Portret de intelectual hulit

Traim intr-un timp in care, din stranii ratiuni, admiratia devine suspecta. Scrii cateva randuri in care iti exprimi pretuirea pentru cineva,  prieten apropiat ori pur si simplu o fiinta remarcabila, esti automat taxat drept sicofant. Exercitiul dezinteresat al aprecierii este privit drept o masca pentru cine stie ce motivatii ascunse. Gratuitatea gestului admirativ este negata din capul locului. Public mai jos un frumos text despre H.-R. Patapievici semnat de Valentin Stângă. Este inutil sa mai spun ca nu i l-a cerut nimeni, l-a scris pentru ca asa simte si asa gandeste. Mi l-a trimis si mi-a spus sa fac ce cred de cuviinta cu el. Am decis sa-l public aici. Orice ar crede unii, nu toata lumea se hraneste cu fiere si nu toata lumea traieste prin invidie, furie si gelozie. Daca viata se poate numi acest gen de chinuita existenta… (VT)

Pe Horia Patapievici l-am întâlnit în urmă cu zece ani, la o școală de vară, într-un pitoresc sat din împrejurimile Aradului. Eram în primul an de facultate: victimă înaripată a câtorva superstiții culturale, un soi de boboc neclar, dar comestibil, când de-o hărnicie dezarticulată, când frivol, cu oareșice, rituală, tenuitate. Mă ocupam, fără dăruire, cu scrierile lui Thomas Hobbes și profesoara mea de filozofie de atunci, Dana Jalobeanu, m-a strecurat magnanim în cantonamentul de istoria ideilor unde aveau să coabiteze, timp de două săptămâni, câțiva doctoranzi (atent selectați), o mână de studenți fragezi și un cvartet de elită franco-american, însoțit de omologii români, pasionați, cu toții, de originile modernității europene. La câteva zile de la deschiderea acestui bivuac estival, ni s-a alăturat Horia Patapievici.

Îmi amintesc, cu precădere, intrarea lui în scenă. Sprinten și efilat, îmbrăcat în negru, à la funèbre, diagnosticianul Omului Recent părea un spectru vivace, patinând afabil printre comeseni, prezentându-se simplu, fără condescendență, necunoscuților și iradiind bucuria genuină a celui campat, ca printr-un miracol, într-un un anturaj utopic. Nu-și tutuia niciodată interlocutorii proaspăt descoperiți, nu-și savura, alexandrin, umbra, nu baleta, năzuros, prin peisaj. Avea aerul unui cursant exigent și, totodată, nimbul, vag perceptibil, al daimonului familiarizat cu toată streașina lumii…  

Supremul deliciu de agendă al fiecărui tânăr participant la prelecțiile școlii respective era, cred, ora de conversație privată cu un senior, la alegere. Aveai câteva întrebări stringente, o idee robustă, un proiect intelectual îndrăzneț și ți se oferea prilejul unui avizat comentariu peripatetic în marginea lor. La capătul exercițiului, te alegeai cu un reper solid, cu o povață stenică sau cu un exotic meniu bibliografic. Așa l-am cunoscut, față către față, pe Horia Patapievici. Era seară și omul mă aștepta interiorizat, plimbându-se calm, sub bolta verde, luxuriantă creată de arborii parcului unde locuiam. Îmi notasem, fără haz, pe un bilețel, unele nedumeriri școlărești legate de partea a IV-a din Leviathanul lui Hobbes și speram să nu fac impresie proastă, bramburindu-mă, afectat, în marginea unui text impozant. Domnul Patapievici a început prin a mă întreba, pe-un ton relaxat, meridional, despre mine în general, despre apetițiile mele culturale, despre temeiurile afective și livrești ale cearcănelor mele. Îl interesa, netrucat, insul din fața lui, chimia lăuntrică a interlocutorului, culisele perplexităților mele. L-am mototolit entuziast pe Hobbes și, timp de o oră, mi-am deconspirat marile iubiri de atunci – Nietzsche, Simmel, Dostoievski, Heidegger, am dezavuat, febrili, axiomatica ireverențiozității contemporane, am aflat de ce sunt mari Eckhart și Malraux. Vorbind, Horia Patapievici nu lăsa nici o clipă impresia că reîncălzește o barocă supă la-ndemână ori că urmărește să te epateze acut, pentru a-i confirma, năucit, exerga. Din contră, erai realmente răsfățat pe linia curiozitățior tale; ți se livra, fără perspectiva promptă a sațietății, un belșug cu titlu de cordialitate, o secvență de gândire înaltă, a cărei splendoare o dădeau responsabilitatea și generozitatea acesteia față de un celălalt tatonant, sfios sau necopt. Nimic din hachițele și morga pelicanilor de lojă, nimic fudul, ampolos, intranzitiv.

***

Aflu că, în urmă cu câteva zile, cu ocazia unui ceremonial de recunoaștere aulică a performanțelor intelectuale și administrative ale lui Horia Patapievici, un stol de gaițe patriotice l-au afurisit, cu tapaj, pe șeful ICR, făcându-l în fel și chip, inventându-i o genealogie toxică, arătându-l cu degetul ca herostrat al doinei eminesciene și drastic portretist de neam. Între timp, tămbălăul a migrat din ambianța bănățeană către frontispiciile gazetăriei centrale. Băloasele incriminări de altădată își regăsesc debușeul, stridențele asasine sunt repuse în drepturi. Țara e-n faliment, agonizează, se surpă fiindcă de-alde Patapievici, casapul heraldicii naționale, a căpătat, de la Traian Băsescu, sceptrul mănos al Institutului Cultural. Carevasăzică, lângă leșul economiei românești și mocirla politicii dâmbovițene vom bifa, exsangui, avatarurile perverse ale culturii noastre. Eminescu va fi cenzurat, saxofonul va uzurpa naiul, iar poneiul roz îl va eclipsa, fosforescent, pe calul lui Harap-Alb… Resuscitarea acestor aberații nu face decât să coboare – pentru a câta oară? – ștacheta jurnalismului valah și să încurajeze gargara virulentă a câtorva tromboniști sumbri.

Și fiindcă refuz să adopt stilul relativizant predat de unii, să clămpănesc dulceag despre legitimitatea diferenței de opinie (“Fiecare cu Patapieviciul lui…”), adnotez, cu afectuoasă deferență, reușita umană a „inculpatului”: Horia Patapievici aduce laolaltă, persuasiv, în formația sa intelectuală duhul sintezelor de tip Toynbee, verva plenară a unui R. G. Collingwood și prudența doctă a școlii Old Whig, fără a neglija, scrobit, poetica toridă, pe Kafka, Pavese sau pe mistici, cărora li se adaugă o captivantă erudiție a științelor exacte. Nimic însă din acest policrom colos interior nu caută bovaric solemnitatea, rampa dorlotantă, poza. Virtuțile, propensiunile și acumulările ființează, aici, homeostatic, într-un ansamblu mirandolian ce nu și-a pierdut nici firescul, nici curăția mirărilor aurorale…

Valentin Stângă

One Response to Portret de intelectual hulit

  1. […] Tismăneanu, Portret de intelectual hulit 44.437711 26.097367 Share this:FacebookEmailPrintTwitterLinkedInMai multStumbleUponDiggRedditLike […]

<span>%d</span> bloggers like this: