Ceea ce se cheama chutzpah: Ion Iliescu, demonstrant protestatar, SRS penelist

18/01/2012

Este dincolo de ceea ce mintea poate pricepe: deci cel care striga, in mai 1990, ca nu este admisibila inchiderea circulatiei, ca viata trebuie sa-si urmeze cursul normal, ca demonstrantii din Piata Universitatii sunt “forte destabilizatoare”, marele inchizitor al “golanilor”, omul responsabil pentru confiscarea Revolutiei si pentru fratricidul din iunie 1990, este azi  campionul protestului public. Este ceea ce se cheama chutzpah, tupeul nemarginit: atitudinea celui care, dupa ce-si ucide parintii, ajungand la proces, cere mila pentru un biet orfan. Reiau mai jos un excelent text aparut pe blogul “Sareinochi”:

http://sareinochi.com/2012/01/18/ion-iliescu-care-a-chemat-minerii-sa-i-ciomageasca-pe-studenti-in-piata-universitatii-in-iunie-1990-cere-demisia-guvernului/

Proaspăt externat, Ion Iliescu, președintele de onoare al PSD (cum naiba putem vorbi despre așa ceva în acest partid?), ne vorbește despre “decență”. Despre “decența” care “ar impune, ca în orice țară democratică, un Guvern care nu nu mai are suport popular, să își dea demisia”. Stafia comunismului compară cumva lipsa de “suport popular” a actualului guvern după protestul a aproximativ 10 mii de români cu cea pe care nu o avea el în 1990? Cei un milion de români care l-au contestat în 1990 aveau mai multă legitimitate pentru a obține “alegeri anticipate și un viitor Parlament”, inclusiv să “îl sancționeze” pe el ca președinte “care și-a încălcat toate angajamentele și atributele constituționale” – de la minciuna cu teroriștii care trag din orice poziție și confiscarea Revoluției din Decembrie 1989, trecând prin grosolană că FSN nu va participa la alegeri, ci numai le va organiza, la instigarea la război civil (minciunile cu drogurile, banii falși și armele legionare din sediile PNȚ și PNL) șamd -, jefuirea avuției României în beneficiul capitaliștilor lui de cumetrie, instaurarea cleptocrației și inclusiv minciuna cu sărăcia și cinstea personală. Dacă exista Justiție pe lumea aceasta, Ion Ilici Iliescu era de cel puțin 10 ani după gratii (alo, procurorii, se aude – CEDO a declarat imprescriptibile crimele din 1989 și de la mineriadele ordonate de către acest sinistru personaj!). Putea măcar acum să ne facă un pustiu de bine și să părăsească acest popor așa cum a promis că va ieși din politică: cu picioarele înainte. Nu să instige.
Ion Ilici Iliescu uită faptul că, în anii ’90, alta îi era poziţia pe acest subiect. Protestele românilor din Piaţa Universităţii au fost înăbuşite, din ordinul său personal (și la instigarea sa), cu bâtele minerilor.   Iliescu i-a catalogat pe manifestanţii de atunci drept “golani” şi a cerut să fie lăsaţi “să fiarbă în suc propriu”. În anii 90, Ion Ilici Iliescu susținea că nici un preşedinte nu poate fi schimbat la presiunea străzii, ci doar prin vot.
Cei ce stați să protestați, fără să mai judecați, sper că sunteți mulțumiți de cum încearcă să vă manipuleze stafia comunismului în România!

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ceea-ce-se-cheama-chutzpah-ion-iliescu-demonstrant-protestatar/

PS Vorbind de chutzpah, de tupeu netarmurit, citesc pe “Hotnews” ca Sorin Rosca Stanescu a anuntat ca se inscrie in PNL pentru a participa la lupta pentru stim cu totii ce. Ma intreb, ori mai exact spus nu ma intreb, daca va fi primit. Insusi faptul ca i s-a dat cuvantul la mitingul USL, de fapt PNL, este revelator. Deci acelasi partid care e exclus-o pe Mona Musca pe tema trecutului de colaborare cu Securitatea (lucru contestat, din cate tin minte, de fosta deputata PNL), se pare ca nu are probleme in cazul unui personaj care a recunoscut public acest statut de colaborator al politiei politice comuniste.


Romania, incotro? Radiografia protestelor plus o recomandare bibliografica

18/01/2012

“Evenimentul Zilei” m-a invitat sa raspund la cateva intrebari legate de protestele publice care au avut si au loc in Romania, indeosebi cele din Bucuresti. Am raspuns, alaturi de editorialistii EVZ Mircea Cărtărescu, Vlad Nistor, Sebastian Lăzăroiu şi de analiştii politici Ion Cristoiu, Iosif Boda, Vasile Dâncu şi Cozmin Guşă. Public aici raspunsurile mele, in forma lor completa, plus o recomandare de carte direct legata de evenimentele din ultimele zile. Nu poti fi in acelasi timp adeptul lui Isaiah Berlin si al lui Georges Sorel, nu poti sustine deopotriva spiritul civic-liberal si pe acela care sanctifica violenta. Exista evident o legitimitate a revoltei sociale non-violente, dupa cum exista si una a institutiilor democratice.  Ambele trebuie aparate impotriva demagogilor, fanaticilor si aventurierilor.

1. Credeţi că va creşte intensitatea protestelor şi o dată cu ea şi tensiunile sociale?

Tensiunile sociale exista in Romania de decenii, au fost evident amplificate de masurile de austeritate impuse de criza economica globala. Protestele in atari conditii sunt inevitabile, reprezinta un debuseu normal al nemultumirilor populare. Important insa este sa intelegem ca nu statul liberal este de vina pentru aceste masuri, ca ele tin de acumularile unor datorii mai vechi, de gestionarea ineficenta a resurselor, de persistenta unui etatism protectionist care nu mai are cum sa se auto-sustina. Ne place sau nu, vremea “statului-dadaca” s-a cam incheiat. Ceea ce nu inseamna finalul politicilor de asistenta publica, ci regandirea lor pe o baza mai putin disfunctionala. Nu cred ca promotorii protestelor stradale, anti-politice au solutii viabile. Din negativism anarhic nu s-a nascut niciodata ceva coerent si robust. Dar aceste miscari pot cataliza reflectia responsabila a intelectualilor publici, a clasei politice, sunt de natura sa ne reaminteasca lucruri pe care, de prea multe ori, le uitam.

2. Blocarea reformelor?

Romania este angrenata intr-un context economic si politic global, are angajamente in raport cu institutiile financiare internationale, in primul rand FMI, nu se pune prooblema paralizarii reformelor. Ca le vor face cei aflati acum la guvernare, ca le vor intreprinde altii, tine de-acum de artimetica electorala, de meteorologia politicii interne. Dar reformele economice si sociale sunt indispensabile, imperative, inevitabile. 

 3. Retele sociale? 

Miscarile sociale, mai intense ori mai putin intense, nu se nasc din actiunea auto-generata a instrumentelor tehnologice. Sigur, acestea accelereaza difuzarea informatiilor, faciliteaza comunicarea aproape instantanee, permit coordoanarea actiunilor sociale. Dar ce nu pot oferi ele sunt valorile care motiveaza si legitimeaza o miscare durabila si convingatoare. Distinctia esentiala in politica, dintre aliati si adversari, nu este abolita prin aceste retele. Nu cred ca prieteniile de facebook sunt baza formarii unor partide.

4. Perspective pentru Emil Boc si Guvern? Nu sunt politician, nu pot sa ofer un raspuns suficient de informat. Cred ca primul lucru pe care l-as face ar fi sa deschid calea unui dialog dezinhibat cu fortele politice democratice, dincolo de partizanate si pasiuni electorale. Exista momente cand ceea ce numim interesul national trebuie sa primeze. Ar trebui, cred, format un grup de reflectie, compus din sociologi, politologi, antropologi, economisti, care sa ofere cat mai rapid o analiza a cauzelor acestor proteste, dincolo de speculatiile pripite care abunda in clipa de fata. As distinge intre protestele legitime si cele nebuloase, intre directia non-violenta si aceea violenta din cadrul demonstratiilor. Ar trebui ca dialogul public sa accentueze ca Romania este o democratie, nu o dictatura, un stat de drept, nu o tiranie. 

http://www.evz.ro/detalii/stiri/radiografia-protestelor-analistii-raspund-la-intrebarile-protestatarilor-961999.html

Pentru cei care confunda protestele anti-totalitare cu acelea care au loc intr-un regim democratic, este poate util sa le reamintim cum au prins fiinta si cum au functionat actiunile de revolta civica din Polonia anilor 80. Este importat sa retinem ca ethosul societatii civile, asa cum a fost formulat el in strategia “Solidaritatii” si in Carta 77 se intemeia pe repudierea violentei. In egala masura,era vorba de respingerea coruptiei politice si de limbaj, de resurectia valorilor civice, deci de elemente care se regasesc in actualele proteste, catusi de putin omogene si ireductibile la o singura dimensiune.  In multe privinte, revoltele sociale nu sunt procesiuni solemne, ci sfidari ale unui status quo intepenit, momente de carnaval istoric si de sarbatoare a imaginatiei, brese intr-un continuum al complicitatilor si conformismelor. Ceea ce nu inseamna celebrarea anomiei si a anarhiei, exaltarea opozitiei extra-parlamentare, demonizarea statului si negarea legitimitatii institutiilor democratice.

Întregul deceniu opt a fost marcat de frământări sociale în Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria şi Iugoslavia, care au dus în cele din urmă la căderea comunismului în 1989. Central-europenii au militat în ultima decadă a perioadei comuniste pentru drepturile şi libertăţile lor, prin toate canalele posibile: articole, manifeste, mitinguri, întruniri ecologiste. Cartea lui Padraic Kenney survolează activismul tinerilor jurnalişti, scriitori, sindicalişti sau simpli oameni care au ieşit de nenumărate ori în stradă pentru a lupta pentru drepturile lor. Cetăţeni trăind într-un regim comunist deposedant au găsit forţa de a face necontenit breşe în sistem, transgresând graniţele, aruncând cu flori în poliţişti sau militând împotriva serviciului militar obligatoriu. Carnavalul revoluţiilor este istoria scrisă de oamenii simpli care s-au revoltat împotriva comunismului an de an, până când regimul a dat în clocot, iar Zidul Berlinului s-a prăbuşit.

http://www.curteaveche.ro/Carnavalul_revolutiei_Europa_Centrala_1989-3-549

Pentru textul integral si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/romania-incotro-radiografia-protestelor-plus-o-recomandare-bibliografica/

 


Intre penibil si ridicol: Intelectualii-canalii si nostalgia noroiului

17/01/2012

Nu am cont pe FaceBook, desi cineva s-a invrednicit, se pare, sa-mi creeze o asemenea bucurie. Nu stiu sa-l folosesc, nu am habar cum sa-l accesez, nici nu stiu daca nu este o facatura. Imi prisosesc celelate medii de comunicare sociala. Dar am prieteni care imi povestesc ce circula, mai ales in aceste zile, pe seama celor atacati constant drept “pupini” si “sinecuristi”, de la Gabriel Liiceanu si H.-R.Patapievici  la Teodor Baconschi si Sever Voinescu.  Am vazut unele texte publicate pe portaluri de opinii si m-am crucit.

Nu stiu cum pot niste oameni care jura pe valorile spiritului sa coboare intr-atat.  Afirmatii decontextualizate convertite in opusul a ce doresti sa spui, satiri stangisti cu conexiuni in subsolurile extremei drepte negationiste scosi de la naftalina si aplaudati drept profeti ai “noii revolutii”, sacralizarea unei violenţe pretins regeneratoare si purificatoare, stari de frenezie in raport cu ceea, in mod firesc, ar trebui sa-i ingrijoreze pe prietenii societatii deschise, atacuri ignobile, insinuari, insulte si cate altele. Cǎ unii intelectuali traiesc la nostalgie de la boue, o stim de la Baudelaire. Dar nu credeam ca vom trai o epidemie de vadimita. Public mai jos un excelent comentariu de Cristian Patrasconiu aparut pe blogul sau.

o scurta nota informativa:

-Facebook/ul a fost  – si, se pare va fi din ce in ce mai apasat – un mediu in care s-a purtat una din cele mai dure batalii de mesaje in aceste zile atit de agitate

-aici, de fapt acolo, in FB, s-au produs acei intelectuali despre care am mai scris, sugestiv cel mai adesea, in diverse postari in aceste zile.

-acolo, acesti insi pentru care ideile de caracter si de decenta sint, se pare, interzise, au produs texte, mesaje abominabile.

-acolo acesti insi care pozeaza in oameni decenti uneori, care sustin revolutii ale bunului-simt, au facut un gen de prostitutie intelectuala pentru care celebrul Alcibiade ar fi, sint convins, invidios. (ei preluind, totdata, artileria grea a pseudonimului cevetist!)

-nu le dau numele – fiindca imi e jena de nesimitirea lor si, cum mai spuneam, pentru ca nu vreau sa imi murdaresc acest colt de blog.

-ei bine, in anul care marcheaza un centenar Caragiale, acum, cind Marele Fis Protestant devine tot mai evident (fara ca, prin asta, sa spun ca nu exista si multi protestatari de buna credinta in Piata), acestia continua sa execute numere de ridicol si partide de penibil. acum, in seara zilei de 17 ianuarie, acesti intelectuali ratati – ar fi, de fapt, suficient, sa le spun doar “ratati” – fac sedinte de psihopupu cu tutzerii lor, carora le umplusera capul cu propriile lasitati, neputinte convertite in racnete de Romania Mare.

am vrut, inca o data, sa stiti.

FaceBook-ul e un mediu, in multe privinte, educativ. in aceste zile, lectiile sint, multe, amare…

http://patrasconiu.ro/?p=11807

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/intre-penibil-si-ridicol-intelectualii-canalii-si-nostalgia-noroiului/

 

 


Crin Antonescu si demisia presedintelui: Politicǎ si apocalips

16/01/2012

Sa se faca voia noastra, chiar de-ar fi sa piara lumea. “Totul pentru front, totul pentru victorie”. In cazul de fata, frontul il reprezinta, de ani de zile, lupta impotriva statului de drept, impotriva eradicarii coruptiei mari, mijlocii si mici (cine le mai poate distinge?), impotriva dominatiei scandaloase a mogulilor, a oligarhiei parazitare, impotriva proiectului de decomunizare a tarii. Mai tineti minte marile postere cu Mircea Geoana si Crin Antonescu, anuntand zambitori ca “Numai impreuna vom invinge”? Nu doresc sa idealizez pe nimeni, s-au comis unii pasi gresiti, comunicarea nu a fost ce-ar fi trebuit sa fie, austeritatea, inevitabila dar dureroasa, genereaza normale nemultumiri. De aici insa pana la promovarea politicii apocaliptice este o distanta astronomica. Am mai spus-o, o repet: Romania nu se afla pe marginea prapastiei, nu este o dictatura. Citesc un remarcabil comentariu de Mihai Damian pe tema demonstratiilor de protest, a pozitiei liderului PNL si a campaniei de suspendare, inlaturare, demitere etc a presedintelui tarii.

Sa presupunem ca aveti o matusa putred de bogata care tocmai s-a intors dintr-o vacanta, dintr-un loc paradisiac din marile sudului. A deschis televizorul si surprinsa, va cere sa-i explicati ce s-a intamplat. In vremurile actuale, a avea o ruda bogata poate fi o sansa, mai ales daca aceasta a depasit o anumita varsta. Asa ca ar fi mai bine sa-i faceti pe plac, dar cum ? Cel mai simplu ar fi desigur sa-i relatati cronologic succesiunea evenimentelor. Dar daca matusa e pisaloaga, ceea ce e foarte probabil statistic vorbind, s-ar putea sa nu se multumeasca cu atat. De ce se manifesteaza – si inca atat de violent – impotriva unei legi care a fost deja retrasa? Sau, daca manifestatiile sunt pentru sustinerea lui Raed Arafat, cum se face ca ele depasesc in amploare pe toate celelalte din ultimii ani? Ani in care s-au taiat salarii, stimulente, alocatii, pensii speciale samd, motive care ar fi justificat in mai mare masura o miscare de protest.

Nu-i usor de explicat in mod rational o manifestare irationala. Fiindca, in mod evident, o buna parte din manifestanti, si in special cea mai violenta, nu are o motivatie clara. Exista mereu si pretutindeni un procent de populatie gata oricand sa protesteze imotriva autoritatii statului, fara sa aiba vreun motiv pentru aceasta. Sau, mai precis, care cauta orice pretext pentru ca s-o faca. Poate unii sunt suporteri, altii studenti, aceasta are mai putina importanta.  Am vazut recent miscari de protest violente de acest tip in Anglia.  Marile miscari de protest din mai 1968 din Franta au inceput prin ocuparea unui etaj al unei facultati de catre un grup de studenti anarhisti care isi spuneau “Turbatii”. Si decretarea unei “zile anti-imperialism” pentru a doua zi. Am primit astazi un mesaj pe un grup care cerea tuturor membrilor sa se alature miscarilor studentesti de protest din Bucuresti, pentru a incerca sa schimbam ceva. L-am intrebat ce anume si mi-a raspuns ca trebuie sa aratam ca existam, ca nu putem sta pasivi. Oricat am incercat, n-am reusit sa aflu daca dorea cu adevarat ceva de fapt. Din fericire, suntem cam departe de Bucuresti, altfel nu ma indoiesc ca ar fi organizat un mars catre Piata Universitatii.

Continuare aici:

De ce dorim demisia presedintelui. Noi, Crin Antonescu.

PS Un fost prieten ma acuza de cate-n luna si-n stele. Nu i-am raspuns si nu-i voi raspunde, din ratiuni de timp, de pudoare si de onoare. Este dreptul sau sa creada si sa scrie ce i se pare de cuviinta. Dar mi se pare instructiv, dincolo de detaliile concrete care nu au nicio importanta, acest pasaj din interviul dat de Alexandru Paleologu Titei Chiper: “Daca esti cu adevarat prieten cu cineva, nu-l crezi capabil de ticalosie, chiar daca exista probe. Desi ii arati dezaprobarea, ii faci totusi un oarecare credit, ai ingaduinta fata de el, il ierti de saptezeci si sapte de ori cate sapte, cum se spune. Sau daca crezi ca-i un monstru, rupi imediat cu el, dar cu ocazia asta anulezi si tot trecutul. Pui in chestiune si criteriul tau de alegere a prietenilor, n-ai cum sa fii chiar asa de lejer cand abandonezi pe cineva. E un blam si pentru tine insuti”. (v. “Imaginea noastra tulbure. O convorbire cu Alexandru Paleologu”, in Tita Chiper, “Intr-o lumina orbitoare. Interviuri”, Curtea Veche, 2004, p. 97).

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/crin-antonescu-si-demisia-presedintelui-politic%c7%8e-si-apocalips/


Peisaj dupa batalie: Fragilitatea civilizatiei si datoria responsabilitatii

15/01/2012

Mihail Neamtu are dreptate: a iesit la iveala in Bucuresti, de-a lungul ultimelor zile si nopti, acel fond primar si agresiv care fierbe dedesubtul aparentei decalma si senina civilitate. Nu e in fond ceva nou. O stim de la Sigmund Freud, exista un instinct distructiv, agresiv, bestial daca vreti, pe care civilizatia il domesticeste, il reprima, dar nu il poate anihila. Exista cfrustrari colective,o stare diffuza de neliniste, de teama, de malaise. In vremuri de criza, aceste sentimente si emotii se radicalizeaza. Dar aceste explozii nu se intampla ex nihilo, exista antreprenorii urii si resentimentului social, demagogii de serviciu si negustorii de slogane. Pegra nu se mobilizeaza de la sine. Niciun pogrom in istorie nu a avut loc in chip cu desavarsire spontan.

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/cetateni-sau-brute-civism-sau-violenta/

Mi-e teama ca ca exista politicieni in Romania care au anuntat inca in urma cu cateva luni ca politica anului electoral se va face in strada. Ma insel eu, ori este vorba de dl Adrian Nastase? Ma insel eu, ori de ani de zile se vorbeste de “cezarism”, “Bonapartism”, “dictatura”. “teroare” etc? Adrian Severin este acum “dat disparut”, dar retorica sa toxica este prezenta. Mai tineti minte ce scria despre intelectualii grupati in “minoritea fascistoida” (Liiceanu, Patapievici, Mihaies, Cartarescu, Tismaneanu) pe vremea cand era editorialist, alaturi de profesoara Zoe Petre si de alte persoane cunoscute, la”Ziua” lui SRS? Nu a publicat Institutul “Ovidiu Sincai” al PSD, imediat dupa alegerile din 2009 un “studiu” intitulat, parca, “Cezarul a invins!”?

Cativa politicieni se joaca cu focul, incurajeaza radicalismul populist si iata urmarile. Nu voi cadea in capcana scenaritei. Exista nemultumiri legitime in Romania? Evident. Este normal ca aceste insatisfactii sa fie exprimate public? Evident. Sunt violentele stradale, cocktailurile Molotov, agresarea fortelor de ordine, atacurile asupra unor magazine si banci, intimidarea pietonilor pasnici, vandalizarile etc lucruri normale intr-o societate civilizata? Aici nu mai spun evident. Ba chiar spun ca nu sunt normale si ca toate fortele politice responsabile trebuie sa le reprobe fara urma de ambiguitate. Linia de demarcare ii separa pe prieteneii civilizatiei de sustinatorii barbariei.


Furie, petarde si violenţǎ: Marea alianta uslaşo-ultraşǎ (Updated)

14/01/2012

Urmaresc de departe, dar cat pot de atent, ce se intampla in tara in utimele zile. Mai ales protestele de la Bucuresti care sambata pareau sa fi atins cote paroxistice si care au explodat din nou duminica. Situatii de acest gen invita la excese retorice, la provocari si la aventuri in care ceea ce se dorea initial se evapora fara urma, iar ceea ce se intampla de fapt nu mai seamana catusi de putin cu scenariile de culise. Jocul de-a anarhia este unul extrem de periculos. Stii, eventual, unde incepe, nu stii niciodata unde si cum se termina. Un vechi proverb german, citat adeseori in anii cand Republica de la Weimar se clatina haotic, spune: “Padurii ii trebuie o mie de ani ca sa creasca, ii este de ajuns o noapte ca sa arda”.

Manifestatii, lozinci rimate si ritmate (nu mai conteaza cat sunt de stridente, de absurde si de vulgare), vehementa, violenta, petarde, pietre, sticle, pubele, gaze lacrimogene, jandarmi raniti, protestatari la randul lor loviti, chipuri acoperite de o maniera zapatista de fulare, cagule si glugi, panica indusa iresponsabil prin televiziuni, afirmatii grabite de genul “Basescu primeste ceea ce merita” ori “cine seamana vant, culege furtuna”, un lider al USL, presedinte de partid care se viseaza presedinte de tara, cerand ca presedintele tarii sa fie suspendat prin presiunea strazii, incantatii electrizante imprumutate din alte timpuri gen “Noi suntem poporul/Jos cu dictatorul”, de-ai crede ca Romania a dat faliment precum Grecia ori ca se afla pe marginea prapastiei.

Dictatura in Romania? Sunt interzise ziare ori posturi de televiziune, oricat de dure ar fi ele in raport cu seful statului ori cu guvernul? Sunt concediati peste noapte sute de judecatori? Este amenintata Curtea Constitutionala? Exista detinuti politici? Sunt agresate ori sufocate partidele de opozitiei? Sunt impiedicati liderii lor sa-si vada de treburi dupa cum considera de cuviinta? Vor sa tina discursuri dinamitarde, o fac. Vor sa mearga la raliuri, nimeni nu obiecteaza. Vor sa elimine un fost candidat prezidential si pana nu demult lider al principalului partid de opozitie ca pe o masea stricata? O fac fara probleme. A fost modificata Constitutia si s-a schimbat numele tarii? Exista cenzura? Se atenteaza la independenta Bancii Nationale? Vreti exemple de propensiuni dictatoriale, priviti spre Venezuela, Bolivia, Ecuador, si, din nefericire, Ungaria. Vreti exemple de dictaturi, priviti spre Belarus si Cuba.

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/dictatorul-basescu/

Ce cauta “Noua Dreapta” in tot acest imbroglio? Cati dintre protestatari sunt “revolutionarii” lui Ilici? Cati sunt partizanii lui Dan Diaconescu? Ce conexiune logica, psihologica ori sociologica poate fi stabilita intre pasionatii suporteri ai unei echipe de fotbal si reforma sistemului sanitar? Cat a fost “planificat” si cat nu? In ce priveste “semanatul de vant”, mi-e teama ca poate functiona si pe principiul bumerangului. Ce legatura (mai) au aceste proteste cu proiectul (retras) al Legii Sanatatii? Cine i-a incurajat pe ultrasi, pe radicali, din ce strafunduri ale nemultumirii si frustrarii s-a nascut aceasta miscare, cel putin aparent lipsita de structura si de program, care ar merita studiata de cei care il acuza mereu pe Traian Basescu de populism? Este vorba intr-adevar de o miscare sociala? Timpul si derularea evenimentelor vor decide si ne vor lamuri. Pentru moment, observ ca au loc proteste anti-guvernamentale si anti-prezidentiale, nu anti-sistemice Nu este vorba de o miscare anti-politica, ci de una sustinuta de forte politice precise in scopuri usor identificabile (si pe care, de altfel, nu le tainuiesc). Am citit cu mare interes pe platforma “Hyde Park” articolul “Manifestatiile de prime-time” semnat de Cristian Patrasconiu, unul dintre cei mai lucizi jurnalisti ai Romaniei de azi. Iata un fragment:

“Scurt, să facem câteva constatări la îndemână. Vineri şi sâmbătă am avut, în faţa Palatului Cotroceni două manifestaţii de protest la adresa lui Traian Băsescu. Pretextul tine de doctorul Arafat, miza reală este alta, mai ales că motivul revendicării centrale fusese anulat de surprinzătoarea decizia a şefului statului de a renunţa, poate pentru moment, la proiectul de lege care ar promova reforma în sănătate. Şi să formulăm câteva întrebări: când au avut loc aceste manifestări, vampirizate politic în mod evident? După 6, până către seară. Ce expunere au avut ele la TV? Ce e intervalul acesta orar? Altceva decât prime-time? Sunt aceste manifestaţii despre altceva decât despre Traian Băsescu? Puteau fi aceste manifestaţii altcândva decât în prime-time? Se putea multiplica mai bine ideea că lumea iese în stradă şi că vrea înlăturarea “dictatorului”. În fine: credeţi că toate acestea sunt întâmplătoare? Eu sunt convins că nu. Mai mult, cred că se lucrează “pe sistem” şi că scenariul care include ca punct de mare densitate emoţională aceste manifestaţii de prime-time e previzibil. În plus, într-o anumită măsură, el a fost deja sugerat de câţiva lideri politici nu cu mult timp în urmă” .

 

 Update (15 ianuarie 2012) Pentru un tur de orizont asupra semnificatiilor acestor proteste, inclusiv asupra “activizarii civice” (cum ar spune un comentator din zonele neo-stangiste) a unor galeristi de fotbal:

http://sareinochi.com/2012/01/15/pacat-pacat-de-domnul-calfat-bonus-domnuleprimar-ro-s-a-transformat-in-tovarasulvasiledancu-usl/

Pentru felul cum se discuta proiecte de legi de catre adeptii a ceea ce eu numesc, preluind un concept al lui Constantin Noica, lautarismul ultragiat, recomand un mai vechi dar, vai, cat de actual articol de Dragos Paul Aligica:

http://www.contributors.ro/fara-categorie/prostie-iresponsabilitate-stangism-teoria-lui-cuculetz/

Cat priveste reactia USL, ea nu a intarziat. In locul unei dezbateri pe tema Legii Sanatatii, in locul unei reprobari a recursului la violenta si a actiunilor stihinice, liderii opozitiei exploateaza momentul incins, invoca abuziv vointa “romanilor” si cer, din nou si mereu, ceea ce chiar ei numesc “inlaturarea presedintelui tarii”. A prins fiinta marea alianta uslaşo-ultraşǎ. Acum stim cui prodest. Urmarile le vom vedea curand.

“Romanii au iesit in strada sa arate ca nu mai vor sa il accepte ca presedinte al tarii pe Traian Basescu. USL vrea o Romanie corecta, o Romanie a bunului-simt, iar primul pas este inlaturarea presedintelui si organizarea de alegeri anticipate pentru un parlament legitim. In prezent, majoritatea parlamentara nu mai reflecta vointa majoritatii romanilor, asa ca aceasta actiune este singura cale prin care putem pune presiune democratica pe actuala conducere a tarii. Iesirea din criza se va putea face doar prin schimbarea lui Traian Basescu si prin alegeri anticipate parlamentare”, sustin liderii USL in comunicat.”

 
Pentru versiunea integrala a textului meu si pentru comentarii:
 
 http://www.contributors.ro/reactie-rapida/furie-petarde-si-violenta-in-prime-time-cui-prodest/
 

Legea Sanatatii si problema binelui public

13/01/2012

Urmarirea binelui public intr-o democratie transcende interesele partizane. Din pacate, nu asa stau lucrurile la ora actuala in Romania. Mi se pare excelent articolul lui Dragos Paul Aligica publicat pe “Contributors”. Il reiau aici pentru ca il consider de o revelatoare si urgenta claritate. Am urmarit, ca atatia altii, furtuna de reactii si contra-reactii provocata de ceea ce este perfect normal: reajustarea, regandirea, reformarea sistemului de sanatate publica intr-o tara care vrea sa rupa cu ineficienta cronica si cu coruptia endemica. Nu vorbesc in totala necunostinta de cauza: in vara anului trecut m-am intalnit direct cu deficientele sistemului de sanatate. Eram in vizita in tarain luna iulie. Sotia mea, care urma sa se intoarca la Washington peste doua zile, a avut un grav accident (fractura de glezna) si a fost internata la Spitalul de Urgenta din Floreasca. Ambulanta impecabila, doctori excelenti (nu am cuvinte sa le exprim recunostinta), infrastructura ruginita, birocratie intimidanta si obtuza. Lipseau medicamente esentiale, conditiile igienice erau deplorabile, am alergat in miez de noapte din farmacie in farmacie. Scenele pe care le-am vazut erau dantesti. E nevoie de refiorma? You bet. In 2010, doctorul Raed Arafat, subsecretar de stat la Ministerul Sanatatii, a primit Premiul GDS “pentru profesionalismul și eficienta de care a dat dovadă în dezvoltarea sistemului sanitar de urgentă din România”. Am primit eu insusmi acest premiu in 2007, am votat pentru Raed Arafat cand a fost propus. Este de sperat ca ideile sale vor fi luate in consideratie in dezbaterile ce vor continua. In dialog cu alte propuneri,  fara ca cineva sa  pretinda ca detine adevarul ultim. Ramai insa perplex cand vezi cum aceleasi persoane care nu aveau nimic de spus in favoarea doctorului Arafat cand facea parte din echipa guvernamentala Boc, sunt astazi consumate de o irepresibila revolta.

S-au proferat in aceste zile acuzatii care de care mai buimacitoare, s-au facut insinuari, s-a sugerat ca este vorba de un razboi privat intre seful statului si un remarcabil doctor, pe buna dreptate admirat pentru intiativele sale pe linia urgentelor medicale. S-a convertit o tema de interes general in subiect de intempestiva mobilizare si artificiala “indignare”. Prea putini au fost cei care au examinat atent proiectul Legii, desi el era disponibil pe diverse site-uri.  Lautarismul ultragiat si veleitarismul apodictic  si-au spus, ca in atatea alte cazuri, cuvantul. O discutie despre politici publice, despre impactul uman, social si financiar al  proiectului de lege a deraiat in cele mai stranii si contra-productive directii. Nimic nou, de fapt. Dragos Aligica are dreptate: traim in zodia lui deja-vu. Miza este insa imensa si nu este loc pentru defetism: mergem inainte pe linia refomarii institutionale a statului sau batem pasul pe loc, mandri de stagnare si fericiti de perpetuarea vechilor metehne? (V.T.)

Povestea cu Legea Sanatatii: Cum se vede de la distanta, cu detasare

de Dragos Paul Aligica

Ministerul Sanatatii a retras din dezbatere publica proiectul legii sanatatii, la cererea premierului Emil Boc, potrivit unui comunicat al Guvernului. In prealabil, Traian Basescu a cerut public Guvernului retragerea proiectului: “Spitalele nu vor schimbarea, medicii de familie nu vor, sistemul de urgenta nu vrea schimbarea. Inteleg din toate semnalele publice ca si o mare parte din public nu vrea schimbarea. Cer public premierului retragerea proiectului care viza reforma in sanatate… Inteleg ca sunt foarte multi multumiti de starea actuala a sanatatii”.

Citesti, ridici din umeri si zici: Asta e. Cerere si oferta democratica la lucru. Oferta politica a fost formulata. Oferta nu a corespuns cererii. Si atunci este natural ca oferta sa fie retrasa. Asa functioneaza democratia. Si bine face. Daca n-ar functiona asa, ar fi vai de popor. In cazul de fata, nu este prea clar care e cererea poporului. Nici ca idee generala, nici in termeni operationali. Operational vorbind, cererea pentru status qvo este singurul lucru vizibil. Dar asta e o alta discutie. De la distanta privind, asemenea lucruri se pierd in cenusiul irelevantului.

Neurmarind atent, nu vezi deci decat contururile generale. Iar dincolo de punctul final descris succint mai sus, ce s-a vazut de la departare nu a fost decat o mare agitatie mediatica. O zbatere cam isterica, atfel transparenta motivational. Interese invizibile public au fost scoase la lumina de turbion. Si multa prostie publica si privata ce a devenit mai vizibia ca oricand, odata ce presul care o acoperea a fost rasturnat in imbulzeala. Amuzant, un pic trist, totusi -in esenta- nimic care sa nu mai fi fost vazut si inainte. Ceva familar. Din zare privit, pare ceva similar cu atatea si atatea alte episoade (acum uitate) din trecutul recent.

Fara sa stai sa intri in amanunte, reflexul profesional este sa etichetezi imediat datele problemelor pe care le analizei cu concepte de specialitate la indemana. Apoi sa treci mai departe. Aici conceptul ce vine automat in minte este cel de „rezistenta la schimbare”. Concept important in teoria organizationala, management, sociologica organizatiilor si institutionalism. Larg raspandit nu numai in teorie dar si printre practicieni care il utilizeaza (cu mare folos, se pare) in consultanta sau administratia si restructurarea sistemelor publice si private.

Notiunea in sine este un microunivers conceptual ce da un cadru de intelegere simplu si clar unei intregi serii de evolutii romanesti din istoria recenta. Fiind nevoita sa schimbe lucrurile (fie pe motive de blocaj si metastaza a statului creat de Ion Iliescu in anii 90, fie datorita presiunii crizei economice internationale), Romania trece spasmodic prin astfel de momente de reactie si contra-reactie. O face regulat, in ritmul reformei. Orice demers de schimbare a actualelor structuri de putere si interese genereaza contra-reactii. Si realitatea este ca Romania a cam avut parte de schimbari in ultimii 8 ani. De la sistemul fiscal (cota unică) si codul muncii pana la sistemul de educaţie si sistemul de pensii ; de la codurile penale si codul civil la mica reformă din justiţie si salarizarea din sistemul public …Schimbari, reforme, schimbari dupa schimbari, tulburari de ape si de interese, grupari si regrupari, reactii si contra-reactii…

Oricine a avut de a face cu managementul unei organizatii umane stie ca o simpla organizatie formata dintr-o mana de oameni si un buget de trei lei poate generea rezistenta la schimbare de intensitati uluitoare. Ca o simpla firma de prestari servicii, o scoala generala, o universitate, nemaivorbind de o corporatie, puse in fata unei schimbari cat de cat semnificative, pot declansa si elibera o energie anti-schimbare de megaproportii. Dar o intreaga tara? Dar un sistem social de aproape 20 de milioane de oameni?! Mai ales cand trebuie in numai cativa ani sa treaca prin atatea reforme si ajustari…

Deci ne ajuta conceptul sa intelegem tabloul general, ce se intampla in linii mare? Da. Sa justificam si scuzam, nu. Sa intelegem, da. E naturala rezistenta la schimbare? Da. Place sau nu, perdantii din urma schimbarilor vor reactiona, adversitatile politice vor incerca sa folosesca si manipuleze circumstantele, va fi agitatie, va fi tensiune, va fi conflict. Este parte vietii sociale, parte a schimbariii sociale.

Sigur, modul in care are loc rezistenta, cine o face si cum o face, este uneori mai important decat ideea in sine. In cazul de fata, vedem ca modurile de manifestare tradeaza ceva patologic in societatea, politica si viata publica romanesca. Dar patologic sau nu, asta e realitatea.

Asa se vede de la distanta si detasat. Ganditi-va ce s-a intamplat: De la cota unică si codul muncii pana la sistemul de educaţie etc.etc. etc…Schimbari, reforme, schimbari dupa schimbari, tulburari de ape si de interese, grupari si regrupari, scandal si scandal. La fiecare schimbare un nou grup de nemultumiti se adauga corului. Despre prostimea aflata in trecere si in treaba, nu mai vorbim…

Acum a venit vremea legii sanatatii. Ca toate marile agitatii, va trece si asta. Saptamana viitoare toata povestea e uitata. Saptamana viitoare va veni cu alte chestii si povesti. Ciclul vietii publice in Romania e asa construit ca e naiv sa crezi in respiratia si manevrele pe spatii si durate largi. Ce e un defect cand e vorba de reforma devine ceva pozitiv cand e vorba de contra-reforma…

Pe scurt, cineva care vede de la distanta si un pic detasat toata agitatia asta, nu ar avea decat un un singur mesaj important pentru sustinatorii reformei in Romania: Indiferent de pozitia fata de lege, sunteti minoritatea care a dorit sincer reformarea sistemului de sanatate. Nu a iesit de data asta. Asta e. Intr-o democratie un popor traieste exact asa cum merita. La romani, asta este momentan nivelul. Ati facut tot ce ati putut si in acest caz. Ca si in alte cazuri, cand ati avut mai mult succes, ati facut ce trebuia facut, in conditiile date.

Nu uitati ca sunteti o minoritate care in ultimii zece ani a sfidat legile gravitatiei politice si sociale. Ati dus Romania inainte sfidand Romania insasi, asa cum a fost ea redesenata de Ceausescu, Iliescu si clientii, asociatii si urmasii lor. Cred ca uitati asta destul de des. Uitati cu cine aveti de a face si uitati ca rezistenta la schimbare e un fenomen social si politic de o forta coplesitoare. Iar prostia umana un fenomen cosmic pe care nici rezistenta la schimbare (asa data naibii cum apare din discutia de mai sus si din ce zic expertii) nu poate s-o incapa… Da pe dinafara din orice, inclusiv din cosmos…

Opriti-va o secunda. Respirati adanc, admirati fenomenul. Zambiti pentru ca puteti intelege. Este unul din privilegiile daruite de viata oamenilor inteligenti. Profitati de acest privilegiu. Azi spectacolul e absolut gratuit.

Serios vorbind: Scorul general al schimbarii pozitive in Romania va este favorabil. Sigur, detaliile conteaza. Dar in cazul de fata, chiar ca nu merita supararea. Mult zgomot pentru nimic. Daca nu credeti, verificati intr-o saptamana…

http://www.contributors.ro/fara-categorie/povestea-cu-legea-sanatatii-cum-se-vede-de-la-distanta-cu-detasare/


Cine a fost Liuba Chişinevschi? Ascensiunea si caderea unei amazoane comuniste

12/01/2012

Cantecele anticomuniste din exil ale lui Jean Moscopol sunt de fapt tot atitea acte de acuzare la adresa unui regim barbar pentru care insasi invocarea ideii de drepturi ale omului era o crima politica. Cine a citit “Memoriile mandarinului valah” de Petre Pandrea îşi va aminti nu numai atmosfera irespirabilă a epocii, ci şi referinţele la tandemul Iosif-Liuba Chişinevschi. Nascuta in 1911 la Tighina, de formatie muncitoare tipografa, cea care s-a numit initial Liube Kisinevskaia, al cărei nume de familie a fost adoptat de cel pe care Iosif Sava îl numea “un croitoraş analfabet”, era una din amazoanele aparatului clandestin. Dupa 23 august, a fost propulsata pe ecranul gloriei supreme, aplaudata si adulata ca o “neinfricata luptatoare revolutionara”, principala discipola a Anei Pauker, militanta de varf a sindicatelor comuniste, presedinta a Femeilor Romane Antifasciste, membra in Prezidiul Marii Adunari Nationale, vicepresedinta a Comisiei Controlui de Partid, si cate altele. In 1971, Nicolae Ceausescu a decorat-o cu ordinul “Tudor Vladimirescu” pentru meritele ei in istoria PCR.

La mijloc, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej si Petru Groza.  In dreapta, la capat, Iosif si Liuba Chisinevschi (fotografie din 20 octombrie 1951, la Teatrul Armatei, cu prilejul reprezentatiei de gala data de ansamblul de dansuri populare din URSS, Fototeca onnline a comunismului romanesc, Arhivele Nationale/IICCMER, www.crimelecomunismului.ro). Fotografia #EA135

S-a stins din viata in 1981 ducand cu ea nenumarate secrete ale micului Bizant rosu. Pe lista personalitatilor ale caror urne se afla depuse la Crematoriul Cenusa, numele ei este intre Ana Pauker si Lucretiu Patrascanu. In 1947 primise ordinul “Coroana Romaniei”. In 1981 nu mai era decat o trista epava a timpurilor cand avusese in maini paine si cutitul. Ar merita scris un studiu despre aceste grandes dames ale aristocratiei rosii: Liuba, Tina Chivu, Ecaterina Borila, Stela Moghioros, Ghizela Vass, Ana Toma, Melita Apostol, Ofelia Manole, Zina Brancu, Vanda Nikolski, Tatiana Bulan, Alexandra Sidorovici, Constanta Craciun, Mia Groza, Sanda Ranghet.

http://romaniandeathcremation.blogspot.com/2009_10_30_archive.html

Stalinista neinduplecata, din categoria numita true believers, Liuba nu a cunoscut indoiala, desi a trait in propria familie efectele terorii bolsevice. Iata ce-mi scria, la 26 septembrie 1989, fiul ei si al lui Iosif, Gheorghe Chisinevschi (intre timp decedat): “Am avut noi insine in familie victime ale terorii staliniste; un frate al mamei a fost impuscat in 1937, o sora de-a ei a stat in lagar etc” (textul complet al scrisorii l-am publicat in “Studii si materiale de istorie contemporana”, vol. 7, 2008, pp. 191-197). Aceste tragedii nu au zdruncinat convingerile de granit ale Liubei Chisinevschi. După 1945, ea a devenit membră a CC al PCR, secretara a Prezidiului Marii Adunări Naţionale, vicepreşedintă a Confederaţiei Generale a Muncii (cureaua de transmisie sindicală a PCR), figura de frunte a ARLUS şi a nenumărate comitete şi comiţii. În 1957, când s-a prăbuşit Ioşka, Gh. Gheorghiu-Dej i-a propus Liubei să divorţeze, oferindu-i opţiunea de-a deveni “prima doamnă a ţării”. Cântecul lui Moscopol vorbeşte despre le triste destin des dignitaires déchus.

 http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=ob2QEk4wZNo

Liuba a refuzat oferta lui Gheorghiu Dej. Daca l-ar fi dezavuat pe Ioska, in 1961, cand a implinit 50 de ani, ar fi fost devenit probabil “Eroina a Muncii Socialiste”. N-a facut-o, a fost atacata nemilos la Plenara din 30 noiembrie-5 decembrie, indeosebi de catre fostii ei apropiati colaboratori la Consiliul Central al Sindicatelor (CCS), Gheorghe Apostol si Anton Moisescu. La vremea respectivă, ar trebui adăugat, Liuba era cunoscută drept o activistă modestă: circula în cartierul Primăverii pe bicicletă. Dupa Plenara din iunie 1957, cand Ioska a fost acuzat, impreuna cu Miron Constantinescu, de fractionism si “liberalism “(ce ironie!), familia Chisinevschi a trebuit sa paraseasca somptuoasa resedinta de pe Bulevardul Jdanov (azi Primaverii). Ei s-au mutat pe strada Haia Lifschitz, apoi Rozelor, azi Washington. In locul lor s-a instalat Mihai Dalea, apoi, in anii 70, Dumitru Popescu-Dumnezeu. În ultimii ani de viaţă, Liuba, care locuia in blocul Wilson, a dezvoltat un Parkinson agresiv. Primul dintre copiii Chisinevschi care a plecat din tara a fost Milea, stabilit in Canada. Apoi au plecat in Israel Andrei si Gheorghe. Singurul care a ramas in Romania a fost Iuri.

Despre Plenara din noiembrie-decembrie 1961, acea reuniune ritualica pe care Dej a numit-o “cea mai frumoasa Plenara din viata sa”, avea dreptate Ghita Ionescu sa o considere un urias exercitiu al mistificarii. Grupul Dej, construit pe structura factiunii din inchisori din ani ilegalitatii, isi regla simbolic conturile cu cei priviti drept “moscoviti”. Evident, era vorba de plasmuiri propagandistice: teohari Georgescu, Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu nu fusesera la Moscova in timpul razboiului. Pe alta parte, acuzatori gen Petre Borila, Dumitru Coliu, Gheorghe Stoica si Leonte Rautu erau cominternisti cu vechis state de functiuni. Imi amintesc cum, la zece ani, citeam fara sa pricep mare lucru paginile nesfariste din “Scanteia” cu speech-urile rostite la Plenara (dupa ani, citind documente de arhiva am realizat cat de forfecate si reconfectionate erau aceste discursuri in versiunea publicata). Exclus din partid pe atunci, tatal meu plecain zori de zi si revenea epuizat noaptea. Deci nu comentam acele revelatii decat cu bunicul din partea mamei, un om de o mare intelepciune, si cu colegul meu de clasa, Andrei Manoliu, fiul doctorului Nicolae Manoliu, directorul de la “Elias”, un respectat specialist in boli contagioase, ilegalist, fost detinut in lagarul de la Vapniarka. Numele unora dintre cei stigmatizati le stiam, erau parintii unor colegi de scoala.

Intr-o seara, am mers cu mama mea la prietena ei, doctorita neuroloaga Iulia Unger care locuia pe strada Pictor Rosenthal, nu departe de noi. Iulia locuia intr-o garsoneira dubla la etaj, alaturi de farmacista Sanda Sauvard,ceamai apropiata prietena a mamei mele, inca din anii Razboiului Civil din Spania. “Tanti Sanda”, cum ii spuneam, se maritase in Spania cu un comunist francez, Maurice,a luptat in Rezistenta franceza, a afost deprtata la Auschwitz si Ravensbruck, s-a intors in Romania in 1950. La parter locuiau Nestor Ignat, sotia sa, actrita Ana Barcan, si fiul lor Bebe. Mama si Iulia au stat de vorba ore in sir despre discursul lui Petre Borila, cel care fusese unul dintre liderii emigratiei comuniste romanesti din URSS in anii razboiului. Cred ca au comentat si alte interventii, dar ceea ce-mi amintesc cu precizie este legat cealui Borila. Mama si Iulia studiasera impreuna medicina la Moscova, ii cunosteau bine pe Petre si pe Ecaterina. Iulia era prietena nedespartita cu Vanda Nikolski, pe vremea aceea vicepresedinta a CCS, apoi la Crucea Rosie (nicio legatura cu generalul de securitate Alexandru Nicolschi). Cred ca erau derutate, nu intelegeau ce se urmarea cu acele incredibile rechizitorii. La Moscova, Iulia fusese parte a unei troici de prietene, alaturi de Hanna Wolf (viitoarea sefa a Scolii Superioare de Partid “Karl Marx” din RDG si Lena Berg, reprezentatanta PSUG la Praga, in colegiul revistei “Problemele Pacii si Socialismului”). Se pomeneau aproape in soapta nume stranii, cu rezonante exotice: Luximin, Stefanov, Spiru, Goldberger, Rakovski, Valter, Manuilski, Pasionaria, Dimitrov, Slansky. Acea seara mi-a ramas adanc incrustata in memorie, m-azm gandit la discutia dintre mama si Iulia citind “O cripta pentru Boris Davidovici” de Danilo Kis. Parintii mei nu fusesera niciodata apropiati de familia Chisinevschi, dar erau prieteni cu doctorul Cornel Kaplan si sotia acestuia, Tea, nepoata lui Ioska. Eu eram pe atunci coleg de clasa, la “Petru Groza”, cu Vasea Borila, cu Ghita Goldberger, cu Mircea Alexa, cu Svetlana Schiopu, cu Nelu Bansoiu, cu Florica Jebeleanu, cu Vova Valeanu si, cum spuneam, cu Andrei Manoliu. Nicu Ceausescu, Lena Rautu, Ioana Pintilie erau in clasa paralela.

 
Iosif  Chişinevschi (1905-1962)

Petre Pandrea greşea într-o singură privinţă: tovarăşa Liuba nu era nepoata lui Lazar Moiseievici Kaganovici. Nu avea nevoie de aceasta relatie opentru a domina in elita stalinismului din Romania. Avea destule “credite” revolutionare pe cont propriu, inclusiv relatii speciale cu Ana Pauker, cu Dej, dar mai ales faptul ca facea un tandem perfect cu marele sforar al partidului care a fost Iosif Chisinevschi. In “Raportul” lui Dej la Plenara din noimebrie-decembrie 1961, se vorbea despre “esenta slugarnica si carierista a lui Iosif Chisinevschi”, o caracterizare perfecta, introdusa, cel mai probabil in speech de cel care ii fusese ani de zile mana dreapta la propaganda, Leonte Rautu, adevaratul regizor al acelei uriase masluiri menita sa consolideze cultul lui Dej si sa fortifice stalinismul national, anti-hrusciovist si anti-reformist.  Am întâlnit-o de câteva ori în viaţă când ne-a povestit, mie şi altor prieteni, întâlnirile cu I.V. Stalin şi ne-a relatat lucruri fascinante despre prima fază a ascensiunii cuplului Ceauşescu.

Concluzia: oricâte servicii ai fi adus de-a lungul timpului cauzei “providenţiale” a proletariatului, Kremlinul (Partidul) nu iartă.

PS: Pentru a ilustra absurditatea, chiar demenţa epocii şi, mai ales, contribuţia personală a şefului suprem al propagandei comuniste, iată un fragment dintr-o şedinţă a Consiliului de Miniştri din aprilie 1953, când s-a discutat modificarea după model sovietic a Codului Penal:
“Astfel, I. Chişinevschi întreaba “care este deosebirea dintre mijloace si instrumente”. Raspunde un participant, Feller: “Prin instrument se întelege când cumperi, de exemplu, un revolver; unele intra la fel aici, mijlocul are sfera mare; instrumentele sunt scule”.

Totusi, insista I. Chisinevschi, “se spune despre guvernele marionete care sunt în mâinile imperialistilor ca sunt unelte si instrumente”. “Instrumentul – precizeaza Al. Voitinovici – este obiectul fizic pe care îl folosesc ei, iar mijloacele sunt conditiunile din afara pentru a putea utiliza aceste instrumente”. Prim-vicepresedintele Consiliului de Ministri staruie si asupra stilului de redactare a fiecarui articol. “Dvs. stiti ce importanta are stilul; un cuvânt de prisos strica aspectul articolului. In ptroblema continutului, stilului uitati-va în aceasta [probabil Codul Penal], nu va este drag când citiţi definitia”?

In definirea tentativei si a infractiunii, dupa ce este citit textul sovietic, I. Chisinevschi accentueaza: “Cel mai indicat este (Andrei Ianuarievici) Vâsinschi, are indicatii foarte bune, apoi folositi, studiati concluziile la raportul tov. Stalin despre rezultatele primului plan cincinal; este un capitol de ascutirea luptei de clasa, unde da o serie de definitii infractiunii”. Se staruie si asupra definitiei vinei si vinovatiei. Intervine Feller care da citate din codurile penale din Bulgaria, Cehoslovacia si U.R.S.S. “In ce consta slabiciunea aceasta” îsi exprima. I. Chisinevschi dezacordul. Ca “ati copiat. Trebuie sa aprofundati, pentru ca aci se da o definitie. Definitia trebuie studiata si dezvoltata, prelucrata si aplicata la subiectul respectiv care se preocupa. Ce spune legea penala sovietica, considera crima… (citeste ruseste).”.

Notă (VT): La vremea respectivă, Chişinevschi era omul nr. 2 în Partid, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PMR, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, supervizor al propagandei şi culturii (aghiotantul său fiind Leonte Răutu), al cadrelor – adjunctul său a fost Nicolae Ceauşescu. De asemenea, Chişinevschi era coordonatorul acţiunilor represive, cu funcţii de îndrumare a Securităţii, Miliţiei şi “Justiţiei”.

Sugestii bibliografice:

Ghita Ionescu, “Communism in Romania. 1944-1962, Oxford University Press, 1964

Victor Frunza, “Istoria stalinismului in Romania”, Humanitas, 1990

Robert Levy, “Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist”, University of California Press, 2001

Dan Catanus, Alina Tudor, “Amurgul ilegalistilor. Plenara CC al PMR din 9-13 iunie 1958″, Editura Vremea, 2000

Dan Catanus, Alina Tudor, “O destalinizare ratata: culisele cazului Miron Constantinescu-Iosif Chisinevschi
(1956-1961)”, Editura Elion, 2001.

“Dosarul Ana Pauker. Plenara Comitetului Central al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961″, Selectarea si editarea documentelor, studiu introductiv si note de Elis Neagoe-Plesa si Liviu Plesa, Cuvant inainte de Florin Constantiniu, doua volume, Nemira 2006

Adrian Cioroianu, “Pe umerii lui Marx.O introducere in istoria comunismului romanesc”, Curtea Veche, 2007

Petre Pandrea,”Memoriile mandarinului valah”, Albatros, 2000

Vladimir Tismaneanu, “Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului romanesc”, traducere de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, postfata de Mircea Mihaies, Polirom, 2005

Vladimir Tismaneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, editori, “Raport Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania”, Humanitas, 2007

Vladimir Tismaneanu si Cristian Vasile, “Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile raului”, Humanitas, 2008

Vladimir Tismaneanu, “Arheologia terorii”, editia a III-a revazuta si adaugita, postfata de Cristian Vasile, Curtea Veche, 2008

Vladimir Tismaneanu, “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, editia a II-a revazuta si adaugita, prefata de Mircea Mihaies, postfata de Cristian Vasile, Humanitas, 2008

http://www.crimelecomunismului.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/#Liuba Chişinevschi

(Fragment din volumul “Parinti si copii. Intre steagul partidului si Salvatore Adamo” care va apare anul acesta in colectia “Despre” la editura Humanitas)

Pentru textul integral si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-liuba-chisinevschi-ascensiunea-si-caderea-unei-amazoane-comuniste/

 


Farmecul pervers al utopiei: Pelerinaje in “Paradisul” sovietic

11/01/2012

Eseist, prozator, istoric literar si critic de film, Angelo Mitchievici a scris o carte deopotrivă istorică şi psihologică, o investigaţie de o superbă erudiţie şi nu mai puţin admirabilă intensitate morală. Fin analist al meandrelor comunismului românesc, cunoscător subtil al relaţiei dintre intelectuali şi totalitarism în veacul numit de Hannah Arendt al furtunilor ideologice,  Angelo Mitchievici realizează în Umbrele paradisului (Humanitas, 2011, colectia „Istorie Contemporana”, coordonata de Cristian Vasile si Vladimir Tismaneanu), un adevărat tur de forţă, o arheologie a avatarelor fascinaţiei exercitate de U.R.S.S. asupra atâtor personalităţi culturale şi politice din România şi Franţa.

  http://www.humanitas.ro/humanitas/umbrele-paradisului

De la Romain Rolland şi Henri Barbusse la Panait Istrati, Alexandru Sahia, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu şi Tudor Arghezi, descoperim în cartea lui Angelo Mitchievici o veritabilă panoramă a orbirii umane, a angajamentelor şi fervorilor puse în slujba unei iluzii. Într-adevăr, nimeni nu este mai orb decât cel care refuză să vadă. Ceea ce am numit cândva frenezia supunerii este tratată aici cu minuţioasă, aş spune chirurgicală rigoare. Universitar de aleasă ţinută, prozator, critic de film şi istoric al ideilor, Angelo Mitchievici nu scrie un rechizitoriu al unei pasiuni care azi, cu beneficiul distanţei, ne apare drept penibilă, absurdă, ridicolă. Şi totuşi, să nu uităm, în anii ’30, cum spunea François Furet, comunismul şi fascismul aveau un viitor. Erau amândouă religii politice incandescente, generau angajamente existenţiale. Aceste lucruri sunt spuse cu maximă claritate de Arthur Koestler în memoriile sale. Autorul marelui roman metafizico-politic Întuneric la amiază a fost el însuşi unul dintre cei magnetizaţi de promisiunea soteriologică a sovietismului. Ruptura sa cu bolşevismul a intervenit abia după procesele-spectacol de la Moscova şi, mai ales, după infamul Pact Ribbentrop-Molotov din august 1939.

Pelerinajele către Mecca sovietică au început imediat după luarea puterii de către bolşevici în noiembrie 1917. Şocată şi traumatizată de hecatombele Primului Război Mondial, stânga internaţională – şi nu doar ea – proiecta în Patria Sovietelor aşteptări febrile născute din disperare, angoasă, debusolare şi revoltă împotriva civilizaţiei burgheze considerate decadentă, chiar muribundă. O civilizaţie acuzată de mediocritate, filistinism, duplicitate, cabotinaj, lipsă de suflet, cinism şi câte altele. Trebuie spus că nu toată lumea a căzut în această capcană, nu toată lumea s-a lăsat sedusă de mirajul sovietic. Printre primii care au descoperit contrastul stupefiant dintre pretenţiile umaniste ale noului sistem, în fapt o mitocraţie partocratică (spre a dezvolta un concept propus de istoricul Martin Malia) purtând veştmintele unei fictive „dictaturi a proletariatului”, au fost anarhiştii americani Emma Goldman şi Aleksander Berkman (amândoi expulzaţi de bolşevici). Tot astfel, marele filosof Bertand Russell observa, după scurte întâlniri cu Lenin şi Troţki la Moscova, că exista un abis între teoria şi practica bolşevismului.

Ispita comunistă, care includea romantizarea U.R.S.S. şi negarea conştientă ori nu, a crimelor dictaturii leniniste, se întemeia, asemenea celei naţional-socialiste mai târziu, pe convingerea că Paradisul poate fi construit hic et nunc, în această lume. În ochii celor care îl venerau, comunismul reprezenta un proiect emancipator absolut. Convinşi că Stalin era garantul acestei întreprinderi eroice, intelectualii îndrăgostiţi de comunism au închis ochii în faţa unor expresii incontestabile ale barbariei totalitare. Plimbaţi cu mare pompă pe banii diverselor agenţii specializate, aceşti „excursionişti în Paradis” au acceptat să ascundă realităţi de o înspăimântătoare atrocitate. Unul dintre cei care au minţit cu bună (adică rea) ştiinţă a fost Walter Duranty, corespondentul la Moscova al cotidianului New York Times. Spre deosebire de Malcolm Muggeridge, jurnalistul britanic care avea să fie expulzat pentru ca a informat lumea despre Marea Foamete din Ucraina soldată cu peste trei milioane de morţi, Duranty a servit publicului american toate legendele staliniste drept adevăruri factuale. În cazul său, oportunismul cras se combina cu şantajul exercitat, se pare, de NKVD. În alte cazuri însă, adoraţia pentru Stalin şi U.R.S.S. ţinea de credinţă. Era vorba de ceea ce Eric Voegelin defineşte drept imanentizarea eshatonului. Uniunea Sovietică era acea another country pe care şi-o doreau intelectualii alienaţi ai Occidentului, aventurieri sau nu, fanatici sau doar naivi, idealişti sau maniaci ai ascetismului voluntarist leninist, de la André Malraux şi Heinrich Mann la Georg Lukacs şi Ludwig Wittgenstein. Se întâlneau în această mitizare trei dimensiuni ale credinţei utopice: mitul, magia, miracolul (reiau aici o idee a istoricului american Fritz Stern, autorul unui celebru eseu intitulat „Naţional-Socialism as Temptation”).

Revelaţiile despre U.R.S.S. au fost contracarate ca efect deşteptător de ascensiunea fascismului. Născut din proiectul Luminilor, universalismul marxist intra în coliziune cu particularismul obsesional al fascismului. Mitologia comunistă conţinea în chiar inima ei această respingere a exclusivismului rasist, a proclamării insolente de către nazişti a unui plan de organizare a lumii în stăpâni (rasa superioară) şi sclavi (rasele inferioare). Comunismul, cum scria Malraux în Condiţia umană, promitea tocmai demnitatea umană, deci contrariul umilinţei. În momentul în care, mai întâi Boris Souvarine, apoi Ignazio Silone, Victor Serge, Panait Istrati, Anton Ciliga, Manès Sperber, Arthur Koestler şi nu foarte mulţi alţii au denunţat marea minciună, la grande supercherie, aparatele propagandistice comuniste i-au anatemizat drept aliaţi „obiectivi” ai fascismului.

Angelo Mitchievici explorează cu luminoasă putere explicativă cum a fost posibilă trădarea cărturarilor, care au fost acele „icoane” sovietice graţie cărora cele mai abjecte abdicări apăreau drept tot atâtea triumfuri. Ura de sine se contopea în aceste prosternări cu dispreţul pentru „lumea veche”, pentru „orânduirea cea cruda şi nedreaptă” pe care zeiţa Istoriei o condamnase definitiv şi irevocabil la pieire. Angelo Mitchievici nu este politolog, dar are o sensibilitate cum rar mi-a fost dat să întâlnesc în raport cu încarnările politice ale pulsiunilor, emoţiilor, patimilor, sentimentelor şi resentimentelor umane. În această carte el reuşeşte să surprindă, coerent şi persuasiv, modul în care fascinaţia exercitată de U.R.S.S. a depăşit cadrele unei intoxicari ideologice pasagere pentru a deveni matricea altor asemenea patologii ale distrugerii spiritului critic. Iată ce-mi scria recent Angelo: „Cei care încearcă să reconfigureze o nouă stângă comunistă ar trebui să reflecteze la această beţie colectivă a utopiei. Am sentimentul că utopia nu şi-a consumat deplin combustibilul şi aici se află naivitatea celor care cred că fenomenul comunist este înmormântat definitiv şi că asistăm la disecţia unui cadavru. În opinia mea, este vorba de hibernare şi nu de deces. În postumitatea comunismului se pregăteşte ceva, un mutant al lui”.

Într-adevăr, nu putem înţelege viziunea „progresistă“ care a stat la baza comunismului românesc (şi nu doar la noi) fără a demistifica eroizarea şi romantizarea U.R.S.S. ca încarnare a Utopiei colectiviste şi egalitariste, ca pământul făgăduinţei. Nu întâmplător, monasticul, asceticul Sahia a iubit U.R.R.S. precum misticii îl iubeau pe Dumnezeu. Călătorii aceştia cădeau în adevărate transe religioase, se închinau, făceau mătănii, erau gata de penitenţă în speranţa că vor fi admişi în comunitatea virtuoşilor, a noilor sfinţi al cărei simbol maxim sacrosanct, în egală măsură mobilizator şi terifiant, era Stalin, marele pontif a ceea ce Czesław Miłosz a numit „noua Credinţă”.

(Acesta este textul prefetei mele la remarcabilul volum al lui Angelo Mitchievici, o carte pe care o recomand ca pe un mare succes al istoriografiei intelectuale romanesti, dar si ca un antidot la eforturile de a propune noi testari ale “ipotezei comuniste”).

 


Tehnologia faradelegii: La moartea unui “profesionist” al represiunii (Updated)

10/01/2012

Represiunea comunista nu s-a marginit la actiunile criminale ale Securitatii. Universul terorii includea si Militia, fortele Ministerului de Interne, sectoristii, granicerii, sistemul penitenciar copiat dupa acela sovietic. Arhitectii acestor institutii erau, cei mai multi, formati in URSS, invatasera in “mareata Uniune” tehnologia  faradelegii. Intre acestia, generalul de interne Ioan Emil Panaite, recent decedat, fost director general al penitenciarelor, unul dintre principalii responsabili pentru lichidarea violenta a miscarii de rezistenta anticomunista din zona Brasov in anii 50.  Oameni (ori mai precis spus neoameni) precum Panaite au fost stalpii statului de nedrept.  Intr-o tara in care seful statului a condamnat dictatura comunista drept ilegitima si criminala, este socant sa afli ca personalitati si chiar institutii oficiale omagiaza “corectitudinea si profesionalismul” unui asemenea macabru personaj.

IICCMER se alătură protestului Federaţiei Sindicatelor din Administraţia Naţională a Penitenciarelor formulat ca reacție la mesajul encomiastic transmis de Administrația Națională a Penitenciarelor (ANP) la moartea fostului general de brigadă (r) Panaite Ioan Emil, personaj cheie al represiunii comuniste. Într-un comunicat de condoleanțe emis de ANP în ziua de 6 ianuarie 2011, directorul general al ANP, chestorul de penitenciare Ioan Băla, afirmă că generalul Panaite „a fost un adevărat profesionist, conducând destinele Direcţiei Generale a Penitenciarelor timp de 13 ani (1976-1989)”. De asemenea, comunicatul menţionează că „Cinstea şi corectitudinea de care a dat dovadă nu vor fi niciodată uitate”.

IICCMER reamintește că generalul Panaite a deţinut funcţii importante de comandă în aparatul de Securitate, Miliţie şi Penitenciare în perioada 1951-1989, fiind responsabil în anii ’50 de capturarea şi uciderea mai multor grupuri de partizani în calitatea sa de şef de Stat Major al Direcţiei Trupe Operative şi de Pază din MAI (oct. 1953 – dec. 1955).

Iata mai jos biografia fostului general, publicată de către experţii IICCMER Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş în volumul Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1949-1989), vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 2009, pp. 349-352.

http://www.crimelecomunismului.ro/pdf/ro/comunicate_presa/panaite.pdf

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/reactie-rapida/tehnologia-faradelegii-la-moartea-unui-profesionist-al-represiunii/

Update (11 ianuarie 2012)

Salutăm decizia ANP de renunţare la informarea de presă comemorativă referitoare la generalul de brigadă (r) Panaite Emil şi sperăm că acest incident nu va afecta bunele relaţii instituţionale dintre IICCMER şi ANP.

www.crimelecomunismului.ro