Omorul nu are termen de prescriptie: Un rǎspuns lui Ion Iliescu

Crimele impotriva umanitatii sunt forme de omor. Crimele comise de regimul comunist, ca si de regimurile fasciste, sunt forme de omor. Crimele comise in timpul Revolutiei din decembrie 1989 impotriva unor cetateni pasnici sunt forme de omor. Crimele din timpul mineriadei din iunie 1990 sunt forme de omor. Crimele infaptuite de Teohari Georgescu, Pantiuşa, Nicolschi, Dulgheru, Goncearuk, Draghici, Negrea, Vasile Gheorghe, Enoiu, Bistran si ceilalti securisti nu sunt prescriptibile. Omorul si crimele comise cu intentie sunt imprescriptibile. Cǎ aceasta modificare a Codului Penal ii deranjeaza pe cei legati de acele momente insangerate din istoria Romaniei, reiese limpede din declaratia exasperata a lui Ion Iliescu, “soarele democratiei originale” intemeiata pe rangi, furt si frauda, presedinte de onoare al PSD si presedinte al Institutului Revolutiei Romane. Implicarea sa directa in ceea ce ramane, conform recentului sondaj CSOP-IICCMER, una din paginile cele mai tulburi din istoria Romaniei nu-l calificǎ sa dea verdicte. Il calificǎ, in schimb, sa fie convocat sa raspunda pentru faptele sale.

Ion Iliescu, despre modificarea Codului Penal cu privire la eliminarea prescrierii infractiunilor de omor: “Rezultatul agitatiei lui Maries”. Camera Deputatilor a adoptat astazi un amendament la Codul Penal, potrivit caruia crimele mai vechi de 20 de ani nu vor mai fi prescrise, aici fiind incluse si infractiunile de omor de la revolutie. Modificarea adusa Codului Penal a starnit nemultumiri, presedintele de onoare al PSD-ului, Ion Iliescu, considerand ca este “rezultatul agitatiei lui Marieş”. Ion Iliescu a declarat, astazi, ca demersul modificarii legii codului penal cu privire la prescrierea infractiunilor de omor este rezultatul “agitatiei acestui Teodor Maries, un tip obscur, cultivat, din diverse motive, de unii si de altii”. “Eu l-as intreba, mai degraba, pe acest om din ce traieste si ce fel de revolutionar este, din moment ce nu l-a cunoscut nimeni ca atare, in decembrie 89″

Asadar, Ion Iliescu a iesit din nou la atac. Deunazi, numea Legea Lustratiei “inutila si aberanta”. Fosta si actuala sa mana dreapta, eternul discipol Adrian Nastase ironizeaza Legea azvarlind-o in derizoriu, ca si cum ar fi vorba de o actiune punitiva la adresa lui Ion Iliescu. Dupa ce o figura marcanta a PNL cerea adoptarea Legii in regim de urgenta, parlamentarii USL au continuat greva lor simbolica, fara sa le pese de greva foamei reala a lui Doru Marieş si a colegilor sai. Altii, din ratiuni legate strict de jocurile politice actuale, se intreaba, pe baza unui tip de speculatie contrafactuala, daca Legea Lustratiei l-ar fi afectat pe Nicu Ceausescu. Evident, da. A fost prim-secretar de judet, membru supleant al Comitetului Politic Executiv, Ministru al Tineretului, prim-secretar al CC al UTC, deci a detinut functii platite in nomenklatura comunista. Nu mai vorbesc despre stangistii de serviciu,pentru care Legea Lustratiei nu este doar absurda si inactuala, dar mai ales de un netarmurit penibil. Ce poate fi mai penibil, n’est-ce pas, decat sa vrei asanarea spatiului public, sa incerci, chiar si atat de tarziu, aplicarea Punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara?

http://inliniedreapta.net/insemnare/stupizenia-fara-seaman-a-lui-costi-rogozanu/

Reiau aici textul doamnei Monica Macovei postat pe blogul personal:

Camera Deputatilor, for decizional, a votat astazi ca infractiunile de omor si infractiunile cu intentie care au ca urmare moartea victimei sa nu se mai prescrie.

Am propus acest proiect de lege colegilor din PDL in urma cu un an, iar Sever Voinescu si alti parlamentari PDL l-au depus in ianurie 2011, fiind insusit si semnat si de deputatii Madalin Voicu – PSD si Ovidiu Gant – Grupul minoritatilor.

Le multumesc tuturor celor care au sustinut si au votat proiectul.

Prescriptia se elimina pentru toate infractiunile pentru care nu s-a implinit termenul de prescriptie pana la data intrarii in vigoare a legii si, evident, pentru cele viitoare.

La fel a procedat, de pilda, si Suedia in 2010 cand a eliminat prescriptia pentru omor, inclusiv pentru crimele pentru care aceasta nu se implinise pana la data de intrare in vigoare a legii.

Aceasta prevedere a legii este in acord cu CEDO.

Romania se va alinia astfel mai multor tari in care omorul nu are termen de prescriptie : Marea Britanie, Germania, Austria, Irlanda, Danemarca, Finlanda, Estonia, Cipru, SUA, Canada sau Japonia.

http://www.monica-macovei.ro/blog/?p=1005

PS Dan Tapalaga este unul dintre jurnalistii-comentatori pe care ii admir. Am citit textul sau de azi de pe “Hotnews” cu mare atentie. Nu ma pronunt asupra Legii recunostintei, desi as aminti ca IICCMER a promovat amendamente legate de recunoasterea meritelor grevistilor anticomunisti din Valea Jiului din august 1977. Din pacate, din cate stiu, nu s-a obtinut avizul unor ministere. Teodor Maries a fost in prima greva a foamei cerand predarea catre Asociatia “21 Decembrie” a dosarelor secrezitate legate de Revolutie si de mineriada din iunie. In urma interventiei presedintelui Basescu, lucrurile s-au deblocat si s-au trimis mii de pagini. Noua greva a foamei este legata, cum scrie si DT, de trei revendicari. Presiunile societatii civile au jucat un rol in accelerarea actiunilor din Parlament. La care se adauga faptul ca Sever Voinescu a lucrat cu Monica Macovei pe tema legii imprescriptibilitatii omorului. Prin Ioan Stanomir, IICCMER a fost consultat referitor la acest proiect.Legile sunt, desigur, imperfecte, ca toate legile scrise de oameni. “Perfecta” a fost samavolnicia comunista in raport cu care statul de drept are datoria sa se delimiteze categoric. Cred ca asupra acestui punct nu exista divergente intre Dan Tapalaga si mine.

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-11629748-cum-adoptat-legea-lustratiei.htm

Prima varianta de Lege a Lustratiei, cea respinsa de Curtea Constitutionala, a fost votata in Parlament in 2010 de reprezentantii PD-L si PNL, impotriva opozitiei PSD. A fost semnata de Roberta Anastase, ca presedinta a Camerei Deputatilor si de Mircea Geoana, ca presedinte al Senatului. Recomand aici articolul lui Sever Voinescu aparut pe platforma “Hyde Park”:

http://hydepark.ro/articol/articol/salvati-de-greva-cum-ar-fi-votat-liberalii-649.html

Cristian Preda exploreaza dilemele legate de Legea Lustratiei in varianta 2012:

http://cristianpreda.ro/2012/02/29/lustratia-din-2012/

Pentru textul integral al articolului meu si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/omorul-nu-are-termen-de-prescriptie-un-r%c7%8espuns-lui-ion-iliescu/

Advertisements

Lustratie si adevar: Vecinii lui Franz Kafka

Nu e nimic surprinzator in faptul ca Ion Iliescu, fost secretar al CC al PCR, fost prim-secretar al CC al UTC, fost prim secretar de Comitet Judetean al PCR, fost membru supleant al Comitetului Politic Executiv, deci vreme de decenii  nomenklaturist platit, considera Legea Lustratiei “aberanta si inutila”. Sunt insa si oameni de buna credinta care cred ca o asemnea lege vine prea tarziu ori ca sufera din punctul de vedere al respectului pentru drepturile cetateanului, fie el si fost activist ori securist bine remunerat. Tema este valabila si continua sa starneasca dezbateri nu doar in Romania. Dar lucrurile trebuie discutate concret, pe baza experientelor istorice, recunoscand diferentele dintre situatiile dintr-o tara sau alta.

Inteleg asemenea rationamente, dar nu le impartasesc.  Noi n-am avut o Masa Rotunda, problematica, desigur, dar reala, nu am avut ceea ce se cheama o tranzitie pactada, precum in Polonia (chiar Ungaria). Nu am avut un Havel la Castel. Am avut peste o mie de oameni ucisi in decembrie 1989 la Timisoara, Bucuresti, Cluj si in alte orase. L-am avut pe Ion Iliescu si pe neo-nomenklaturisti. Am avut neo-comunismul imbratisat cu sovinismull peremist. Am avut disidenti ponegriti si intelectuali critici amenintati cu moartea, calomniati, insultati. Am avut “muncitoare” de la Apaca si “mineri” cu lanturi si rangi. Noi am avut “IMGB vine sa faca ordine”. Noi am avut ceea ce, impreuna cu Dorin Tudoran, numeam, intr-un articol aparut in “Journal of Democracy” la inceputul anilor 90, sindromul Bucuresti. Noi suntem, spre a relua titlul unei carti scrise impreuna cu Mircea Mihaies, tot in anii 90, vecinii lui Franz Kafka. Convingerile mele au ramas aceleasi.

Noi n-am avut un partid comunist care sa accepte o zdrobitoare infrangere electorala, un sef de partid comunist precum Mieczyslaw Rakowski, un sef de stat precum Wojciech Jaruzelski (cel de dupa 1985). Noi i-am avut pe Nicolae si pe Elena, pe boierul de partid Maurer, pe birocratul bornat Manea Manescu, pe oligofrenul Bobu, pe natangul Postelnicu, pe satrapul Dascalescu, pe sforarul securist Iulian Vlad, pe Lina Ciobanu, pe Suzanica Gadea, pe Constantin Olteanu, pe Ion Dinca, pe Paul Niculescu-Mizil, pe Dumitru Popescu. I-am avut pe sicofantii de partid si de stat. Noi am avut stalinism pentru vesnicie. Da, am avut greve si sindicate anticomuniste, am avut disidenti eroici, dar n-am avut o societate civila de dimensiuni nationale, ceva comparabil cu Solidarnosc ca impact social. Tema insa nu poate fi examinata in adancime aici si acum. Avand divergente pe acest subiect cu prieteni apropiati din Romania si din alte tari est europene, solidar cu alti prieteni apropiati, consecvent, sper, cu valorile in care cred, spun: Hier stehe ich, ich kann nicht anders.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/lustratie-si-adevar-vecinii-lui-franz-kafka/

Onoarea intelectuala si pariul libertatii

Mostenirile comunismului se regasesc puternic in formele mentale exclusiviste, in mimarea logicii democratice mai degraba decat in asumarea ei. Degradarea discursului public in Romania ultimilor ani  este unul dintre cele mai alarmante semnale ca traim un moment de deruta axiologica, ceea ce jurnalistul Dan Tapalaga a identificat corect cand a vorbit despre bulversarea valorilor. Nu stiu daca este nevoie acum de o revolutie intelectuala, mai degraba as sustine un proiect de lunga durata capabil sa catalizeze ceea ce numim conversatia publica despre valorile esentiale ale comunitatii politice: traditii, constitutionalism, binele comun. Cred in semnificatia prezentei intelectualilor critici (uneori numiti si intelectuali publici) in orientarea acestor discutii. Dar nu fac parte dintre cei care cad in capcana unei noocratii care sa atribuie intelectualilor cine stie ce merite epistemice extraordinare.

Sunt prea multe exemplele de intelectuali care s-au inselat pentru a nu repeta vechile erori de supraestimare a rolului lor de „pedagogi ai Cetatii”. Dar valorile nu se articuleaza singure, intelectualii democratici (un termen propus de filosoful francez Olivier Mongin) sunt cei care pot da glas unor aspiratii altminteri difuze. Daca exista o mare lectie a veacului al XX-lea este aceea ca ideile si cuvintele au consecinte. Intelectualii sunt asadar fiinte care trebuie sa-si recunoasca propriile responsabilitati, sa nu practice o pagubitoare politica a strutului atunci cand se intalnesc cu marile dileme morale. Intelectualul, aceasta fiinta cu un creion in mana si cu o viziune despre binele lumii, nu beneficiaza de o dispensa la capitolul luciditate. Este ceea ce a demonstrat Raymond Aron cand a scris despre opiul intelectualilor. In Romania de azi, oameni precum Andrei Plesu, Gabriel Liiiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cartarescu, Mircea Mihaies, Teodor Baconsky, Catalin Avramescu, Traian Ungureanu, ca sa nu mai vorbesc despre mine, au fost continuu atacati tocmai pentru ca si-au mentinut autonomia de gandire. Aceste atacuri n-au inceput recent, ele vin de mai demult, dar s-au radicalizat in ultimii ani.

As incheia spunand ca, pe baza deceniilor de studiere a comunismului si fascismului, pot sugera ca aceasta Ratio a marxismului este de fapt tot o forma de irationalism. In inima comunismului se afla o iluzie romantica, visul lui Jean-Jacques Rousseau si al lui Nikolai Cernîşevski de plasmuire unei comunitati perfecte. In masura in care omul contemporan din Romania se teme de pariurile libertatii, in masura in care priveste cu suspiciune si prefera sa nu se implice in drama democratiei, in masura in care favorizeaza actiunile anti-politice, spontaneitatea strazii ori dezertarea in interioritate absoluta, rationalitatii politicului, cred cǎ existǎ intr-adevar o patologie a ratiunii politice. Daca este una a cresterii ori una a declinului, ramane de vazut.

(Fragment din interviul cu Tudor Petcu, aparut cu titlul “Nu exista democratie fara memorie”,  in revista “Orizont” din Timisoara,  februarie 2012)

Pentru sugestii bibliografice si comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/onoarea-intelectuala-si-pariul-libertatii/

Povara luciditatii: Timothy Snyder despre Tony Judt

Scriind despre Leszek Kolakowski, Tony Judt il numea ulitmul mare cetatean al Republicii Europene a Literelor. Aceste cuvinte il definesc si pe regretatul profesor de la New York University. In revista “Tablet” a aparut un interviu luat de Matthew Kaminski, membru al board-ului editorial de la “Wall Street Journal” profesorului Timothy Snyder de la Universitatea Yale, despre volumul de dialoguri cu Tony Judt, intitulat “Thinking the Twentieth Century”. In curand va apare la Humanitas, cu sprijinul IICCMER, volumul “The God that Failed” (Zeul care a dat gres), una din cartile amintite, evident in context contemporan, in acest remarcabil interviu despre un ilustru intelectual public, un spirit pentru care nicio ideologie politica nu are dreptul sa se pretinda universal-izbavitoare si infailibila. Recomand, din nou, cititorilor, volumul lui Mircea Mihaies, “Ultimul Judt”, aparut anul trecut la Polirom. Este o carte scrisa din suflet, rezultatul unei iubiri intelectuale autentice. Celor care l-am cunoscut indeaproape, de la Andrei Plesu, Silviu Lupescu, Theodor Paleologu si Mihai-Razvan Ungureanu la Anca Oroveanu, Marius Lazurca, Dorian Branea si Adriana Babeti, Tony ne lipseste cat se poate de dureros.

Tony Judt a fost un ganditor liber, a spus multe lucruri adevarate, a spus si lucruri iritante pentru unii dintre prietenii sai. Despre adversari nu mai vorbesc, au fost legiune. Dar a facut-o mereu cu buna-credinta, fara urma de ranchiuna, de meschinarie, de fanatism ori de orbire partizana. Structural non-conformist, adeseori iconoclast, Tony a respectat traditia intelectuala a disidenţei est si central europene. Dar nu a absolutizat-o, nu a fetisizat-o. Existǎ un eseu al sau, aparut prin 1994 in “TLS” in care, pe un ton cam sardonic, Tony Judt se referea la unii disidenti drept “umbre palide ale trecutului lor eroic”. Altfel spus, epigonii propriului trecut. La vremea aceea, am raspuns cu un text in revista  “Common Knowledge”, dezvoltat apoi sub forma de capitol in cartea mea “Fantasies of Salvation” (Princeton University Press, 1998, paperback 2009). Judecand retrospectiv, cred ca Tony Judt a avut (macar in parte) dreptate, nu eu. Eram pe atunci inclinat spre o anumita romantizare, preferam sa ma ocup de proverbiala jumatate plina a paharului, desi erau destul de spus despre cealalta jumatate. Adaug ca, desi cartea mea includea o polemica la adresa pozitiei sale, Tony Judt a scris superlativ despre ea.

Cartea sa “Past Imperfect” despre intelectualii francezi si pasiunea comunista ramane, sunt convins, unul din reperele durabile ale luciditatii dintr-un secol al atator iluzii, naluciri si abdicari. La fel, recomand “The Burden of Responsibility”, acel omagiu adus celor trei intelectuali, spectatori angajati (unul chiar a devenit premier in timpul Frontului Popular): Raymond Aron, Leon Blum si Albert Camus.

 Thinking the Twentieth Century, the last book by the late NYU historian and intellectual provocateur Tony Judt, is the product of an unusual collaboration. Before Judt was diagnosed with Lou Gehrig’s disease in the summer of 2008, he was planning to follow up Postwar, a now canonical account of Europe since 1945, with a history of 20th-century social thought. But the incurable neurological disorder made it impossible for him to write.

Yale historian Timothy Snyder, author of the critically acclaimed Bloodlands: Europe Between Hitler and Stalin, and a longtime friend of Judt’s, suggested that Judt talk the book out with him, instead. Most Thursdays, for most of 2009, Snyder visited Judt’s apartment in Manhattan’s Washington Square and recorded their conversations. The men worked on the final product until a couple weeks before Judt’s death in August 2010, at the age of 62. The result mixes history and ideas, Judt’s personal journey from a young Zionist to a lapsed Marxist, and current politics. Each chapter—from the first, on Judt’s Jewish upbringing, to the last, in which he makes his argument for a renewed social democracy—begins with an extended biographical section in Judt’s words, followed by a dialogue between him and Snyder, who asks questions and offers his own thoughts.

Judt’s mind and elbows are as sharp as ever. At turns, he is biting about colleagues and ex-wives, the political right, and—no surprise to those who followed his political writing—Israel. Judt gained wide notoriety for a 2003 New York Review of Books essay that argued that to remain a democracy, Israel needs to morph “from a Jewish state into a binational one.” The New Republic subsequently dropped Judt as a contributing editor, and Judt’s career as a Francophonic, British, Jewish, New York public intellectual, so to speak, flourished. I sat down with Snyder last week in New Haven to talk about Judt, their friendship, and their new book.

A “spoken” book comes with its own logistical challenges, but this also must have been emotionally challenging. You befriended Tony Judt, who was 21 years your senior, when you were an undergraduate at Brown. As you note in the foreword, every time you saw him during the course of writing the book, he seemed to deteriorate physically.

The important thing is that it wasn’t primarily a challenge for me. It was primarily a challenge for Tony. He’s the one who’s now in the position that in order to work he has to talk instead of write. He’s the one who instead of being humiliated, chooses to be humble and to accept that working with someone else might be a good idea. That he chose to overcome utterly horrible physical limitations in order to keep working at his ideas, and that he did so extremely well, transcending not only his condition, but in my view some of his previous intellectual limitation—that, for me, is the truly remarkable thing.

This kind of collaborative book is common in Central Europe and France. You call the Polish poet Czeslaw Miłosz’s interviews with the writer Aleksander Wat, My Century, the best of the “spoken” genre, and the first book that Judt ever read in Czech, which he learned in middle age, was Karl Capek’s conversations with the Czech statesman Tomáš Masaryk. Why is it so rare in America?

It’s a matter of really being able spontaneously to call up the best in yourself, on both sides, over and over and over again, without preparation. It’s harder than it looks. Tony not only had a fantastic memory, but he could recall almost at will what was in that memory. I don’t think Americans are generally that articulate—I say this as an American. I don’t think very many of us could do this sort of thing.

Was it a form of psychological relief?

I think it allowed him to be him, at least for a moment. The Tony who was immobilized and certain of death was in many ways a different person who hadn’t been immobilized and certain of death. But our long conversation was a way for him in his new situation to express himself and to continue to work, and to continue to think, and to continue to progress. I think he really would forget the breathing apparatus, he would forget the immobility, for a time. I think there were moments when, because he was only in his mind, his mind was all that mattered to him.

Judt grew up in a working-class London Jewish home. His academic work was primarily on France. And he spent the last two decades of his life in New York. Yet did Judt have an essentially English mind?

It was a Jewish mind, and Jewish history, recent Jewish history, was always at the back of it. And it was a contestatory mind. He described himself as an outsider, and the default way he could be an outsider was his Jewishness. Even if he didn’t stress it, it was the safe, haimish way of being an outsider.

It was an English mind in that he had an English education and loved the English language. This was one of the ways in which he was conservative. He was the product of a very conservative educational system—almost reactionary I would say—all the way through. And that was one of the reasons why he was so confident with language, not only personally, but also confident about what the language could do, the purposes it could serve, how far you could take it. Like Churchill, he had faith in the transformative capacity of language. It was worth making arguments correctly and well because it might actually make a difference.

It was a French mind in that it was dialectical. He believed in argument. He believed in sacrificing friendships for ideas. It was a polemical mind, but only because he believed that ideas really were the world and that argument could bring us closer to understanding.

It was an Eastern European mind in a 1989 sort of way, a pluralist way. He accepted that no matter what the historical suffering in your life was (Jewish mind), no matter how precise formulations were (English mind), no matter how powerful your ideas were (French mind), there was in fact no one right answer to everything. That if you are going to be decent and responsible and fundamentally correct, you have to be a pluralist.

And finally, it was an American mind at the end in that he understood that optimism [is] our default mode of thinking; “it’ll work itself out, the market will take care of it, history will take care of it, our good faith will take care of it.” Understanding that national tendency, he knew what he was working with and against, and was critical and clear in a way that resonated here, whether or not people agreed with him.

Tony came to think of himself as a public intellectual. What’s the job description?

It’s something he kind of backed into, and he wouldn’t have embraced the term so comfortably. Normally when we talk about intellectuals we talk about a common formation, common experiences, and so on. He did a pretty good job of not sticking with experiences of everyone else. You can’t say there was the Tony Judt school or the Tony Judt agenda. He was a loner, and he was often criticizing the people with whom you might think he would have shared the solidarity of a milieu.

The classic example of that is the Iraq War, when a lot of people, also of Jewish origin, also of the left, also of the generation of 1968, were making one kind of argument and he was making exactly the other sort of argument with all sorts of political and personal results. So, he was definitely an intellectual, but he was an intellectual by not being with other intellectuals—just as that vocation itself was tumbling toward collapse.

He wasn’t afraid of what other people thought. He puts his points very sharply. He tried very hard to be his own man, which is a lot harder than it sounds.

Pentru textul integral:

http://www.tabletmag.com/jewish-news-and-politics/91856/arguing-the-world/?all=1

PS Exista o carte de Tony Judt care nu a aparut in engleza, ci doar in romaneste. Se intituleaza “Europa iluziilor”, volum coordonat de Daciana Branea si Ioana Copil-Popovici, eu am scris prefata si Dorian Branea postfata (Polirom, 2000). Cartea include intensele dialoguri purtate de profesorul Judt cu membrii grupului ” A Treia Europa” din Timisoara, un admirabil nucleu intelectual initiat de Adriana Babeti, Mircea Mihaies si Cornel Ungureanu. Sunt publicate si cateva dintre cele mai semnificative eseuri ale lui Tony Judt din “New York Review of Books”. Cred ca ar merita re-editata, sunt acolo idei si analize de o mare actualitate. Iata un scurt citat: “…exista mai multe adevaruri, nu doar unul singur. Va amintiti de mica fabula a lui Isaiah Berlin despre vulpe si arici. Vulpea are o multime de idei, in timp ce ariciul are una singura, (o fabula–VT) extrasa din autorii clasici greci. Nu te poti juca de-a ariciul cu Europa Centrala“.

 

Cum percep românii comunismul? Un nou sondaj IICCMER-CSOP

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) în colaborare cu CSOP (Centrul pentru Studierea Opiniei şi Pieţei)  au realizat, în perioada noiembrie-decembrie 2011, cel de-al patrulea sondaj de opinie privind percepţia românilor asupra comunismului. Rezultatele sunt cat se poate de interesante pentru cei care vor sa inteleaga, dincolo de partizanate si prejudecati, ceea ce numim cultura politica a post-comunismului. O cultura politica in care memoria joaca un rol esential.

Dupa decenii de imbecilizare etnocentrica, de la stalinismul national al lui Ceausescu la peremism si alte asemenea ideologii ale urii, este reconfortant sa constati ca romanii nu cad in capcana mitologiilor de tipul tapului ispasitor, nu se lasa sedusi de demagogia iefitina dar, vai, cat de nociva, a exclusivismului xenofob. La fel, campaniile sistematice de reabilitare a Securitatii in ochii opiniei publice par sa fi esuat. Mitul unei Securitati patriotice si inocente nu a prins.

Prezentul sondaj a avut ca teme principale de cercetare: Revoluţia din decembrie 1989, consecinţele instaurării regimului comunist asupra minorităţilor etnice şi religioase, restituirea proprietăţilor confiscate, informarea prin intermediul posturilor de radio străine înainte de decembrie 1989, influenţa trecutului comunist asupra societăţii de astăzi.

Parteneriatul dintre IICCMER și CSOP are ca  scop elaborarea unor rapoarte de cercetare sociologică, care să urmărească marile teme legate de memoria și istoria regimului comunist. Sondajele din cadrul acestui parteneriat sunt realizate gratuit de către CSOP.

Un astfel de parteneriat este util nu doar IICCMER, ci și altor instituții ale statului român, în scopul realizării unor strategii publice pentru o educație democratică fundamentată pe asumarea trecutului comunist.

Pentru sondaj si interpretarea datelor:

http://www.crimelecomunismului.ro/pdf/ro/sondaj/interpretare_sondaj.pdf

Venezuela lui Chavez si crimele comunismului

O remarcabila interventie a aparut pe forumul articolului meu “Noua sinteza”  publicat ieri pe platforma “Contributors”. Semnat I. C. Ruiz, este vorba de o marturie legata de experimentul neo-totalitar al “revolutiei bolivariene” din Venezuela colonelului Chavez. Recomand aceasta postare tuturor celor care mai nutresc nostalgii comuniste ori aspira sa “retesteze ipoteza comunista”.

Sprijin neconditionat divulgarea crimelor comunismului!

Am plecat din Romania lui Ceausescu in 1980 si din Venezuela lui Chavez in 2008.

Necunoasterea nocivitatii comunismului mentine amenintarea si aduce, inca, multe victime. Doi colegi de servici, mai bine de 10 ani cot la cot, au fost impuscati de oamenii lui Chavez. Stiu, doi nu inseamna Auschwitz, dar daca adunam victimele raufacatorilor de profesie, inarmati de Chavez pentru a devenii un fel de « garzi rosii », o suta de ani mai tirziu, ne indreptam vertiginos catre numarul exterminatilor in lagar.

Cunosc ambivalenta apologetica a dictaturilor. De obicei apologistul de dreapta si cel de stinga sint persoane diferite dar se inteleg perfect. Inaintea alegerilor din ’98, singurele pe care Chavez le-a cistigat curat, am asistat la o conversatie in care unul il proiecta ca pe un viitor om al ordinei si disciplinei, considering trecutul lui militar; iar celalat ca pe iluminatul purtator al libertaii si echitatii sociale, bazat pe prietenia cu Fidel Castro. Ma uitam la ei si ma intrebam daca se ascultau unul pe altul – se vedeu fericiti impreuna, solidari in decizia de vota pentru Chavez.

Inca ma intreb daca, in momentele fatidice, expunera ratiunilor poate ajuta la ceva. Am suferit mult inainte alegerilor din ’98 cind norul gros al irationalitatii s-a asezat peste Venezuela. Nu apucam sa deschid gura despre nocivitatea comunista ca eram amutita in calitate de “traumatizata” deci inacceptabil de subiectiva. Diversitatea de argumente aberante pe care le-am ascult si citit inainte acelor alegeri n-avea limita. Si toate drumurile duceau la Chavez.

Doresc din inima ca marea masa a intelectualilor si artistilor sa se ridice si sa spuna: “Am gresit. De fapt, asa s-a intimplat la Bicaz”. Si sa povesteasca ce e de povestit pina la epuizarea subiectului, pina la satietatea pe care uneori o experimentam vazind cele mai recente filme despre nazism. Dar acele filme, carti, cintece, etc. au facut mult bine. Functioneaza!

http://www.contributors.ro/cultura/noua-sinteza-studierea-comunismului-in-secolul-al-xxi-lea/

Noua sinteza: Studierea comunismului in secolul al XXI-lea

Luni 21 februarie 2012 a avut loc la Universitatea Georgetown lansarea anuarului IICCMER, dedicat anul acesta temei “Represiune si control social in Romania comunista” si a revistei “History of Communism in Europe”, o excelenta publicatie a Institutului. In aceeasi zi, in “New York Times”, a aparut un articol de Nicholas Koulish despre resurectia memoriei comunismului in Europa de Est si Centrala. In Bulgaria, presedintele tarii a cerut eliminarea din corpul diplomatic a fostilor colaboratori ai politiei secrete. In Polonia, organizatorii Legii Martiale din decembrie 1981, in primul rand generalii Jaruzelski si Kiszczak, au fost declarati de justitie membri ai unui “grup criminal”. In Ungaria, fostul partid comunist este descris in noua Constitutie a tarii drept o organizatie criminala. Cine a crezut ca amnezia este eterna, s-a inselat.

http://www.nytimes.com/2006/12/19/world/europe/19romania.html?pagewanted=print

Evenimentul de la Universitatea Georgetown a fost sustinut de Centrul de Studii Est Europene, Ruse si Eurasiatice al acestei prestigioase institutii, de Universitatea Maryland si de ICR New York. Au vorbit Marius Stan, redactorul sef al revistei “History of Communism in Europe”, Adrian Cioflanca, redactorul sef, impreuna cu Luciana Jinga, al anuarului, precum si profesorii Dennis Deletant, respectatul analist al comunismului romanesc,  si Michael David-Fox, autorul recentei carti “Showcasing the Great Experiment”, despre diplomatia culturala sovietica si vizitatorii vestici, aparuta la Oxford University Press. Ambii predau la Georgetown. Recenzia mea la cartea lui Michael David-Fox va apare curand in “Times Literary Supplement”.

Un rol esential in organizarea evenimentului l-a avut Bogdan Cristian Iacob, secretarul Consiliului Stiintific al IICMER. In interventia mea (am fost invitat sa prezidez si sa “moderez” evenimentul) am insistat asupra noului moment in studierea comunismului, determinat in mare parte de ceea ce se numeste revolutia arhivelor, dar si de maturizarea conceptuala a abordarilor interdisciplinare. Noile lucrari despre URSS,  in special cele ale unor Michael David-Fox, Caterina Clark, Jan Plamper, David Brandenberger, Jochen Hellbeck, Igal Halfin, Amir Weiner, au reusit de depaseasca depotriva impasul paradigmei totalitare (recunoscand atat meritele cat si limitele acesteia) si al revizionismului din anii 70 si 80, cu ale sale inovatii, dar si iluzii. Ne aflam, nu ma indoiesc, la ceasul noii sinteze. Prin urmare, nu pot decat sa salut prezenta istoricilor, politologilor, filosofilor, sociologilor, antropologilor, teologilor din Romania in aceste dezbateri.

Este limpede acum ca statele comuniste au fost propaganda regimes, “partocratii ideocratice” (spre a relua termenul lui Martin Malia, preluat de la Abdurrakhman Avtorkhanov), ca teroarea a fost omniprezenta, dar acest univers era departe de a fi unul monocrom si monolitic. Triunghiul PIT (Partid, Ideologie, Teroare) trebuie nuantat si mladiat, este nevoie de includerea dimensiunii diacronice, de studierea luptelor intestine din “frontul ideologic”, a secventelor de competitie simbolica si de rivalitate care, uneori, se putea solda cu disparitia fizica a unei din parti.  

Cercetarile din Romania incluse in aceste doua remarcabile publicatii dovedesc sincronizare cu noile directii metodologice si cu strapungerile conceputale si interpretative din ultimul deceniu. Ma gandesc la colosala influenta a lucrarilor unor Stephen Kotkin si Yuri Slezkine. Dar si la recentele contributii pe tema analizei comparative a comunismului si fascismului datorate lui Robert Gellately, Timothy Snyder si Norman Naimark. In articolul din  “New York Times” se vorbeste despre Institutul Memoriei Nationale din Polonia, inclusiv despre sprijinul dat conferintelor, filmelor, cartilor despre comunism. Toti vorbitorii au insistat pe importanta educatiei, a manualelor de istoria regimurilor comuniste. Aceasta abordare, menita sa recupereze memoria acelor vremuri de strivire a subiectivitatii, este in egala masura o constructie stiintifica si una morala.

http://adriancioflanca.blogspot.com/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/noua-sinteza-studierea-comunismului-in-secolul-al-xxi-lea/