“Doamna ministru” este titlul unei comedii de Branislav Nušić care vestejeste moravurile clasei politice din prima Iugoslavie. Am citit-o in tinerete si am fost frapat de asemenarile cu lumea lui Caragiale. Iata ca acum ne intalnim cu o situatie de un absurd fara limite care imi aminteste de tristele comedii din Balcani. Doamna ministru al educatiei si cercetarii, profesoara universitara si fost rector, considera ca subiectul plagiatului dovedit al premierului Ponta este inchis. Traim, din al ei punct de vedere, in cea mai buna dintre lumile posibile. In acest caz, o lume a lasitatii, duplicitatii si minciunii.
Pentru doamna Andronescu, decizia unei comisii scornita prin dictatul unui ministru venit dinspre si reintors in neant, umil servitor al lui Victor Ponta, este suverana. Nu conteaza celelalte doua comisii, nu conteaza comunitatea stiintifica nationala si internationala, nu conteaza faptul ca este vorba de un mega-plagiat pe care il poate constata si un elev de scoala primara. Problema doamnei ministru este dubla: profesionala si morala. Dansa perpetueza prin aceasta pozitie o stare de spirit nociva ale carei consecinte vor fi catastrofice pentru credibilitatea intregului sistem de invatamant romanesc. Timp in care premierul-plagiator declina sa discute subiectul in interviul acordat revistei germane “Der Spiegel”. Timp in care elevii si studentii din Romania precun si parintii lor au tot dreptul sa priveasca siderati in directia celor care ar trebui sa penalizeze fara ezistare furtul acedemic. Timp in care, cum scria pe “Contributors” profesoara Maria Bucur de la Universitatea Indiana, forurile de selectie din universitatile occidentale vor avea toate motivele sa priveasca cu suspiciune titlurile academice din Romania, o tara al carei premier beneficiaza de impunitate la un capitol atat de sensibil precum plagiatul. Daca doamnei Ecaterina Andronescu ii pasa de destinul si presigiul invatamantului romanesc, va considera subiectul inchis doar in momentul in care va aproba retragerea titlului de doctor premierului plagiator.
Doamna ministru nu intelege, ori se face ca nu intelege, ca orice viitor ministru al educatiei intr-un guvern fara Ponta premier poate reveni (si, cel mai probabil, va reveni) asupra acestui caz. Ca rolul domniei sale, daca vrea sa fie onesta, este pur si simplu sa confirme decizia Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti, alma mater a plagiatorului dovedit, locul unde acesta a comis frauda. Doamna ministru se agata de un scaun perisabil, nu intelege ca nu doar Ponta va purta cu el acest stigmat, dar si domnia sa, pe post de enabler, de complice la camuflarea unei grave si incontestabile fraude. Iata scrisoarea deschisa trimisa de Andrei Pleşu doamnei ministru Ecaterina Andronescu. Va raspunde doamna ministru?
Stimată doamnă,
Ne-am întîlnit faţă către faţă de două ori. O primă dată, cînd aţi acceptat să vizitaţi Colegiul „Noua Europă”. Vă solicitasem o întîlnire pentru a încerca o clarificare de statut a acestei instituţii şi aţi răspuns cu promptitudine şi receptivitate. Îmi amintesc că, deşi ministru, aţi venit la volanul maşinii proprii şi că am putut avea un dialog rezonabil. A doua oară, s-a întîmplat să fim, împreună cu alţii, membri într-un juriu academic. Între timp, fusesem plăcut surprins să constat că aţi îndrăznit să puneţi în discuţie temeiurile legale ale unei universităţi particulare de trist renume („Spiru Haret”), o profitabilă fabrică de diplome pe care, după ştiinţa mea, nici un alt ministru nu o tratase cu o îngrijorare echivalentă. Am şi scris un articol despre curajul Dvs. de atunci, deşi contraziceam, astfel, nu prea luminoasa Dvs. imagine publică. „Acţiunea Spiru Haret” n-a dat rezultate. Mi-aţi spus-o, de altfel, cînd ne-am întîlnit: „nu cred să reuşesc; au o reţea de susţinere incredibilă…”.
Acum două luni, am fost mirat să văd că partidul din care faceţi parte a preferat să rişte o stingheritoare bîlbîială în chestiunea Ministerului Educaţiei, decît să meargă pe soluţii la îndemînă, chiar dacă previzibile. Bănuiesc că nu vi s-a părut nici Dvs. normală nominalizarea unei doamne (al cărei nume nu reuşesc să-l reţin), provenind tocmai din sfera învăţămîntului privat, apoi a unui obscur domn din Ardeal, suspect de plagiat şi, în sfîrşit, a unui sindicalist rudimentar, inapt şi inadecvat pînă la ridicol. În disperare de cauză, aţi fost reinstalată în funcţie. Dar aţi avut ghinionul să vă confruntaţi, de la bun început, cu o situaţie imposibilă: şeful Dvs. a fost acuzat de plagiat, iar Dvs. trebuia, vrînd-nevrînd, să o scoateţi cumva la capăt cu acest trist matrapazlîc, aşa încît să rămîneţi, totuşi, loială formaţiunii politice pe care o reprezentaţi. Îmi pare rău să o spun, aţi ales soluţia cea mai proastă. Şi vă scriu, fără entuziasm, pentru a vă comunica dezamăgirea mea.
Doamnă,
Îmi e imposibil să cred că n-aţi aruncat niciodată o privire (măcar curioasă) asupra textelor incriminate. Ele au fost publicate în mai multe ziare, aşa încît consultarea lor e la îndemîna oricui. Eu unul am luat lucrurile în serios şi am citit, în paralel, paginile lucrării după care s-a copiat şi paginile copiate din teza de doctorat a primului ministru. Nu e nevoie de mai mult de zece minute, ca să observi că ai de a face cu un plagiat grosolan (definit ca atare, în mod profetic, de colegul şi fostul Dvs. inamic Andrei Marga, într-un interviu din 2010). E, aş spune, un caz de manual: calupuri ample de text (zeci şi zeci de pagini) sînt trecute de sub semnătura altuia sub semnătură proprie. Fără ghilimele, fără indicaţie de subsol, fără un minim efort de camuflaj abil. Inteligenţa dlui Ponta, plauzibilă pînă la un punct, l-a lăsat de izbelişte. Se putea fura mai subtil, mai ingenios, mai şmecher. Dl. Ponta şi-a spus, probabil, că nimeni n-o să stea, vreodată, să-i numere… paginile şi că, în definitiv, doctoratul e o formalitate, un fel de ornament care se agaţă, cochet, la butonieră, pentru impresie (şi ceva avantaje). Ar fi avut, după dezvăluire, şansa unui gest de anvergură. Un om politic de mare format ar fi asumat „accidentul”, şi-ar fi cerut scuze şi ar fi cîştigat, astfel, un capital de onoare, valorificabil mai tîrziu. Dl Ponta e un politician încă tînăr şi ar fi putut conta, în perspectivă, pe dreptul de a fi învingător, după ce va fi demonstrat că ştie să piardă, acordînd onestităţii mai mult decît vanităţilor proprii. N-a făcut-o.
Dar nici Dvs., Doamnă, n-aţi lăsat să vorbească evidenţele, buna-credinţă, exigenţele academice minimale. Aţi acceptat tot soiul de samavolnicii jenante. Cazul, rezolvabil de orice amator inteligent în cîteva clipe, a devenit obiect de cercetare a trei comisii. Prima, cea mai legitimă, a fost imediat desfiinţată, pentru că dăduse un verdict neconvenabil. A doua (cvasi-anonimă), încropită la repezeală, a fost mai cuminte, iar a treia, a Universităţii Bucureşti, e dată de o parte, deşi pînă şi preşedintele Academiei Române o socoteşte esenţială. Au apărut tot soiul de diversiuni comice: doctoratele demnitarilor se judecă altfel decît cele obişnuite. Cu alte cuvinte, standardele de furt sînt altele. Mai aflăm că ghilimelele („semnele citării”) nu erau încă inventate în 2003. Sau că, dacă era vorba de o lucrare de inginerie, plagiatul era clar, pe cînd, în materie de drept, criteriile sînt diferite. Sau că, în definitiv, ţara şi mapamondul colcăie de plagiatori, drept care derapajul premierului (care de fapt nici nu e derapaj) e în ordinea lucrurilor. Nu vă pufneşte rîsul? Sau, mai curînd, nu vi se face frică? Vi se pare că salvaţi prestigiul instituţiilor academice, reclamînd ingerinţa politicului în spaţiul lor? Dar, Doamnă, problema e mult mai simplă: a plagiat sau nu dl. Ponta? Şi dacă da, cum spun bunul simţ şi două comisii din trei, atunci cine periclitează prestigiul vieţii academice? Şi cum puteţi patrona, cu seninătate, o asemenea nefăcută?
Vă voi spune ceva care v-ar putea uimi. În ce mă priveşte, problema plagiatului Ponta are o bătaie mai lungă decît problema referendumului. Continui să sper că, indiferent cine va cîştiga pe 29 iulie, politicienii noştri îşi vor veni în fire, renunţînd să se lase manevraţi, pînă la sinucidere, de ură şi orgoliu. Dar necinstea fundamentală a unui prim ministru care nu vrea să accepte că şi-a însuşit beneficii academice nemeritate şi a unor universitari care au consimţit să acopere această fraudă, vor atîrna greu nu numai în evaluarea unui om, ci şi în aceea a unui partid, a învăţămîntului românesc şi a ţării întregi. Regret, dar sînteţi părtaşă la această nefastă dezonoare.
Cu melancolie,
Andrei Pleşu
PS: Sper că, prin această defăimătoare scrisoare, nu voi provoca o prea abruptă devalorizare a leului.
PPS: Am avut nefericirea să trăiesc una şi mai gogonată: Radu Mazăre organizînd mari show-uri kitsch şi flancat, în impudica lui clovnerie, de ministrul Culturii şi de ministrul Educaţiei! Frumoasă Treime! Să-l fi lăsat măcar pe mîna Sănătăţii şi a Internelor…
http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/scrisoare-deschisa-doamnei-ecaterina-andronescu#
tismaneanu.wordpress.com 