptul ca acesta, fiu de ceferist, il venera ca pe un parinte. Miron era prea trufas, prea orgolios, prea egocentric pentru a juca rolul unui simplu pion. A fost membru al delegatiei PMR la Congresul al XX-lea al PCUS, a fost socat de revelatiile din „Raportul Secret”, si-a inchipuit ca poate venise momentul sau, ca exista o sansa de a-l debarca pe Dej si de a-i lua locul. S-a aliat intr-un tandem neverosimil si compromitator cu Chisinevschi: cei doi erau departe de a se simpatiza, fiecare actiona in virtutea propriilor ambitii si interese. A urmat Plenara din iunie 1957, apoi cea din iunie 1958, demascarea, eliminarea din conducerea PMR.
Prelucrarea cu activul de partid din Bucuresti de la Sala „Excelsior” a fost condusa de Leonte Rautu si Nicolae Ceausescu.Nu exista niciun fel de proba ca Miron a nutrit planuri de democratizare a partidului ori a tarii. Era un hrusciovist, nu un revizionist marxist. A aceptat sa-si faca o injositoare autocritica, si-a recunoscut „pacatele”, mai degraba imaginare. A parasit cartierul Primaverii, s-a mutat, impreuna cu sotia sa Sulamita, pe strada Paris. A lucrat la Institutul de Istorie al Academiei. In amintirile sale, dl Apostol Stan povesteste cat de eliberat s-a simtit Miron cand a murit Dej, in martie 1965. Si-a defulat mult timp secrete aversiuni, antipatii si ambitii: ”Slobod la gura intr-o imprejurare in care scapase de un dusman implacabil ce-l umilise si-i amenintase chiar viata,Dej, M. Constantinescu simtea ca destinul ii suradea din nou”. In teza de doctorat sustinuta in 2011 la Central European University, Bogdan Cristian Iacob lumineaza rolul lui Miron Constantinescu in dezbaterile istoriografice din perioada “cotiturii nationale”, conexiunile sale cu istorici precum V. Liveanu, Andrei Otetea, Constantin Daicoviciu etc.
Resurectia sociologiei
A revenit treptat in structurile puterii, a ingropat securea luptelor de-odinioara si a participat la constructia cultului lui Ceausescu. O facea mai putin ostentativ si strident decat altii, dar o facea. Tin minte o prelegere la facultate cand ne-a perorat vreme de un ceas despre profunda semnificatie teoretica a conceptului de „societate socialista multilateral dezvoltata”. Vorbea apasat si grav, de parca ne-ar fi transmis o suma de adevaruri revelate. De cateva ori ne-a promis ca ne va vorbi despre „timpurile lui Dej”. Nu s-a intamplat. Era la curent cu sociologia contemporana, indeosebi pe linia franceza (Raymond Aron, Georges Gurvitch, Alain Touraine, Georges Friedmann, Edgar Morin). Unul dintre protejatii sai, Aculin Cazacu, a primit in 1971 o bursa in Franta unde a lucrat cu Pierre Bourdieu. Gratie amicitiei cu Mihail si Stela Cernea (disparuta absurd de devreme), Miron era informat despre tendintele dominante din sociologia americana. Tolera in jurul sau numerosi sicofanti, intre care Stefan Costea si Pavel Apostol, ambii informatori ai „organelor”. Un alt favorit era N. S. Dumitru, profesor de materialism istoric la Institutul de Constructii, nelipsit la sedintele Laboratorului de Sociologie de pe strada Rafael, fieful lui Miron.
L-a instalat in fruntea catedrei de sociologie (unde isi mentinea statutul de „coordonator”) pe Ioan Dragan, un personaj anodin, distant si politicos, activist la Sectia de Propaganda a CC-ului, specializat in analiza comunicatiilor de masa si a ceea ce se numea „opinie publica”. Cand a murit, unul dintre cercetatori (Dan Banciu) a gasit pe biroul sau un caiet cu insemnari din anii 50, de fapt un fel de jurnal. L-a anuntat pe profesorul Dragan, acesta a dat telefon unde stia el ca trebuie anuntat, au venit doi civili si au ridicat „obiectul”. Pe H. H. Stahl l-a sustinut, il respecta inca din tinerete, dar il si folosea drept contrapondere la influenta lui Traian Herseni in raport cu care nutrea o adanca aversiune, ideologica si personala. Se bizuia, de asemenea, pe veteranul politruc Costache Nicuta, profesor de istoria sociologiei, fost ministru adjunct al invatamantului in anii 50, fost ambasador la Viena si la Paris. Candva asistent al lui Petre Andrei la Iasi, Nicuta sufla si-n iaurt, era perfid, alunescos si de o prudenta maladiva. N-a lasat in urma nicio lucrare notabila,se ferea ori nu putea sa scrie, era de o sterilitate proverbiala, insa citea enorm si avea vocatie de pedagog. Erudit, hatru si alunecos, indeplinea fara murmur ce-i cerea Miron.
In primavara anului 1968, Miron a suferit o dramatica lovitura: fiica sa, Lena, nascuta in 1949, si-a ucis mama cu o toporisca. Fiica cea mare se numea Ana, probabil in cinstea „neinfricatei luptatoare”, asemeni fiicelor lui Chivu, Salajan, Rautu si Trofin. Miron era la Karlovy Vary, la tratament, cand s-a intamplat nenorocirea. L-a asteptat la aeroport Leonte Rautu, vechiul sau inamic, care i-a comunicat teribila veste. La vremea aceea Miron era ministru adjunct al invatamantului, Rautu era vicepresedinte al Consiliului de Ministri. Ceausescu, care stia ca poate miza pe domesticitul Miron in luptele cu baronii lui Dej, l-a avansat curand ministru plin, apoi l-a propulsat in CC si l-a numit secretar, membru supleant al Comitetului Executiv, presedinte al Academiei de Stiinte Sociale si Politice (urmasul sau, pana la Revolutia din 1989 a fost recent decedatul Mihnea Gheorghiu), rector al Academiei „Stefan Gheorghiu”, presedinte al Marii Adunari Nationale. Ca membru al conducerii PCR, Miron il servea pe Ceausescu in eforturile de a subrezi pozitiile baronilor lui Dej, care il urau si pe care ii ura. Dar era, politic vorbind, un colos cu picioarele de lut. Dupa Plenara din aprilie 1968, Miron era vulnerabil, asemeni lui Apostol, Bodnras, Chivu si Parvulescu, pentru ca votase, ca membru al Biroului Politic, condamnarea la moarte a lui Patrascanu.
Era hipertensiv si supraponderal, avea o mina de om bolnav. S-a stins din viata subit in vara anului 1974. Atunci am terminat sociologia ca sef de promotie. Daca nu intervenea decretul privind obligativitatea”practicii in productie” vreme de trei ani, as fi ramas asistentul sau. N-a fost sa fie: el a murit, eu am ajuns la „Laboratorul lui Chepes” cum era numit, ironic, Laboratorul de cercetari sociologice urbane de pe langa Institutul „Proiect-Bucuresti” (actualul CURS). Sediulare la ultimul etaj, in cladirea din spate, pe strada Povernei, unde se aflǎ acum SNSPA. Gheorghe Chepes era un dogmatic incorigibil, numit peste noapte prodecan la Facultatea de Filosofie in anii 50. Supravietuitor al lagarelor naziste, era un om extrem de nervos, irascibil si vanitos. Nu suporta teoria sociologica, primul lucru pe care mi l-a spus cand am aterizat in Laborator a fost: „Aici facem empirie, nu Scoala de la Frankfurt”. Am auzit ca prin anii 90 ajunsese un fel de contabil la Comunitatea evreilor. Colegul meu, Alin Teodorescu, era un bun practicant al investigatiilor empirice, compunea cu usurinta chestionare, iubea munca de teren, i se spunea Alinus Empiricus. Printre cercetatori se numarau Dorel Abraham, Dumitru Sandu, Liviu Damian, Traila Cernescu, Ecaterina Springer, Mihai Milca, Radu Ioanid. Eu eram acolo precum pestele pe uscat.
Taţii si fiii
L-am cunoscut destul de bine pe Horia, fiul lui Miron nascut in 1951. El a mers la Liceul „Caragiale”, dar ne intalneam gratie unor amici comuni. Una din cartile sale favorite era „Omul revoltat” de Camus. Intr-un an am fost la mare impreuna, el dormea in cort, in satul de vacanta. Statutul de boiernas din nomenklatura ii repugna. A studiat fizica, a fost coleg de an cu Nicu Ceausescu, se ignorau reciproc. Dupa tragedia din 1968, familia Constantinescu s-a mutat din vila de pe strada Paris intr-un luxos apartament in complexul de langa Arcul de Triumf (cladirile in care se afla acum locuintele de protocol ale unor inalti demnitari). Horia a continuat sa mearga la Liceul „Caragiale”. L-am rugat pe un fost coleg de an cu Horia, care a emigrat in timpul facultatii, sa-mi dea unele informatii despre el. Acest pasaj mi se pare revelator: ‚Horia nu-l inghitea pe Nicu si nu se vedeau. Cand mi se propunea sa intru in partid pentru ca eram student bun le raspundeam sa mearga intai la Horia; el nu accepta asa ca spuneam si eu nu.”
N-a apucat sa termine facultatea, a murit, cred ca in 1973, intr-un accident pe munte. A fost surprins de o avalansa in Bucegi si a inghetat. A fost inmormantat la Timis alaturi de primul Horia, mort in urma unei operatii de apendice, si de mama lor, Sulamita. Nu stiu daca si Miron e inmormantat acolo. Cu Aleksa Djilas m-am imprietenit la mijlocul anilor 80. Il admir ca intelectual critic si ca istoric. Atunci cand virusul nationalist i-a contaminat pe atatia dintre compatriotii sai, inclusiv pe unii intelectuali celebri precum Dobrica Ciosici si Mihajlo Markovici, Aleksa si-a pastrat cumpatul, a refuzat sa se incoloneze, si-a exprimat propriile opinii fara teama ca va fi stigmatizat de profetii neo-tribalisti. A polemizat cu Noel Malcolm in „Foreign Affairs” pe tema Kosovo si a fost acuzat de lipsa de empatie pentru cauza independentei. A fost si ramane el insusi.
Miron si Milovan: doi intelectuali marxisti, doua destine atat de diferite. Primul a fost un tiranofil dogmatic si inflexibil, a practicat si a justificat despotismul ideocratic, al doilea a renuntat la putere si a devenit un eretic a carui marturie este menita sa dainuie intre dovezile de demnitate dintr-veac in care au abundat probele abjectiei si infamiei.
Ii multumesc fostului meu coleg de liceu Andrei Manoliu care mi-a oferit o serie de informatii utile pentru schitarea biografiei lui Horia Constantinescu.
Repere bibliografice
Milovan Djilas, „The New Class: An Analysis of the Communist System”, Harvest/Harcourt Brace Jovanovich, 1983
Milovan Djilas, „Of Prisons and Ideas”, Harcourt Brace Jovanovich, 1986
Milovan Djilas, „Christ and Commissar”, in G. R. Urban, Ed., Stalinism: Its Impacton Russia and the World, Harvard University Press, 1986, pp. 180-245
Milovan Djilas, „End of the Bolshevik Utopia”, in G. R. Urban in conversation with leading thinkers of our time, „The Demise of the Soviet Union”, American University Press, 1993, pp. 179-200
Aleksa Djilas, „Dissent in Yugoslavia”, in Vladimir Tismaneanu and Judith Shapiro, Editors, „Debates on the Future of Communism”, Macmillan, 1991, pp. 129-134
Aleksa Djilas, „The Contested Country: Yugoslav Unity and Communist Revolution, 1919-1953”, Harvard University Press, 1991
Vladimir Dedijer, „The Battle Stalin Lost: Memoirs of Yugoslavia, 1948-1953”, Viking, 1971
Adam B. Ulam, „Titoism”, in Milorad M. Drachkovich, Ed., „Marxism in the Modern World”, Hoover Institution, Stanford University Press, 1965, pp. 136-163
Gale Stokes, Ed., „From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe since 1945”, Second edition, Oxford University Press, 1996
Svetozar Stojanovic, „Varieties of Stalinism in Light of the Yugoslav Case”, in Vladimir Tismaneanu, Ed,”Stalinism Revisted: The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe”, Central European University Press, 2009, pp.387-399
Dan Catanuş, „A doua destalinizare. Gh. Gheorghiu-Dej la apogeul puterii”, Prefata de Florin Constantiniu, Editura Vremea, 2005
Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa,editori, „Dosarul Ana Pauker. Plenara Comitetului Central al CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961”, Cuvant inainte de Florin Constantiniu, doua volume, Ediura Nemira, 2006
Stefan Bosomitu, „Miron Constantinescu—Profilul intelectualului angajat”, in Intelectualii si regimul comunist: istoriile unei relatii, Anuarul IICCR, Polirom, 2009, pp. 167-194
Stefan Bosomitu, „Notes and Remarks on the (Re)Institutionalization of Sociology in Communist Romania in the 1960s”, aparut in revista publicata de IICCMER „History of Communism in Europe”, Vol. 2, 2011, pp. 169-196
Mitchell Cohen, „The Wager of Lucien Goldmann: Tragedy, Dialectics, and a Hidden God”, Princeton University Press, 1994
Michael Shafir, “Romania: Politics, Econoimics and Society: Political Stagnation and Simulated Change”, Lynne Rienner Publishers, 1985
Pavel Câmpeanu, “Ceausescu, anii numaratorii inverse”, Polirom, 2002
Robert Levy, “Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist”, University of California Press, 2001
Adrian Cioroianu, „Pe umerii lui Marx. O introducere in istoria comunismului românesc”, Curtea Veche, 2007
Apostol Stan, „Istorie si politica in Romania comunista”, Curtea Veche, 2010
Vladimir Tismaneanu,”The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia”, Routledge, 1988 (trad. rom. de Laura Lipova, Polirom, 1997)
Vladimir Tismaneanu, review of Milovan Djilas, „Of Prisons and Ideas”, Orbis, Vol. 31, No. 1, Spring 1987, p. 156
Vladimir Tismaneanu, „Miron Constantinescu or the Impossible Heresy”, Survey (London), Vol. 28, No. 4, Winter 1984, pp. 165-187
Vladimir Tismaneanu, „The Ambiguity of Romanian National Communism”, Telos, No. 60, Summer 1984, pp. 65-79
Vladimir Tismaneanu, „Dialectics of Disenchantment”, Society, Vol. 25, No. 4, May/June 1988, pp. 7-9
Vladimir Tismaneanu, „Scrisori din Washington. Reflectii despre secolul douazeci”, Volum coordonat de Ioana Copil-Popovici, prefata de Dan Pavel, Polirom 2002 (in special articolul „Alternativa Preoteasa”, pp. 166-174)
Vladimir Tismaneanu, „Scopul si mijloacele. Eseuri despre ideologie, tiranie si mit”, Curtea Veche, 2004 (volumul include articolele „Sociologie si adevar” si „Criza sociologiei contemporane romanesti”, transmise la Radio Europa Libera la mijlocul anilor 80).
Vladimir Tismaneanu, „Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului românesc”, traducere de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, postfata de Mircea Mihaies, Polirom, 2005
Vladimir Tismaneanu si Cristian Vasile, „Perfectul acrobat. Leonte Rǎutu, mastile Raului”, Humanitas, 2008
Vladimir Tismaneanu, “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, Editia a 2-a revazuta si adaugita, traduceri de Mircea Mihaies, Alina Ghimpu, Ioana Ploesteanu, Diana Rotcu, Laura Sion, Bogdan Cristian Iacob, prefata de Mircea Mihaies, postfata de Cristian Vasile, Humanitas, 2008
(Fragment din volumul „Parinti si copii. Intre ‚Steagul partidului’ si Salvatore Adamo” , care va apare anul acesta, in colectia „Despre” la editura Humanitas)
Pentru textul integral si pentru comentarii:
http://www.contributors.ro/cultura/libidoul-puterii-si-vocatia-ereziei-despre-miron-constantinescu-si-milovan-djilas/
Posted by tismaneanu 
tismaneanu.wordpress.com 