Doamna Lelia Munteanu si amintirile anului 1990 (plus un PS)

30/04/2012

Inteleg ca in “Gandul” jurnalista Lelia Munteanu se ocupa ironic de textul meu despre mexicanizarea Romaniei. Isi aminteste de volumul “Marele soc”. Face cateva impunsaturi pamfletare (in lipsa de analize serioase, se poarta pamfletul in Romania zilelor noastre). Marturisesc ca nu citesc “Gandul”, dar numele autoarei mi-a sunat cunoscut. Am facut o succinta cautare si am gasit linkul de mai jos. S-au scris atunci imunditii absolute, minciuni grosolane, nu foarte diferite de ceea ce se profereaza acum prin “Antene”.

Astept o teza doctorala despre presa romaneasca in acel an teribil. In mod cert, “Adevarul” si redactorii sai in frunte cu unul dintre principalii “intelectuali ai lui Iliescu”, propagandistul fesenist (altminteri notabil hispanist) Darie Novaceanu, nu vor apare in culori roze. Nu faceau decat sa minta, sa minta si sa minta. Alaturi de “colegii” de la “Dimineata”, “Azi” si “Romania Mare”. Alaturi de redactorii si crainicii “Televiziunii Romane Libere” condusa Razvan Theodorescu si Emanuel Valeriu (condusa de Eugen Preda, Radiodifuziunea fost mult mai decenta, nu toata lumea se rinocerizase). Minteau si instigau la ura, repetau mecanic lozincile urii nascocite de Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Magureanu si Gelu Voican Voiculescu.

In iunie 1990 eram la Bucuresti. Am vazut cu ochii mei  barbaria minerilor “indrumati” de securisti, am depus marturie in “22” (cea mai injurata revista din Romania, alaturi de cotidianul “Romania Libera”, de catre presa fesenista in frunte cu “Adevarul”, unde doamna Munteanu era redactor), in “Christian Science Monitor” si in “The New Republic”. L-am vizitat pe Marian Munteanu la Spitalul de Urgenta. Fusese batut bestial, ca si fratele sau Bogdan. Spre deosebire de doamna Lelia Munteanu, eu nu am nimic de regretat din ce-am scris atunci. Nu am participat niciodata la ponegrirea victimelor, nu am scris texte care sa poata indemna la linsaj. Cum nu regret nici ce-am scris pe subiectul mexicanizarii. Tout au contraire.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/secretele-mineriadelor-confesiunile-unei-drogate-regretele-leliei-m

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/doamna-lelia-munteanu-si-amintirile-anului-1990/

PS Subiectul discutiei este mexicanizarea, un concept aplicabil sau nu, dar oricum nu unul menit sa flateze USL ( a se citi definitia pe care o propun). Din pacate, unii citesc textele pe diagonala si pricep opusul a ce-am dorit sa spun. Ce sa-i faci, riscurile scrisului de pamflete in serie. Este si aceasta o profesiune ori un mod de a-ti petrece timpul (ne-o demonstreaza din plin “Alcibiade”). Ii linistesc: cand premierul desemnat va fi investit si va putea primi in aceasta calitate mesaje oficiale, va afla decizia mea privitoare la pozitia de presedinte al Consiliului Stiintific al IICCMER. Orice om normal care citeste ce-am scris in aceste zile (si nu doar in aceste zile, ma grabesc sa o spun) o poate anticipa. Numit de un premier al Romaniei, mi se pare firesc sa-l anunt despre aceasta decizie pe un premier al Romaniei. Este o chestiune de minima politete. A bon entendeur, salut…

A propos de Lelia Munteanu, un amic imi semnaleaza:

http://bestiar.blogary.ro/2010/05/29/leliuca-draga-poate-boc-era-drogat-ca-%c8%99i-golanii-din-%e2%80%9990/


Cine poarta sombrero? Adrian Nastase, Victor Ponta si mexicanizarea Romaniei

29/04/2012

Nu e absolut nicio bucurie sa vezi cum ti se indeplinesc profetiile sumbre. In 2007, am scris un articol in “Evenimentul Zilei” in care afirmam ca victoria lui Traian Basescu la alegerile din 2004 a dejucat scenariul mexicanizarii tarii. Mi-a raspuns cu o scrisoare deschisa, in “Jurnalul National” principalul artizan al acelui scenariu, fostul premier Adrian Nastase, cel pe care acum Cristian Preda il identifica drept ideologul sef al noii guvernari USL-iste.

Adrian Nastase era iritat si ulcerat de utilizarea acelui concept, tot asa cum, cam in acceasi perioada, Calin Popescu Taricenu a fost ofensat ca am numit masurile de crestere nasabuita a pensiilor  drept expresia peronismului balcanic. Cat se poate de simplu voi spune ca prin mexicanizare inteleg constituirea unui sistem politic intemeiat pe relatii clientelare, pe coruptie generalizata, pe spolierea avutiei publice, pe atrofierea pana la extinctie a justitiei independente, pe negarea a ceea ce se numeste responsabilizarea celor ajunsi in functii publice, pe hegemonia unui partid-mamut capabil sa controleze prin varii metode mass media si sa neutralizeze vocile autonome. Nu ma refer la conditiile concrete din Mexic, propun doar un “tip ideal” plecand de la anumite traditii din acea tara pentru a intelege perplexitatile si riscurile Romaniei pe care o doresc cei din USL.

In fapt, fie ca s-a aflat la guvernare, fie ca a fost in opozitie, formatiunea domnilor Iliescu, Vacaroiu, Nastase, Hrebenciuc, Mitrea, Dragnea, Ponta (cu interludiul Geoana) a fost cea care a facut si a desfacut jocurile in Romania incepand din 22 decembrie 1989. Am numit sistemul transpartinic de aliante, in varii directii, uneori stupefiante, creat in jurul acestor persoane un concubinaj straniu, o logodna a intereselor fundamental opuse valorilor liberale.

Faptul ca, din ratiuni oportuniste, PNL-u,l condus de mai intai de Calin Tariceanu, acum de Crin Antonescu, s-a pretat acestor fraternizari dubioase explica declinul etic al acestui partid candva onorabil. Orice ar spune dl Nastase, proiectul Basescu a fost si ramane unul al de-mexicanizarii Romaniei, de aparare si consolidare a statului de drept, de respingere a coruptiei, mari, mijlocii si mici, de respect pentru valorile civice.  Precizez ca nu ma consider, cum am citit, “parintele sintagmei mexicanizare”, a fost utilizata, in varii contexte si de altii (Florian Pantazi, de pilda). Ce-am facut eu a fost sa o aplic cazului politic romanesc.

Constat ca notiunea ramane valabila, iar tentativa de re-mexicanizare este in plina desfasurare. Asa interpretez eu ceea ce s-a petrecut in Parlamentul Romaniei pe data de 27 aprilie 2012: eliminarea, cu orice metode, a guvernului condus de Mihai Razvan Ungureanu, vinovat de a fi pus in pericol intereselevitale ale celor care, oricat ar nega acest lucru Adrian Nastase, prospera purtand un anumit sombrero politic…

http://stiri.kappa.ro/actualitate/26-03-2007/nastase-ii-raspunde-lui-tismaneanu-125199.html

http://cristianpreda.ro/2012/04/29/ideologul-lucreaza/

 

 

 


De ce a fost inlaturat guvernul Ungureanu? Updated

28/04/2012

Romania se afla din nou la rascruce. Fara a dramatiza ce s-a intamplat vineri, dar si fara a minimaliza efectul revenirii stangii la putere, cred ca accentul trebuie sa cada pe analiza rationala, cat mai putin emotionala. Pentru guvernul USL, care va fi probabil investit pe data de 7 mai, soseste clipa verificarii promisiunilor facute de ani de zile, a negocierilor cu organizatiile financiare internationale. Pentru PDL,  este ora trezirii din reverii victorioase si a pregatirii serioase pentru ceea ce urmeaza. A fost ratata o mare sansa pentru Romania. Imi place sa citez aceasta expresie franceza: Qui vivra, verra.

Pentru moment, am recitit un articol pe care l-am publicat pe “Contributors”, imediat dupa desemnarea lui Mihai Razvan Ungureanu ca premier. Iata un fragment:

Este greu de anticipat cum vor actiona, pana la urma, partidele care formeaza USL: se vor obstina intr-o atitudine de boicot al premierului desemnat ori vor sustine imperativul guvernabilitatii tarii in aceste conditii extrem de dificile? Le fel de importanta este atitudinea zonelor de influenta din coalitia majoritara. Va fi dl Ungureanu incurajat sa continue reformele initiate de guvernul precedent? Va gasi el sprijinul necesar pentru a continua lupta pentru eliminarea coruptiei?

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/experimentul-ungureanu/

Am citit azi in “New York Times” un articol despre caderea guvernului Ungureanu si am ramas consternat de erorile unui jurnalist altminteri subtil (Dan Bilefsky). Mai intai, autorul greseste cand spune ca procesul de formare a unui nou guvern va fi lung si complicat. Apoi, se inseala cand leaga votarea motiunii de politicile de austeritate (care, oricum, urmau sa fie revizuite in chestiunea salariilor)  si de protestele din februarie. Comparatia cu situatia din Republica Ceha mi se pare greu de sustinut. Miza jocului in Romania este intarirea sau slabirea statului de drept, justitia, lupta impotriva coruptiei, continuarea actiunilor DNA si a initiativelor judiciare aflate in curs. Nu mai putin, puterea in teritoriu. Acestea au fost cauzele coalizarii atator forte, mai mult sau mai putin vizibile, pentru inlaturarea guvernului Ungureanu. Marii corupti au actionat preventiv. Izolationismul liderilor USL, atacurile impotriva guvernului Ungureanu pe linia politicii externe net europenista si atlantista, tin tocmai de temerile legate de influenta UE asupra continuarii actiunilor anti-coruptie. Sunt de acord cu cei care accentueaza faptul ca dl Ungureanu intruchipeaza un stil politic diferit de cel incetatenit, cu intalniri de taina si cu maini care se spala reciproc, ca nu este unul dintre “veteranii” jocurilor de culise din politica romaneasca a ultimelor doua decenii. Este de vorba de un capital politic si moral care poate fi fructificat in lunile ce urmeaza. Nu vrea sa personalizez excesiv aceasta speranta. Dar rolul lui Mihai Razvan Ungureanu a fost, este si va fi decisiv. Sunt convins ca nu sunt singurul care gandeste astfel.

Pentru textul integral si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/de-ce-a-fost-inlaturat-guvernul-ungureanu/

Update (29 aprilie 2012) Pe blogul sau, Teodor Baconschi scrie un excelent comentariu despre ceea ce urmeaza:

Lovitura parlamentară din 27 aprilie nu ține loc de alegeri. S-a lucrat doar prin “stimularea” oportuniștilor. În plus, așteptările enorme generate de populismul USL vor fi sau infirmate (cu rapida erodare a guvernului Ponta) sau realizate artificial (cu riscul derapajului macroeconomic). Reformele vor fi stopate. Manipularea se va extinde. Justiția va primi iarăși un căluș în gură. Până la toamnă, cabinetul roșu-galben va face situația albastră – evident, nu spre binele României, ci spre garantarea unui amplu proces de restaurație. În aceste împrejurări dificile, PDL nu are voie să aștepte, crezând că va reveni de la sine pe val. E nevoie de figuri credibile, de o altă abordare a dialogului cu electoratul de dreapta și de o analiză internă care să evite, pe viitor, erorile (intenționate sau nu) ale trecutului. Am intrat în purgatoriu. Văd aici condiția unei renașteri.

http://baconschi.ro/unitate-pentru-reconstructie/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=unitate-pentru-reconstructie

 

 


Reflectii dupa votarea motiunii: Cine a castigat de fapt?

27/04/2012

Motiunea a fost votata, guvernul Ungureanu a cazut, dupa toate probabilitatile Victor Ponta va forma un nou guvern. Unii comentatori s-au asteptat la acest deznodamant, altii mai putin (intre care si eu). A fost un vot straniu, cu dezertari de ultim ceas, cu multe schimbari la fata, cu acuzatii bizare (“guvern santajabil” este doar una dintre ele). Au fost abandonate cu o stupefianta lejeritate loialitati, solidaritati si angajamente morale. Nu este un moment fericit pentru credibilitatea etica a multor membri ai clasei politice romanesti. Cazul unui fost lider de sindicat din invatamant care a anuntat ca ca pleaca din PDL pentru ca s-ar fi saturat sa fie umilit si se alatura grupului PSD este mai mult decat elocvent pentru aceste salturi mortale. Timp in care, Mircea Geoana, fost candidat prezidential PSD, exclus din acest partid, ajunge sa voteze pentru motiune. Plecari si veniri, iesiri si intrari: ne aflam parca intr-un bal mascat in care identitatile pot fi schimbate arbitrar si naucitor.

Daca USL va forma noul guvern, va trebui sa-si asume destule masuri nepopulare, sa negocieze cu FMI, nu va mai putea mentine tonul belicos, contestatar si protestatar. Stategia strict negativa ar urma sa fie inlocuita cu una afirmativa. Chiar si un guvern de tranzitie trebuie sa-si asume un numar de obiective politice, economice, sociale si legislative. Vom vedea daca noul guvern va imbratisa retorica izolationista si strident nationalista a ultimelor saptamani.

Dl Ungureanu s-a comportat si a vorbit demn, a explicat ca exista o linie despartitoare intre viziunea sa si cea a autorilor motiunii, privitoare la insasi natura modernitatii democratice din Romania. Din acest moment, Mihai Razvan Ungureanu, un intelectual si politician de dreapta, consecvent cu valorile in care crede, va fi liber sa se dedice constructiei politice despre care a vorbit in ultimele luni. Cred ca vom asista la dezbateri serioase in PDL. Este nevoie de ceea ce se numeste soul-searching, de regasirea unui ethos politic care pare sa se vlaguit in ultima perioada, generand confuzie, frustrari si deziluzii.

Intrarea din nou in scena a lui Ion Iliescu, declaratiile sale triumfaliste, sugereaza cine este de fapt castigatorul acestui vot. Pentru presedintele de onoare al PSD este vorba de o batalie a carei miza o reprezinta o revenire a stangii la putere, justificarea optiunilor sale de-o viata, anti-liberale, anti-pluraliste si anti-capitaliste. La fel, patronul “Antenelor” isi poate freca mainile satisfacut: campania de diabolizare a guvernului Boc, mai intai, apoi a guvernului Ungureanu, a reusit. Cand Crin Antonescu si Dan Voiculescu se plimba brat la brat, nu e prea dificil sa stii cine a castigat de pe urma votarii motiunii.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/reflectii-dupa-votarea-motiunii-cine-a-castigat-de-fapt/


Domnule Ponta, ai grija ce iti doresti…

26/04/2012

Jocul de-a motiunile a ajuns intr-un punct critic. USL-ul a facut tot ce putea pentru a darama acest guvern, dar nu cred ca se va ajunge la acest deznodamant. Programul de guvernare al USL ramane o mare necunoscuta. Deocamdata, avem multe vorbe si putine propuneri de solutii. Este, cel putin asa cum vad eu lucrurile, o strategie a contestarii, nu una a constructiei si renovarii la un ceas istoric extrem de complicat.

Sigur, pot avea loc si rasturnari spectaculoase, dar, daca ne uitam pe declaratiile lui Victor Ponta (nu pe cele ale lui Crin Antonescu), ori pe cele ale lui Ion Iliescu, este clar ca PSD-ul nu are motive sa gestioneze economia acum, in aceste luni dinaintea alegerilor parlamentare. Si-ar anula sansele de a fi vocea protestului, ar trebui sa-si asume strategii care nu sunt neaparat populare (ba chiar dimpotriva, nu o singura data). Cred ca vor fi deci si unii parlamentari ai opozitiei care nu vor vota motiunea. Disciplina de cazarma pe care o doreste Crin Antonescu nu s-a instalat inca total si definitiv.

Daca se ajunge totusi la votarea motiunii, cred ca presedintele il va invita pe Victor Ponta sa formeze guvernul. Atunci abia vor incepe marile lupte din interiorul USL, o formatiune eterogena, nascuta nu din convergente ideologice, ci din resentimente comune. Dl Ponta va trebui sa mediteze la adevarul cuvintelor: “Beware of what you wish” (ai grija ce iti doresti).

http://www.evz.ro/detalii/stiri/vladimir-tismaneanu-dl-ponta-ai-grija-ce-iti-doresti-978658.html


De pomina: Epidemia de dezertari si absenta rusinii

25/04/2012

Urmaresc si eu, ca atatia altii, stirile despre exodul dinspre PDL. Fenomenul vorbeste nu doar despre starea politica a Romaniei de azi, ci si despre versatilitatea uluitoare a clasei politice, despre lipsa unor loialitati care garanteaza constituireasi cimentarea unei  traditii si a unei constelatii de valori comune. Azi fug dinspre PDL spre USL, maine dinspre USL spre cine stie cine. Doar doar vor fi invitati la ospatul cel mare. Singurul lor scop este sa cada in picioare, sa nu-si piarda privilegiile. Ii gasim pretutindeni, in fiecare partid. Sunt maleabili si ductili, se impauneaza cu vorbe mari, dar, in fapt, sunt expresia unei penibile nimicnicii.

Nu am nimic de adaugat la acest articol al doamnei Tia Serbanescu, aparut in ziarul “Curentul”. Decat, poate, ca ma intreb cum se simt acesti oameni cand se privesc in oglinda, cand raman singuri cu constiinta lor? Dar au ei constiinta? Proveniti de nicaieri, se reintorc in neant, fara jena, fara remuscari, fara sa le pese. Oameni fara insusiri, fara biografii, au gasit in fine sansa sa-si fabrice o biografie. I-a apucat subit dorul de dreapta, mai tin si discursuri despre moralitate publica. Pe care o descopera, iata, in USL. Sperand ca neantul poate fi un adapost, un loc de unde rusinea a fost expulzata.

Filipica

de Tia Serbanescu

Acest aprilie – întunecatul April, vorba lui Emil Botta – va rămâne de pomină în politica românească prin exodul pedeliștilor care cer locuri de muncă și azil politic în USL unde obțin pe loc cetățenie social-democrată sau liberală. Luni a fugit din PDL însuși vicepreședintele Senatului, veteranul Petru Filip, care în două ore ajunsese deja în PSD prin satelit: pentru a-și prezenta trofeul în direct, dl. Ponta a boicotat transmisia în direct a lecturii propriei moțiuni de cenzură și i-a urat bun venit acestui vânat de frunte. Discursul de trădare al dlui Filip a cuprins o filipică la adresa moralității politice („partidele ar trebui să fie orientate spre oameni cu credibilitate”), o aluzie istorică la furcile caudine, un pleonasm celebru („sper să-mi aduc puținul aport”) și o mare încredere de sine: „nu sunt expirat politic”. Atunci de ce miroase urât? În aceeași zi, din PDL au mai plecat doi aleși cu aceeași destinație. Normal. Capul care pleacă, sabia nu-l taie. Ceva atât de penibil chiar nu s-a mai văzut până acum.

Au mai plecat oameni și din PSD, dar barem nu s-au dus la alte partide ci și-au făcut propriul cuib. Și cum până vineri, când se va vota moțiunea mai sunt câteva zile, n-ar fi exclus ca USL să-și completeze cele opt locuri care-i mai trebuie pentru trântirea guvernului și provocarea unei noi crize. Specialitatea sa. Dar nu orice plecat este binevenit în USL: dl. Antonescu a explicat că selecția se face în funcție de „beneficiul electoral imediat” și de capacitatea trădătorilor „de a fi colegi”. Mai ales că scopul colegilor este total necolegial: „da, vrem dispariția PDL de pe scena politică” a mărturisit dl. Antonescu amenințându-i cu deportarea pe cei din PDL fiindcă n-au puritate de dreapta – pe care (culmea contradicției) a recunoscut că n-o are nici PNL (afiliat la stânga în P.E).

Astfel, visul dlui Năstase de a „destructura PD” a fost preluat după zece ani de dl. Antonescu. Această agresivitate s-a regăsit  și la deputatul PSD Solomon din Bârlad care l-a amenințat pe premierul Ungureanu că dacă „are nesimțirea” să treacă pe acolo fără să-i ceară voie, „va avea soarta lui Aldo Moro”. Memento Mori, mai exact.

Dl. Berceanu e convins însă că moțiunea de cenzură va cădea: „nu-i dau nicio șansă”. De fapt moțiunea însăși are un titlu la două capete: „Opriți  guvernul șantajabil; Așa nu, nciodată!”. Reiese că o parte a USL strigă „Opriți guvernul șantajabil!” iar cealaltă parte refuză urlând „așa nu, niciodată!” Autorul, la rampă!

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/de-pomina-epidemia-de-dezertari-si-absenta-rusinii/

 


Retorica urii si sindromul PSM

25/04/2012

In revista “22”, Andrei  Cornea discuta, calm, pertinent si la obiect, atacurile impotriva intelectualilor publici catalogati ca fiind “anexati” puterii.  Fantasmati drept un nucleu perfect omogen, controlat perfect de presedintele tarii, denigrati drept servitori umili ai acestuia, acesti intelectuali sunt supusi unui continuu exercitiu de ceea ce se numeste atac ad hominem. Scopul este lichidarea lor in efigie, compromiterea, intimidarea, amutirea lor  definitiva. Pe scurt, neutralizarea celor care nu traiesc starea de fetida beatitudine  a orchestrei dirijata de mereu fericele Felix…

Notiunea insasi de „putere”, arata distinsul carturar, este, in acest context, un semnificant fara semnificat. Putem vorbi de guvernamant, dar “puterea” este o notiune mult prea larga si prea aproximativa pentru a insemna ceva limpede in conditiile acestor polemici. Si totusi, suntem anuntati in chip rau-prevestitor,  ca un numar de intelectuali s-au “mercenarizat”.  Tonul l-a dat, acum cativa ani, fostul presedinte Emil Constantinescu catre i-a acuzat pe intelectualii nedispusi sa participe la campaniile voiculescine impotriva lui Traian Basescu, ca ar avea „suflete de sclavi”. Are el, desigur, suflet de erou…

Nu se sopteste o vorba despre rinocerizarea, adica vdamizzarea, atator jurnalisti, despre lamentabilul declin al standardelor de civilitate din discursul public, despre faptul ca ne intalnim cu o ingrijoratoare frecventa cu derapaje penibile ale comportamentului decent chiar in randul clasei politice. Faptul ca senatori PSD ajung sa utlizeze cu impunitate discursul urii este un indicator al unei  situatii departe de a fi normala. Sa-l ameninti pe primul ministru cu soarta lui Aldo Moro este mai grav decat o alunecare de discurs, tine de zona morbiditatii si a grotescului. N-am auzit pana acum de deputatul PSD Adrian Solomon, dar ce-am auzit acum m-a inspaimantat. S-a trecut un prag care desparte politica de gangsterism.

De prin 2006, deci din momentul declansarii actiunilor de condamnare a dictaturii comuniste, cei care au sustinut acest demers demistificator, terapeutic si regenerator au fost in chip continuu demonizati. S-a nascut formula stigmatizanta “intelectualii lui Basescu”, augmentata si pigmentata apoi de contributii pamfletare care vorbeau si continua sa vorbeasca despre “sinecuristi”, “camarilioti”, “pupini” si cate altele. Printre cei calomniati fara incetare se numara, in primul rand, oameni precum Gabriel Liiceanu, Andrei  Plesu, H.-R. Patapievici, Mircea Cartarescu, Mircea Mihaies, Teodor Baconschi, Mihai Razvan Ungureanu, Sever Voinescu, Traian Ungureanu, Catalin Avramescu, Mihail Neamtu, Rodica Culcer, Sebastian Lazaroiu, Andrei Cornea si subsemnatul. N-au scapat de fulgerele noilor procurori nici Tom Gallagher, Cristian Preda, Dragos Paul Aligica, Monica Macovei, Ioan Stanomir, Dan Tapalaga, Adrian Cioflanca, Sorin Ionita, Cristian Patrasconiu, Andreea Pora, Rodica Palade, Mircea Marian, Brandusa Armanca ori Cristian Campeanu. Nu mai vorbesc de insinuarile imunde la adresa GDS si a revistei “22”. Se scriu rechizitorii inflamate impotriva „Evenimentului Zilei”, sunt denuntati cei care publica aici drept „lachei”, „valeti” etc

Faptul ca din ratiuni ce-ar merita explorate si deconstruite in detaliu, acest razboi impotriva intelectualilor este purtat nu doar de cei numiti de Cristian Ghinea, pe drept cuvant, cyberfascisti, ci si de alti intelectuali, intre care unii candva onorabili, este de natura sa te faca sa reflectezi  la festele pe carele pot juca vanitatea exacerbata, autocentrarea narcisista si ranchiuna indelung cultivata. In unele cazuri, putem chiar identifica ceea ce sunt ispitit sa numesc, inspirat de o conversatie cu un prieten de idei, sindromul PSM (nu Partidul Socialist al Muncii, ci Prematura Senilitate Maligna).

Scrie asadar Andrei Cornea:

De curând, Andrei Oișteanu a scris un excelent articol în 22  (Intelectualul și imaginea lui), în care protesta împotriva pasivității  intelectualilor care asistă intimidați la insultarea și calomnierea  imundă a lui Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici și Gabriel Liiceanu.  Sunt întru totul de acord cu Andrei Oișteanu: asistăm la o imensă  explozie de ură și de minciună împotriva celor trei, ajungându-se până  la arderea în efigie a unora dintre ei, precum s-a întâmplat nu de mult  la Timișoara. (Pe când arderea cărților?) Și de asemenea, asistăm la o  insidioasă campanie de intimidare. Unde mă despart totuși de Andrei Oișteanu este atunci când el vorbește  despre „reducerea intelectualității române la (doar) cei trei“. Nu, nu  intelectualitatea română este redusă în mod fals la tripleta de mai sus,  ci în mod țintit și neechivoc numai cei cărora li s-a pus eticheta de  „intelectualii lui Băsescu“. Aceștia sunt ținta urii, a cărei origine nu  trebuie căutată numai în psihologia resentimentului (vezi  „Anatomia  resentimentului”, ed. Vladimir Tismăneanu, Curtea Veche, 2010), ci adesea  și într-o direcționare politică clară. Apoi, multe dintre cele mai  ticăloase atacuri nu vin numai de la oameni care au studiat gramatica cu  Vanghelie și de la jurnaliști din liga C, precum Roncea, ci sosesc de  la intelectuali autentici, din liga A. Nu plebea agitată de demagogi  militează pentru desființarea morală și profesională a „intelectualilor  lui Băsescu“ și a celor asociați cu ei, ci chiar alți intelectuali.

http://www.revista22.ro/articol.php?id=14532

PS In revista “Apostrof” (aprilie 2012) a aparut articolul meu despre Horia Patapievici:

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1764

Pe blogul sau, Teodor Baconschi atrage atentia, cu deplin temei, asupra implicatiilor penale ale amenintarii cu moartea la adresa premierului Mihai Razvan Ungureanu. Am tot spus-o, o repet, cuvintele au consecinte, nu sint fulgi de zapada care se topesc instantaneu. Uneori, aceste efecte sunt dintre cele mai grave. Este incurajator ca Adrian Nastase se delimiteaza de acest tip de discurs imbibat cu ura. Din pacate, Victor Ponta il utilizeaza si el, ceea ce spune mult despre forma sa mentala. Declaratiile lui Solomon “bazate pe instigarea la asasinat – sunt de o gravitate pe care nu o putem banaliza prin giumbușlucuri balcanice. Ele nu fac parte din ‘anul Caragiale’, ci din Codul Penal. Dacă aceasta este fața PSD în 2012, e momentul să ne trezim.”

http://baconschi.ro/e-momentul-sa-ne-trezim/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=e-momentul-sa-ne-trezim


Despre patriotism, noii arhangheli nationalisti si tentatia peronista

24/04/2012
Ideea nationala este inseparabila de memoria nationala. Atunci cand memoria este schilodita, ideea nationala este viciata, se afla in grava suferinta. Patriotismul trebuie gandit prin definirea valorilor la care ne raportam, din trecut si din prezent. Valori care sa includa, nu sa excluda. Patriotismul luminat refuza tribalismele, atavismele, superstitiile “sangelui si taranei”. In egala masura, daca patriotismul este privit drept o relicva nedemna de luat in seama, viitorul ramane concesionat arhanghelilor de varii culori (de la rosu la verde). Comunitatea politica democratica este una a cetatenilor liberi, cu atasamente, traditii, loialitati si sperante, nu a unor indivizi timorati, turmentati, debusolati.
Evident, nu-i suficient sa clarifici memoria, mai trebuie sa ai capacitatea sa o propagi, sa o raspandesti, sa educi generatiile noi, sa ai institutii si media capabile sa le insufle ideile corecte despre trecut, democratie si patriotism. Altfel, vom avea, si dupa ce generatia conditionata mental  sub comunism se va stinge, o generatie la fel de usor de amagit de cantecele de sirena ale profetilor etnocentrici. Acestia mimeaza si compromit ideea patriotica, dar o fac persistent, agresiv, repeta la infinit aceleasi sloganuri extenuate pe care individul derutat ajunge sa le preia drept adevaruri revelate. Asa s-a petrecut in Serbia lui Milosevici si in Croatia lui Tudjman. Asa se intampla chiar acum in Grecia unde extrema stanga si cea dreapta fraternizeaza sub semnul izolationismului anti-“plutocratic”.
Recomand aici un excelent articol de Dan Tapalaga direct legat de acest subiect. Atunci cand Crin Antonescu proclama bombastic “Vreau sa fim nationalisti!”, este bine sa examinam despre ce este vorba in aceasta chemare, ce resurse simbolice sunt puse in actiune, in ce directie trimite si pe cine poate mobiliza. Mi-e teama ca asistam la coagularea unui populism anti-european care, in varii forme, se poate ingemana cu unul anti-globalist si anti-capitalist. Ironia suprema este ca aceasta retorica fulminanta, care poarta in sine riscul autarhiei precum ghinda stejarul, este lansata de un lider politic ce-si zice liberal. Tentatia peronista se dovedeste irezistibila in acest caz.
http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-12077683-arhanghelii-nationalismului-izolationist.htm
Recomand, de asemenea, articolul lui Mircea Mihaies aparut in “Evenimentul Zilei”:
http://www.evz.ro/detalii/stiri/renasterea-vetrei-romanesti-977945.html
Pentru textul integral si pentru comentarii:
 http://www.contributors.ro/global-europa/despre-patriotism-noii-arhangheli-nationalisti-si-tentatia-peronista/

Despre Monica Lovinescu: “A pune capat unei respiratii, gatuita de pacat si de crima”

23/04/2012

Au trecut patru ani de cand Monica Lovinescu ne-a parasit. Opera ei ne este accesibila si ar trebui sa functioneze ca un indreptar etic. A aparut la Humanitas, in colectia “Zeitgeist”, “Jurnalul esential” ingrijit de Cristina Cioaba. Urmeaza sa apara foarte curand un volum, sprijinit de IICCMER, despre Monica Lovinescu in dosarele Securitatii. O spun cu deplina responsabilitate si convingere—in cultura romaneasca a ultimelor cinci decenii, Monica Lovinescu, stalucita cronicara literara, sustinatoarea unui canon alternativ in raport cu cel oficial, a fost, in egala masura, cea mai rafinata cunoscatoare, exegeta si analista a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea si demistificarea pretentiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legaturile de adancime, infra-rationale, dintre comunismul romanesc (si nu numai) si variile incarnari ale fascismului.

Cand regimul comunist a imbratisat temele, fantasmele si obesesiile extremei drepte interbelice, facindu-le ale sale, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai tirziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Il vedem renascand ca baroc postfascisto-postcomunist, discursul autarhic, izolationist, strident nationalist, anti-european si anti-capitalist al unor lideri politici cu memoria intelectuala defectuoasa. Atacurile impotriva ei din zona xenofob-stalinoida (E. Barbu, Vadim Tudor, Adrian Paunescu, Dinu Sararu si altii din echipa de demagogi fascisto-comunisti, cei pe care ea ii numea, cu infinit dispret, „trepadusii de Curte Noua”) dadeau masura unei lupte care a continuat si dupa decembrie 1989: aceea dintre sustinatorii modernitatii politice si estetice, pe de o parte, si partizanii unei dictaturi paranoic-autarhice, in fapt un neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicista care a facut atita rau culturii romanesti in perioada interbelica.

Nu vrea sa fiu gresit inteles: nu este vorba aici de contestarea traditiei, ori de exaltarea dezradacinarii, ci de o sustinere a sincronizarii continue a culturii romane cu marile directii ale spiritului democratic modern. La urma urmei, nu cred ca gresesc incadrandu-i pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca in perimetrul a ceea ce putem numi patriotismul liberal. Mai precis spus, al unui sentiment national sobru care nu se jeneaza de valorile umaniste in care crede si care nu pactizeaza cu pompierismul sovin ori cu doctrinarismul descarnat al unei stangi tot mai sectare. Mandria nationala nu este un pacat cata vreme nu este utilizata manipulativ precum in actiunile intolerante si oportuniste ale jandarmilor culturali. A-ti iubi natiunea este o chestiune de demnitate. Eroarea consta in a face din dimensiunea nationala un fel de test absolut si mai ales de a o subordona unor porunci politice imediate (cum, din nefericire, se intampa de atatea ori). Patriotismul civic-liberal este structural diferit de sovinismul resentimentar care azvarle iubirea traditiei in cel mai dezolant derizoriu prin chiar suprimarea spiritului critic.

Recomandabile oricarui student in stiinte politice, filosofie ori litere, eseurile stranse in volumul “Etica neuitarii” pe care l-am coordonat la Humanitas, vorbesc despre necesitatea echilibrului valoric si ofera principalele contributii ale Monicai Lovinescu la constituirea unei etici intemeiata pe memorie.  La un ceas cind asistam la stradanii insidioase de obliterare a constiintei istorice, gasim in opera ei argumente imbatabile pentru a nu uita.  Observind, in consens cu Alain Besançon, absenta ori mai degraba debilitatea unei actiuni de confruntare/asumare/judecare in raport cu comunismul, similara celei constant intreprinsa in raport cu nazismul, giaditoarea nota cu melancolica amaraciune faptul scandalos ca pentru cei mai multi comunismul apare ca „un fel de accident metorologic”, o aberatie pasagera pentru care nimeni nu poate fi tinut raspunzator. Pledand, impreuna cu Virgil Ierunca, impotriva dublelor standarde in explorarea totalitarismului de stinga si de dreapta, Monica Lovinescu a atins nervul sensibil al unor oameni care pina atunci se jurau ca o admira. La fel au fost admonestati si rau-interpretat Czeslaw Milosz si Zbigniew Herbert de catre unii in Polonia cind, dincolo de atatea diferente dintre ei, au spus acelasi lucru: ambele sisteme totalitare au fost monstruoase, ambele au fost exterministe, ambele merita o condamnare fara drept de apel.

Problema Raului s-a aflat in centrul reflectiei Monicai Lovinescu. Pentru a pricepe cum poate fi aparat Binele, este necesara continua rememorare a infernului. Doar astfel se poate construi acea viziune pe care ginditoarea americana Judith Shklar o definea drept liberalismul fricii. Hermeneutica libertatii inseamna respingerea complezentei placide, a acelui spirit flegmatic pentru care nu exista linie despartitoare intre calai si victime, intre adevar si minciuna.

Cum spuneam, gandirea politica a Monicai Lovinescu este ghidata de considerente  morale. Asemeni Hannei Arendt ori Nadejdei Mandelstam, doua intelectuale de care s-a simtit indeosebi apropiata, totalitarismul ii repugna politic, spiritual si etic. Scria recent filosoful Leon Wieseltier: „…if certain forms of evil are not hated, then they have not been fully understood”.  Este acea indignare profund morala, acea pasiune indomptabila despre care vorbeste si Gabriel Liiceanu in eseul sau “Despre ură’.  In lungile ceasuri noctune cind am intors lumea si istoria pe toate partile, tocmai acest lucru m-a impresionat la Monica Lovinescu–curajul de a-si marturisi si asuma ostilitatea fata de acele structuri utopico-asasine carora le-au cazut victime milioane de fiinte inocente in secolulul lagarelor de concentrare, al sarmei ghimpate si  si al camerelor de gazare. Acolo unde altii mimeaza pozitii de falsa obiectivitate (de fapt un bias pervers si pervertitor), Monica Lovinescu, cea care a fost atit de inrudita in planul analizei politico-istorice cu Besançon, Revel si Souvarine, articuleaza o etica a neuitarii ca premisa a libertatii. Mentorul Hannei Arendt a fost Jaspers (ar trebui cit mai curind tradusa in romaneste corespondenta dintre autoarea “Originilor totalitarismului’ si profesorul ei) . Pentru Monica Lovinescu, nimeni nu inteles mai bine chestiunea libertatii decit Jeanne Hersch, tot eleva lui Jaspers. Intelectualul critic nu se plaseaza deasupra valtorii, ci dimpotriva, intra in actiune, acuza, deplinge, demasca impostura, delatiunea, violenta, miselia. In opera ei revin mereu referintele la experienta lagarelor, a terorii totalitare (fasciste si comuniste). In 1999, scrie cu amaraciune: „Am primit numarul din Romania literara cu al doilea articol despre Soljeniţîn. Si cu o greseala de tipar care e tot atit de importanta ca si absenta de comentarii asupra cartilor amintite mai sus (de Robert Conquest si Souvarine—V.T.). Eu scriam despre ‚zek-ul paradigmatic Soljeniţîn’ si a iesit ‚zeul paradigmatic’. Mi-am dat brusc seama ca la Bucuresti nu se stie ce inseamna un ‚zek’ si ca acesta lipsa voita de memorie este cel mai grav simptom al nevindecarii noastre”.

O etica a neuitarii inseamna un pilon al unei urgente terapii sociale care sa exorcizeze Raul. Democratia se ofileste in absenta memoriei, devine un ritual fara viata si fara vlaga. Nu este vorba de nevroza amintirii, cum ar incerca unii sa discrediteze acest demers, ci de constiinta faptului ca adevarul este o premisa a libertatii. Tiraniile totalitare s-au bazat pe lasitate, tacere, complicitate. Scria Monica Lovinescu in septembrie 1969, iar cuvintele ei le recitim cu sentimentul unei intristatoare si alarmante actualitati: „Umbrele de la Pitesti circula si azi printre noi, le intalnim la colt de strada, la coada, prin gradini, unde mai intalnim—e drept—si pe calaii scosi la pensie si plimbandu-si, Duminica, nepoteii de mina. Toti sint inca printre noi, si mortii si viii, si victimele si calaii, cu totii stiu ca celalalt stie tot ce nu este marturisit, alcatuind un fel de boare ciudata care otraveste atmosfera si o va otravi pina cind totul nu va fi spus cu voce tare, scris la lumina zilei, ca intr-un catarsis colectiv care sa puna capat unei respiratii gatuita de pacat si de crima”.

Unul dintre istoricii pretuiti de Monica Lovinescu a fost Boris Souvarine, autorul unei clasice biografii a lui Stalin, el insusi fost militant comunist, vindecat la timp (inca la inceputul anilor 20) si devenit unul dintre cei mai lucizi si patrunzatori critici ai totalitarismului.  Ca si Souvarine, Monica Lovinescu a refuzat sa dispere, a clamat in pustiul indiferentei abulice, al atacurilor obscene si al ingenuncherilor morale, si-a ridicat vocea in favoarea milioanelor de detinuti si a respins ideea unei literaturi care uita demnitatea umana. Cuvintele lui Chateaubriand, atat de indragite de Souvarine, se potrivesc perfect destinului de antigonica marturisitoare al Monicai Lovinescu:  „Atunci cind, in tacerea abjectiunii, nu mai auzi rasunand decit lanturile sclavului si vocea denuntatorului,  cind totul tremura in faţa tiranului si devine tot atit de primejdios  de a-i cersi favorurile cit de a-i merita dizgratia, istoricul pare insarcinat cu razbunarea popoarelor. Degeaba prosperă Nero, Tacit s-a nascut in Imperiu”.

Am langa mine, scriind aceste randuri, exemplarul Monicai Lovinescu al acelei biografii fara egal prin intuitii sociologice si adancime psihologica (Editions Champ Libre, 1977). Marile biografii care aveau sa urmeze, de la Isaac Deutscher, Robert Conquest si Adam Ulam la Robert C. Tucker, Dmitri Volkogonov, Simon Sebag Montefiore si Robert Service, sunt cu toate indatorate acestei lucrari deschizatoare de drumuri in care Stalin este inteles ca mostenitorul traditiei politice a bolsevismului, deci nu doar in termeni de patologie individuala, de delir despotic, de megalomanie genocidara. Este cea mai pretioasa carte din biblioteca mea.

http://www.crimelecomunismului.ro/ro/presa/comunicate/comunicate_de_presa_2012/in_memoriam_monica_lovinescu/

http://www.humanitas.ro/humanitas/jurnal-esen%C5%A3ial

http://www.humanitas.ro/humanitas/etica-neuitarii-eseuri-politico-istorice

http://www.humanitas.ro/boris-souvarine

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/despre-monica-lovinescu-a-pune-capat-unei-respiratii-gatuita-de-pacat-si-de-crima/

 


A ignora lumea in care traiesti: François Hollande si revenirea celei de-a III-a Republici

21/04/2012

Franta pare decisa sa ignore lumea in care traim. François Hollande este un personaj onorabil, integru si stilat, dar cam atat. A ajuns candidat prezidential, cum se spune, faute de mieux, dupa disparitia din carti a neinfranatului satir Dominique Strauss-Kahn. Nu voi spune ca Nicolas Sarkozy nu a comis erori, nu voi spune ca este presedintele ideal, dar exista oare un asemenea presedinte, in Franta ori in alta parte? Diabolizarea lui Sarkozy a fost un exercitiu predilect al presei franceze de stanga (ce pleonasm!) pe parcursul presedintei sale. In conditiile date, Sarkozy este candidatul unei Frante care nu vrea sa capoteze in irelevanta politica, incoerenta strategica si continua criza economica. O Franta care nu se teme de capitalism, de atlantism, de liberalism, de globalism si de “americanism”.

Problema lui Francois Hollande este ca nu are anvergura politica si economica pentru aceste timpuri dure. Ca solutiile nu se gasesc in reconditionarea vechilor si atat de compromiselor politici hiper-etatiste, in impozite astronomice care pedepsesc de fapt eficienta, creativitatea si productivitatea. Problema lui Sarkozy este ca nu a fost suficient de decis in urmarirea obiectivelor anuntate. Dar Hollande le va abandona.In pofida admiratiei nedisimulate pentru generalul de Gaulle (v. cartea sa “Changer de destin”, Laffont, 2012), a ambitiei de a readuce Franta pe pozitia de “referinta intre natiuni” si a exaltarii unui straniu “patriotism industrial”,  sansele nu par prea incurajatore. Nu are nici grandoarea lui Mitterrand, nici candoarea lui Leon Blum (unul dintre eroii lui Tony Judt, alaturi de Raymond Aron si Albert Camus). O candoare care se intemeia pe etica responsabilitatii. Socialistul Hollande apartine unui timp revolut, inclusiv pe linia lirismului sau gaullist–il descrie pe de Gaulle admirativ drept “l’homme d’Etat qui confondait sa personne el le destin national”. In felul sau, naravasul ex-trotkist si ex-ministru socialist, Jean-Luc Mélenchon, candidatul aliantei numita Front de Gauche (care include si PCF), este mai dinamic, mai putin paseist si, neindoios, mai electrizant. Evident, si mai primejdios, prin utopism grandilocvent, pentru stabilitatea sociala si economica a Frantei. La ora actuala, Mélenchon este incantat de nationalizarea din Argentina si marturistste ca revolutiile latino-americane sunt o sursa de inspiratie pentru el. Neo-iacobinul se intalneste, iata, cu “neo-bolivarianul” Chavez sub semnul unui peronism sui generis. Intr-un text la care merita meditat, o invitatie la realism politic si imaginatie istorica, Jean d’Ormesson scrie despre Hollande:

Il ferait, je le dis sans affectation et sans crainte, un excellent président de la IVe République. Ou plutôt de la IIIe. Par temps calme et sans nuages. Il n’est jamais trop bas. Mais pas non plus trop haut. C’est une espèce d’entre-deux: un pis-aller historique. Ce n’est pas Mitterrand: ce serait plutôt Guy Mollet. Ce n’est pas Jaurès ni Léon Blum: c’est Albert Lebrun. Ce n’est pas Clemenceau: c’est Deschanel. (…) Pour affronter le jugement de l’histoire, je choisis le camp, à peu près cohérent, Sarkozy-Fillon-Juppé contre le camp, incohérent jusqu’à l’absurde, Hollande (Hollande président ? On croit rêver, disait Fabius) -Aubry-Joly-Mélenchon.

http://www.lecanardacharne.com/2012/04/la-lettre-de-jean-dormesson/