Despre intelectuali: O specie incomoda

Subiectul relatiei dintre intelectuali si politicieni a revenit la ordinea zilei in ultima perioada. Abunda declaratiile, imprecatiile, ipotezele, speculatiile. Se vorbeste despre “veleitarismul” intelectualilor,  despre apetitul lor pentru “supra-mediatizare”. Culmea este ca, in nu putine cazuri, aceste acuzatii sunt lansate de alti intelectuali. Orice spirit de solidaritate pare sa se fi evaporat. Este meritoriu in acest sens articolul lui Andrei Oisteanu din “22”, reluat pe “Contributors”, in care istoricul religiilor examineaza resorturile ignobile ale campaniilor impotriva lui Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu si H.-R. Patapievici.

Excluderea profesorului si europarlamentarului Cristian Preda din PDL, o masura dezolanta, ma grabesc sa o spun, este o prea putin agreabila ocazie  de a reflecta asupra unui raport adeseori  tensionat, dar indispensabil. Intelectualii sunt o specie incomoda, rostesc adeseori  adevaruri pe care politicienii le socot inoportune. Intelectualii pot fi stingheritori cu insistenta lor pe dreptul de a gandi autonom. Se mai si plang, nu aplauda la comanda, nu savureaza marsurile , odele si imnurile. Nu cedeaza presiunile variilor majoritati. Isi apara ideile si dreptul de a le rosti fara a fi ingraditi de cenzuri vizibile ori invizibile. Nu s-a implicat oare in politica filosoful ceh Jan Patocka atunci cand a devenit primul purtator de cuvant al Chartei 77? Fostul student al lui Edmund Husserl, el insusi un distins fenomenolog, a platit cu viata pentru aceasta optiune. Nu s-a implicat in politica sociologul Daniel Patrick Moynihan cand a devenit ambasador la Natiunile Unite si, apoi, senator? Nu s-a implicat in politica Andre Malraux cand a acceptat pozitia de ministru al culturii al generalului de Gaulle?

Am scris despre aceste chestiuni  in cartile mele, indeosebi  in „Reinventarea  politicului” si in „Fantasmele salvarii”. In  volumul “Intre trecut si viitor” despre revolutiile din 1989, coordonat de Sorin Antohi si de mine, aparut la Curtea Veche in 2006 in colectia “Constelatii” am un articol despre rolul intelectualilor critici in ceea ce numesc  lupta pentru sfera publica. Editia initiala, in engleza, a aparut in 2000 la Central European University Press.

Nu e vorba aici de o categorie omogena, ci de ceea ce as numi, in traditia lui Max Weber, un tip ideal. Intr-o democratie, intelectualii au rolul de a articula valori, de a formula strategii, de a refuza stereotipurile hipnotice, emascularea simtului critic. Pot fi de acord cu unii politicieni, pot fi in dezacord cu altii. Rolul intelectualului nu este de a aproba ori de a contesta aprioric, ci de-si  folosi capacitatea de discernamant pentru a aseza lururile intr-o lumina cat mai putin emotionala si irationala. Pe scurt, civilitatea, buna-credinta  si discernamantul sunt valorile esentiale pe care intelectualii le aduc in arena dezbaterilor politice, istorice, culturale. Acolo unde domneste amnezia, intelectualul este cel care aminteste si marturiseste. Comunistii defineau intelectualitatea drept „patura sociala” si o considerau (de fapt o desconsiderau) drept masa de manevra. Pentru bolsevici, intelectualul era specia inapta sa priceapa comandamentele Istoriei. De fapt, nici nu se inselau prea mult. Sa ne gandim la Iuri Jivago, personajul lui Boris Pasternak.  Intelectualii trebuiau inregimentati. Cei nesupusi erau eliminati, politic, social si adeseori chiar fizic. La fel  stateau lucrurile in regimul national-socialist unde diversele „Camere ale Reichului” indeplineau functiile „uniunilor de creatie” staliniste.

Ma gandesc asadar la intelectualii critici, ori publici (desi  termenii nu sunt semantic identici): o persoana care se ocupa de idei, construieste in spatiul ideilor, propune prin scrieirile sale si prin alte interventii o viziune despre binele public. Nu idealizez intelectualii, multi au cazut in capcanele ideologiilor totalitare (v. cartea lui Fr. Furet despre “Trecutul unei iluzii”, recenta carte a lui Lucian Boia, clasicul volum al lui Czeslaw Milosz “Gandirea captiva” etc) Nu cred ca intelectualul este oracol, ca are o pozitie ”presdestinata”, privilegiata din punct de vedere moral  fata de alti cetateni. Dar exista intelectualii democratici, cum ii numeste filosoful francez Olivier Mongin, cei care s-au opus si se opun societatii inchise, minciunii, ipocriziei, mentalitatilor gregare, colectivismelor de orice natura. Daca as fi intrebat care ar fi intelectualii la care ma raportez ca repere (fara a cadea in idolatrie), as aminti aici nume precum George Orwell, Arthur Koestler, Albert Camus, Raymond Aron, Manes Sperber, Boris Souvarine, Karl Jaspers, Hannah Arendt, Agnes Heller, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, N. Steinhardt, Jacek Kuron, Adam Michnik, Vaclav Havel, Daniel Bell, Andrei Saharov, Janos Kis, Martin Palous, I. D. Sirbu, N. Carandino, Mihail Farcasanu, Aleksandr Soljenitin, Andrei Siniavski,  Leszek Kolakowski, Lev Kopelev, Tony Judt, Wolfgang Lepenies, Zbigniew Herbert, Jeane Kirkpatrick, Daniel Patrick Moynihan, James Q. Wilson, S. N. Eisenstadt, Ken Jowitt, Hilton Kramer, Paul Hollander, Gyorgy Konrad, Paul Berman, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, N. Manolescu, Ghita Ionescu, Livius Ciocarlie, Irving Louis Horowitz, Robert C. Tucker, Leo Labedz, Zbigniew Brzezinski, Octavio Paz, Enrique Krauze, Marcel Gauchet, Pierre Manent, Richard Pipes, Martin Malia, Adam Ulam, Annie Kriegel, Andre Glucksmann. Fiecare dintre acestia  a avut curajul sa intervina in discutiile politice, unii s-au angajat in politica, s-au intalnit cu intrigi, maliitii si tradari, dar au ramas loiali celor trei valori amintite mai devreme. Cazurile unor Havel, Kuron si Plesu mi se par, din acest punct de vedere, emblematice. Aceasta este grila prin care citesc eu evolutia politica a lui Cristian Preda.

Pentru comentarii:

http://hydepark.ro/articol/articol/despre-intelectuali-o-specie-incomoda-772.html

Comments are closed.

%d bloggers like this: