Fiat Ponta, pereat mundus!

30/11/2012

Nu au avut loc inca alegerile, dar Romania este agitata de chestiunea desemnarii viitorului premier. Se fac deconstructii savante privind semnificatia ezoterica a cuvantului “desemnare”. Crin Antonescu anunta, in pofida declaratiilor repetate ale celuilalt duumvir, ca daca acesta nu va fi desemnat (iar cuvantul magic!), in conditiile unei majoritati USL, va urma fulgerator suspendarea lui Traian Basescu. O prapastie enorma intre ce spune Ponta in interviurile din exterior si ce declara acasa. Cerul si pamantul. Nu mai conteaza plagiatul, nu mai conteaza anti-occidentalismul frenetic al liderilor USL, nu mai conteaza posibila izolare internationala a tarii, este vorba de statutul de premier al lui Victor Ponta. Sa fie Ponta premier, chiar de-ar fi sa piara lumea!

Adevarul este ca anxietatea domina in USL. Nu doar Ponta se teme de clipa cand, debarcat din fruntea guvernului, va fi, in fine, tras la raspundere pentru furt intelectual. Macar prin retragerea titlului de doctor. Disperat la randul sau, Dan Voiculescu reuseste (cel putin momentan) emascularea CNA, chestiunea este escamotata abil, ca si cum ar fi vorba de un banal accident de parcurs ori nici macar atat. Se desfasoara atacuri concertate impotriva DNA si ANI, vinovat pentru toate relele lumiii este cine altul decat Traian Basescu.

Ministri corupti si/sau inepti, niciun cuvant de regret din partea celui care i-a selectat, dimpotriva. Invatamantul romanesc este intr-o criza de credibiltate fara precedent, Victor Ponta si profesoara Ecaterina Andronescu sunt zambitori, multumiti si imperturbabili. Nu le pasa de cei doua mii de semnatari ai scrisorii deschise care cer aplicarea deciziei Comisiei de Etica Universitatii din Bucuresti. Cine sant Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici si Dan Grigore, Mihaela Miroiu si Smaranda Vultur, Marian Preda si Dumitru Sandu, Lazar Vlasceanu si Ion Vianu, Costea Munteanu si Gail Kligman, Ioana Both si Sorin Vieru, Teodor Baconschi si Ioan Stanomir, Monica Macovei si Mircea Cartarescu, Doina Jela si Dorin Dobrincu, Vlad Zografi si Aurelian Craiutu, Christina Zarifopol si Alexandru Solomon, Andrei Oisteanu si Calin-Andrei Mihailescu, Magda Carneci si Livius Ciocarlie, Rodica Culcer si Andrei Cornea, Marcel Tolcea si Vlad Alexandrescu, Anca Oroveanu si Armand Gosu? Pe Crin nu-l priveste subiectul. Nici pe profesorul Felix. Plagiatul, ne asigura doamna ministru, ea insasi cu grave probleme la acelasi capitol, nu este o frauda sub specie aeternitatis, depinde de momentul cand a avut loc. Plagiat dincoace de Pirinei, teza de doctorat dincolo…

http://www.faz.net/aktuell/politik/ausland/rumaenien-bildungsministerin-des-plagiats-ueberfuehrt-11975354.html

Gigi Becali se proclama PNL-ist cu trup si suflet, nimeni nu-l contrazice in acea formatiune. Cu discrete exceptii, se simt bine in compania “razboinicului luminii”. Diversii ministeriabili sunt prea ocupati cu planurile de marire. Ar fi interesant de stiu ce gandeste Gigi despre plagiat. Lui Gigi, se stie, nu-i plac matrapazlacurile. Daca nu stie ce este un plagiat, ar trebui sa i se explice. Poate de catre politologii penelisti. Statul de drept este amenintat, chermeza uselista este in toi. Crin Antonescu recunoaste paternitatea acestei strutocamile politice. Au gandit-o el si cu Dragnea. Doi strategi de mare viitor.

Ce putem astepta? Pentru moment, tot mai multa indarjire uselista pentru sustinerea lui Ponta. Dupa care, ori poate simultan, manevre bizantine si lovituri pe la spate. “La razboi ca la razboi”. Imaginea tarii? Cine mai are vreme de asa ceva? Onoarea educatiei romanesti? Fiat Ponta, pereat mundus. Cu “aportul neprecupetit” al unei doamne Ministru al Educatiei si Cercetarii cu cel putin un masiv schelet in dulap. Este ceea ce spun experti de prim rang pe un blog care merita salutat si sustinut.

http://integru.org/reviews/andronescu-2003

http://www.revista22.ro/doamna-andronescu-retragetii-titlul-lui-ponta-19487.html

http://www.revista22.ro/corb-la-corb-sau-de-ce-sprijina-ecaterina-andronescu-plagiatul-lui-ponta-20673.html

Din nou despre amintirile lui Ion Ianosi: Aflu ca in “Observator Cultural”, doamna profesoara Lavinia Barlogeanu imi da o lunga replica. Problema ghilimelelor ramane, doamna profesoara este cumva angoasata de aceste “pardalnice” (vai, ce neaosism superb!) semne. Are si motive. Are ceea ce se cheama un track record, si nu unul demn de lauda. Nu cred ca profesorul Ianosi m-a “alintat” vreodata. Nu cred ca doamna Barlogeanu avea motive sa se refere la mine in termeni de un familiarism prin nimic justificat. Nu suntem prieteni, nu ne-am intalnit niciodata. Am o semnatura publica, am un nume pe care autoarea il cunoaste, deci nu vad ratiunea acelei referinte altfel decat intr-un scop insinuant. In volumul care a starnit entuziasmul doamnei Barlogeanu, dl Ianosi a introdus acel “Volodea” in chip ironic, un lucru ce nu-i poate scapa niciunui cititor onest al textului. Doamna Barlogeanu l-a preluat si diseminat, stiind contextul in care o face.

Este ceea ce-am spus eu si ceea ce a afirmat Horia Patapievici la lansarea “Vietii secrete a nomenclaturii” despre utilizarile manipulativ-calomnioase ale acestui diminutiv. Iata o selectie de texte revelatoare: “Faptul ca Vladimir (Volodea) Tismaneanu, fiul activistilor comunisti si nkvd-isti (kominternisti) de rang înalt Tismanetchi, a fost ales pentru a condamna genocidul comunist în România are si latura lui “unionista”. Vrea Traian Basescu sau nu vrea (ca el l-a numit pe Volodea în scaun de Areopag), dar Leon Tismanetchi, tatal lui Volodea, s-a nascut la Soroca, în Basarabia…”(Andrei Vartic, reluat pe site-ul “Asymetria”). Doua fraze, trei Volodea. Sau: “MIHAI UNGHEANU: De ce trebuia ales VOLODEA TISMANEANU, un nomenklaturist evreu neo-kominternist, sa falsifice istoria ROMANIEI?” (reluat de diverse bloguri). Sau: “Numele ţi l-ai abandonat, Volodeo! Era un dezagrement stigmatul bolşevic pentru aseptica-ţi devenire. Faptele nu le poţi schimba. “Ne întâlnim la Judecata de Apoi!”. Curaj, Tismeniţki, curaj! Şi permite-mi un gând prematur: Fie-ţi mizeria uşoară, Volodea!”(de pe un blog). Sau: “Adevărat, există mulți negustori de slogane azi, dar nici unul nu se ridică până la glezna Coanei Volodia, căreia i se năzare că dă nas în nas cu, scuzați-mi virgulele, Reacțiunea, ori de câte ori oamenii își exprimă nemulțumirea față de Traian Băsescu și guvernarea PDL-ului.” (Dorin Tudoran). Sau: “‘Hai sictir, Volodea!’ Aşa ar trebui să-i răspund d-lui Vladimir Tismăneanu, pe potriva nivelului intelectual exhibat în replica d-sale la faptul că i-am atras atenţia în legătură cu atitudinea sau, mai exact, nonatitudinea faţă de alegaţiile “istorice” ale preşedintelui Băsescu.” (Cristian Tudor Popescu). “Salvati-l pe Volodea. De el insusi” (Alina Mungiu-Pippidi). Nu comentez, reproduc. Exemplele, din pacate, abunda.

Am scris ceea ce aveam de comentat pe tema volumului de memorii al lui Ion Ianosi, o carte plina de jumatati de adevaruri si impovarata de omisiuni flagrante. Domnul Ianosi are o problema cu mine, cu Gh. Grigurcu, cu regretatii Alexandru George si Iosif Sava, cu Mircea Mihaies, cu Gabriel Liiceanu. Dar are cuvinte calde pentru Pavel Tugui, fostul sau sef de la Sectia Cultura a CC al PMR. Peste actiunile criminale ale lui Leonte Rautu, alt mentor al sau la CC al PMR, trece cu o usurinta ce te lasa perplex. Reproseaza cartii “Prefectul actobat”, biografia lui Rautu pe care am scris-o impreuna cu Cristian Vasile, mici erori, intre care faptul ca Asea Moraru, sotia din epoca a lui Nicolae Moraru, preda literatura rusa, nu marxism, la IATC. Dar patineaza nu tocmai gratios incercand sa eludeze marile probleme morale ale acelor timpuri, faptul ca s-a situat, vreme de atatea decenii, de partea unui regim ilegitim si criminal. Fundamental, pe Ion Ianosi (aici nu se diferentiaza de Stefan Andrei, Adrian Paunescu, Silviu Curticeanu, Ion Iliescu, Dumitru Popescu, Ilie Badescu, C. Stanescu, M. Ungheanu etc) il deranjeaza Raportul Final si faptul ca este mentionat in acel text. Macar acest lucru nu-l ascunde. Acestea sunt faptele, restul tine de lamentatii si imprecatii, deci un teritoriu care nu ma intereseaza.

In legatura cu tema articolului de mai sus, inteleg ca doamna profesoara Ecaterina Andronescu este indignata de acuzatiile de plagiat ce i se aduc. Asemeni lui Ponta, invoca motivatii meschin-electorale. Este vorba, din cate inteleg, de varful unui aisberg al fraudelor academice.

Actualitate: La solicitarea ziarului “Timpolis” din Timisoara am raspuns la o serie de intrebari legate de populism si de momentul politic actual din Romania. Iata un fargment si linkul:

Un gânditor pe care îl respect, Rob Riemen, preşedintele Institutului „Ne­xus” din Olanda, a publicat recent un incitant eseu cu titlul „Eterna revenire a fascismului”. Să nu uităm că fascis­mul, asemeni comunismului, a fost o miş­care revoluţionară. Nu cred, însă, că asistăm la reîntoarcerea fascismului clasic, timpurile s-au schimbat. Este vorba mai degrabă de construcţii ba­roce în care se aliază miturile politice fasciste cu acelea comuniste. Am numit acest fenomen insolit „barocul fascisto-comunist”. Nu am o fire înclinată spre alarmism, nu cred că fascismul este după colţ, dar nici nu desconsider riscurile alune­cărilor în direcţia unor politici exclu­siviste, iraţionale, opuse tradiţiei uma­nismului occidental. Acest baroc fas­cisto-comunist este copilul relativis­mului etic şi al unei amnezii istorice cât se poate de păgubitoare.

http://www.timpolis.ro/articol-populismul-devine-periculos-cand-mobilizeaza-ura-sociala-si-nationala-23638.html


Corb la corb sau de ce sprijina Ecaterina Andronescu plagiatul lui Ponta?

28/11/2012

Traim o situatie buimacitoare, ceva ce tine de acea bulversare a valorilor despre care a scris Dan Tapalaga. Inalta functionara a statului roman care ar trebui sa pazeasca cinstea invatamantului este, neindoios, complice la injosirea sa. Incerc sa pricep care sunt mecanismele, vizibile ori invizibile, care o forteaza pe Ecaterina Andronescu, baroneasa pesedista si Ministru al Invatamantului si Cercetarii, sa-si submineze prestigiul pana la completa aneantizare? De ce se opune doamna Andronescu cererii semnata de aproape doua mii de intelectuali, din tara si din strainatate, de a pune in aplicare decizia Comisiei de Etica a Universitatii din Bucuresti? De ce acest boicot al adevarului?

Nu realizeaza profesoara universitara Ecaterina Andronescu ca plagiatul lui Victor Ponta este azi universal recunoscut, ca negandu-l si acoperindu-l cu scuze penibile, se face de rusine si face de rusine invatamantul romanesc? Ca niciun coleg de partid nu merita sacrificarea valorilor esentiale ale invatamantului: onoarea, adevarul, integritatea? De ce recurge doamna Andronescu la alibiuri absurde pentru a justifica nejustiticabilul?

Ipoteza mea este ca doamna ministru are la randul ei ceva schelete in dulap. Si nu unele minore. Nu pot concepe ca ar merge pe aceasta panta suicidara daca n-ar avea chiar dansa ceva de tainuit, deci daca nu s-ar simti vulnerabila, adica santajabila. Pentru ca, sa fim drepti, nu Ponta i-a facut un serviciu numind-o Ministrul al Invatamnatului, ci ea l-a servit acceptand sa gireze acel minister dupa scandalurile Dumitrescu si Mang. Despre interimarul Pop nu cred ca merita sa ne mai pierdem vremea. A fost adus pe post de maur, si-a facut datoria de maur. Atunci de ce se teme doamna Andronescu? Un vechi proverb ne invata: corb la corb nu scoate ochii.

Sigur, am citit ce-a aparut pana acum, sunt lucruri care arunca o lumina suspecta asupra biografiei profesionale a fostei doamne Rector. Graba cu care a actionat pentru schimbarea Consiliului National de Etica, solidarizarea aiuritoare cu personaje dubioase, inclusiv mega-plagiatorul, raspunsurile echivoce la intrebari precise, toate aceste sugereaza ca Ecaterina Andronescu ar putea aveaea insasi serioase probleme de integritate. Sa speram ca lucrurile se vor lamuri cat mai curand. Pentru binele educatiei din Romania.

Pentru comentarii:

http://www.revista22.ro/corb-la-corb-sau-de-ce-sprijina-ecaterina-andronescu-plagiatul-lui-ponta-20673.html


Datoria de a marturisi: Serpentinele memoriei

27/11/2012

 

Duminică, în cadrul târgului de carte Gaudeamus, a fost lansat volumul „Lumea secretă a nomenclaturii”. Reiau aici fragmente din mesajul pe care l-am transmis publicului prezent la eveniment. Înainte de orice, ţin să le mulţumesc Lidiei Bodea, Oanei Bîrna şi lui Gabriel Liiceanu, prieteni dragi şi minunaţi editori, fără de care această carte n-ar fi fost ceea ce este. Cred că am ajuns împreună la acea formă finală care să facă dreptate scopului explicit asumat: luminarea resorturilor invizibile, a ramificaţiilor labirintice, întotdeauna enigmatice şi derutante, ale acestui sistem sociologic şi psihologic care este nomenclatura comunistă. Istoricul Bogdan Iacob a reuşit să ofere un indice de nume care vorbeşte despre amploarea acestui proiect.

M-am născut în lumea, prea puţin cunoscută, a ilegaliştilor. Am crescut în universul activiştilor ideologici, al foştilor voluntari din Spania, al veteranilor din Rezistenţa franceză, al celor care au trăit în emigraţie în URSS. Până pe la 14 ani nu prea aveam idee că există şi celălalt cosmos, al victimelor regimului. La Liceul „Petru Groza” am avut colegi care veneau din familii cu deţinuţi politici, dar nu vorbeau despre aceste lucruri.

Tot aşa cum nouă ni se spunea acasă să fim atenţi cu ce discutăm la şcoală, şi ei erau avertizaţi să nu se lanseze în niciun fel de conversaţii politice. Peste ani aveam să realizez cât de etanş erau separate aceste spaţii, cu amintirile, speranţele, angoasele şi disperările lor. La Liceul 24 (azi „Jean Monnet”) am fost coleg cu mulţi dintre copii nomenclaturii supreme, inclusiv cu Nicu Ceauşescu, mezinul cuplului prezidenţial, şi cu Ghiţă Gheorghiu, fiul Licăi, adoptat de Gheorghiu- Dej.

Tatăl meu a fost un ideolog îndrăgostit de axiomele bolşevice. Mama a fost medic, cercetător, profesoară la IMF, s-a ocupat de igiena şcolară. Sora mamei a fost una din marile combatante din Rezistenta franceza. Pasiunea mea a fost să ascult povestirile actorilor din marea aventură a comunismului. Dar şi pe cele ale celor din partea opusă.

L-am ascultat cu pasiune pe N. Carandino, am vorbit de-a lungul anilor cu mulţi supravieţuitori ai universului concentraţionar comunist. Am ajuns să fiu depozitarul unui imens bagaj de amintiri. Ale mele şi ale multor altora. Sunt destule momente în acest volum care pot clarifica istoria comunismului românesc şi legăturile dintre acest experiment şi comunismul global.

M-am întâlnit cu personaje importante din alte secte comuniste, între care Partidul Comunist din Grecia şi cel din Spania. Când Mircea Cărtărescu m-a numit „un Marcel Proust al comunismului românesc” mi-a făcut un compliment suprem. În egală măsura, m-a obligat să nu mă opresc din acest travaliu al rememorării.

La fel, când Horia Patapievici mi-a spus că este ceva miraculos în faptul că tocmai eu, fiul unor foşti voluntari din Spania, comunişti din anii clandestinităţii, am ajuns să conduc Comisia de analiză a dictaturii comuniste, m-am gândit că este vorba de o lucrare ascunsă a sorţii. De-a lungul anilor, am purtat dialoguri de nimic întrerupte cu Mircea Mihăieş, a cărui empatie pentru experienţele mele este dublată de o rigoare etică nepereche.

În Adriana Babeţi am găsit acel interlocutor care poate simţi, ca şi mine, cum subteranele stalinismului erau bântuite de romantisme perverse. Le mulţumesc aici pentru că m-au încurajat să nu mă opresc din această călătorie prin serpentinele memoriei. Volumul de faţă este o carte a dezvăluirilor, o încercare de a dez-vălui, de a de-mitiza şi de a de-mistifica.


A te opune legii tacerii: Mircea Cartarescu si Horia Patapievici despre “Lumea secreta a nomenclaturii”

25/11/2012

Nu am cuvinte spre a le multumi prietenilor mei dragi, Mircea Cartarescu si Horia Patapievici, pentru cuvintele de o generozitate netarmurita si de o caldura dogoritoare rostite la lansarea de duminica, 25 noiembrie, de la Targul “Gaudeamus”. Am fost prezent cu inima si cu gandurile mele. Sa spun ca o coincidenta magica a facut ca ca evenimentul sa se petreaca exact de ziua de nastere a sorei mele Vichi. De unde vor fi fiind ei, cred ca parintii nostri au urmarit si ei acele momente unice. Mircea a amintit cum ne-am cunoscut si cum s-a nascut o prietenie care nu a cunoscut niciodata macar un moment de tensiune. Ii datorez faptul ca de ani de zile m-a indemnat sa ma pun pe scris amintiri, ba chiar si fictiune, sa sublimez ceea ce Koestler numea limbajul secret al destinului in opera literara.

Imi scrie Cristian Patrasconiu: “Horia a vorbit aproape 25 de minute. In fata standului Humanitas au fost, la aceasta lansare, mai bine de 100 de persoane. Au fost, la un moment dat, citeva minute bune in care zgomotul de tirg a devenit foarte mic – oamenii au tacut, ascultind cu cea mai mare atentie un HRP care a spus, apasat si in cuvinte foarte potrivite, lucruri care ne privesc, in fond si adinc, pe toti in aceste vremuri atit de complicate.”

Horia pus degetul pe o rana deschisa, un subiect despre care au scris, de-a lungul anilor, Mircea Cartarescu si Mircea Mihaies: utilizarea infamiilor antisemite pentru a ma decredibiliza si pentru a submina legitimitatea demersului anti-totalitar in genere. A povestit despre calomniile la care am fost si sunt supus, despre tacerile socante ale celor de la care te-ai astepta sa protesteze. Despre complicitatile cu infamia din zone ce se pretind culturale. Un exemplu: scriind on “Observator Cultural” despre cartea de amintiri a lui Ion Ianosi, o universitara, fosta studenta a autorului, se refera la polemica acestuia cu mine numindu-ma “Volodea” Tismaneanu. Mi-am amintit de politrucii gen Eugen Florescu. N-am vazut in carte ca Ion Ianosi sa ma numeasca altfel decat Vladimir (cu exceptia unei singure pagini). Pe respectiva doamna n-am intalnit-o in viata mea, deci de unde familiarismul? Si, mai ales, de ce “Volodea” cu ghilimele? Este un diminutiv ca oricare altul. Dar in economia simbolica a criticii de exterminare are valoare de stigmat.

Horia a spus ca, din pacate, sunt prea putini copiii fostei nomenclaturi dispusi sa vorbeasca. Ori, daca si cand vorbesc, prefera sa romantizeze acea lume. Valentin Ceausescu n-a vorbit, cum n-au vorbit atatia urmasi ai magnatilor comunist de-odinioara. Domneste in continuarea legea tacerii, se perpetueaza tabuuri absurde. Ma opresc aici, altfel scriu volumul al doilea din “Lumea secreta”.

http://patrasconiu.ro/?video=viata-secreta-a-nomenclaturii

http://www.youtube.com/watch?v=a05Jah4YEtA

http://www.youtube.com/watch?v=wXViI48cA6I


Misteriosul cosmos al nomenclaturii: Datoria de a marturisi

24/11/2012

Duminica 25 noiembrie, la ora 12:30, se lanseaza la Targul “Gaudeamus” o carte pe care o tot scriu de decenii, “Lumea secreta a nomenclaturiii”. Daca nu ar fi fost Lidia Bodea, directoarea Editurii Humanitas si Oana Barna, exceptionala redactoare de carte, acest volum n-ar fi existat asa cum este el acum. Intrebarea esentiala este: trebuie sa stim cine a condus Romania vreme de decenii, care a fost grupul politic dominant, ce valori, aspiratii, emotii, sentimente, resentimente si nostalgii functionau in acel cosmos misterios, care erau liniile de forta, de atatea ori invizibile si insesizabile, ce defineau conditia nomenclaturista, cum s-au format generatiile acestei caste, ori mai precis, clase sociale? Vom intelege vreodata totalitarismul comunist daca nu vom sti cine au fost cei care l-au facut posibil, l-au justificat ideologic si l-au condus? Cum se structurau raporturile de putere, atasamentele si aliantele in acea lume inaccesibila muritorilor de rand? Confruntarea cu trecutul totalitar nu se poate realiza decat prin refuzul minciunilor si repudierea invitatiei la amnezie.

Public mai jos un fragment din prologul capitolului “Datoria de a marturisi”. La lansare vor vorbi doi prieteni apropiati, intelectuali pe care ii admir in chip statornic, mentionati intre cei carora le este dedicata cartea, Mircea Cartarescu si H.-R. Patapievici.

Am fost adeseori întrebat dacă nu mă epuizează această continuă rememorare a trecutului. Unii se întreabă și mă întreabă dacă mă pot raporta cu obiectivitate la subiecte care, volens nolens, mă implică emoțional. Sunt și unii care cred că prin simpla pomenire a angajamentelor era fanatice ale părinților riscăm să comitem un impardonabil sacrilegiu. Îmi amintesc că, după publicarea Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, unde era pomenit și numele tatălui meu ca activist al frontului ideologic (director adjunct al Editurii Politice), istoricul Florin Constantiniu și jurnalistul Cristian Tudor Popescu s-au grăbit să mă compare cu pionierul delator Pavlik Morozov, cel care, având de ales între loialitatea pentru familie și aceea pentru partidul-stat sovietic, a optat pentru partid. Analogia este, evident, falsă. Nu mi-am denunțat niciodată părinții. De fapt, ca să fim lămuriți, nu m-am ocupat niciodată cu denunțuri. Am o oroare fizică față de informatori. Dar, când este vorba de înțelegerea unei perioade precum aceea explorată de comisia noastră, ori de o perioadă fascistă, trebuie spuse nume. Istoria nu a fost făcută de anonimi.

Nu încape îndoială că au existat grade diferite de responsabilitate. Între tatăl meu, de pildă, și marii bonzi ai propagandei (Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, Dumitru Popescu, Ion Iliescu, Paul Niculescu-Mizil) a existat o enormă distanță de statut în nomenclatură. Ceea ce nu-l absolvă pe tatăl meu de o culpabilitate legată de proliferarea minciunilor oficiale. O făcea din pasiune, era convins, nu mințea. Dar nu aceasta e problema, ci natura sistemului și cine îi asigura reproducerea simbolică. Norocul meu a fost că nici unul dintre părinți nu a lucrat în Securitate. La fel, am avut noroc că tatăl meu a fost exclus din partid „la timp” și n-a mai apucat să ajungă membru al CC. Tocmai de aceea nu figurează în cartea lui Alexandru Crișan, care listează cinci mii de nume de membri ai nomenclaturii. În caz contrar, întreg destinul meu ar fi fost marcat de această apartenență părintească la „organul de conducere”. Nu spun că aș fi fost altcineva, psihologic și intelectual, dar evoluția mi-ar fi fost cumva întârziată pe linia înțelegerii mecanismelor de corupție și dominație proprii acestui sistem. Marginalizată în 1952, deci cu șase sau șapte ani înaintea părinților mei, sora mamei, Cristina Luca, obișnuia să ne reamintească un lucru simplu și adevărat: ea descoperise mai devreme realitatea. Fusese zburată, cum se spunea, din funcția de directoare a Direcției Culturale din ministerul de Externe în aceea de muzeografă la Muzeul Antipa. Marea ei culpă? Făcuse parte din acel cerc de tovarășe care gravitau în jurul Anei Pauker: Ana Toma, Mia Groza, Maria Sârbu, Lenuța Georgescu, fosta nevastă a lui Teohari, Lenuța Păsculescu, sora lui Teohari. În plus, în raport cu Ghizela Vass ori Ida Felix, șefa de cadre de la Externe, nu era slută. Ba chiar era frumoasă, știa ce înseamnă un parfum bun, vizitase la timp marile muzee ale Parisului, vorbea perfect franceza, studiase biologia la Sorbona, fusese cu adevărat o eroină a Rezistenței franceze.

Asumarea trecutului, inclusiv recunoaşterea responsabilităţilor politice ale unor oameni apropiaţi, este întotdeauna o operaţiune dificilă din punct de vedere psihologic. Nu e uşor să faci distincţia între familia biologică şi cea politică. Dar a nu recunoaşte lucruri ce ţin de ordinea evidenţei, a idealiza nişte oameni numai pentru că s-a întâmplat să-ţi fie rude ori cunoştinţe apropiate, situaţii în care vor fi fost cât se poate de normali, ori chiar tandri şi generoşi, ignorând rolul lor în mişcările totalitare (mai important ori mai puţin important, acest lucru îl evaluează istoricii) ţine de un subiectivism incurabil.

Svetlana Allilueva a scris Twenty Letters To A Friend (Douăzeci de scrisori către un prieten), în care a povestit lucruri îngrozitoare despre tatăl ei, Iosif Vissarionovici Djugaşvili-Stalin. Niklas Frank, fiul lui Hans Frank, guvernatorul nazist al Poloniei, a abordat de nenumărate ori în textele lui tema responsabilității propriei familii pentru Holocaust. Cartea istoricului de la Berkeley Yuri Slezkine, The Jewish Century, investighează tocmai aceste relaţii conflictuale, tensiuni pe care el le aşază sub semnul unui paricid simbolic. Sigur, Sergo Beria l-a idealizat pe monstrul sociopat care a fost Lavrenti Pavlovici Beria, dar alţi copii ai magnaţilor stalinişti au fost mai puţin dispuşi să se angajeze pe panta distorsiunilor flagrante. Nepotul ministrului de Externe stalinist din anii ’30 a devenit cunoscutul disident Pavel Litvinov. Din cartea lui Orlando Figes, Whisperers, aflăm ce rol important joacă azi în Mişcarea Memorial fiul lui Konstantin Simonov, un scriitor care a servit cu zel comunismul şi care, în anii stalinismului radical, a participat la campania „anticosmopolită” (adică antisemită), spre stupoarea prietenilor şi rudelor sale (ulterior a scris romane relativ nonconformiste, între care Vii şi morţi). Există, de asemenea, o întreagă literatură despre rupturile morale şi intelectuale dintre copiii unor figuri importante ale nazismului şi părinţii ori rudele lor.

Nu avem nici un fel de obligaţie ereditară de a împărtăşi crezurile unei generaţii anterioare, mai ales atunci când acestea s-au dovedit catastrofice. Întotdeauna există şansa pentru ceva nou, pentru un început, pentru o renaştere. Pentru cei care cred în responsabilitate, obligaţia constă în asumarea adevărului şi în definirea liberă a propriei identităţi. Am spus acest lucru în legătură cu Daniel Valentin, nepotul de fiu al lui Ceauşescu, îl repet apăsat aici.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/misteriosul-cosmos-al-nomenclaturii-datoria-de-a-marturisi/


Recomandare de lectura: “Puterea ideilor” de Isaiah Berlin

23/11/2012
 
Exista o traditie a gandirii liberale care trebuie cunoscuta, cultivata si afirmata, mai ales atunci cand valorile statului de drept sunt periclitate. Demagogii mizeaza intotdeauna pe ignoranta istorica si cecitate morala. Nu cred că exagerez în vreun fel afirmând că Isaiah Berlin (1909-1997) a fost, alături de Raymond Aron si John Rawls, cel mai important reprezentant al gândirii liberale din veacul XX. Este ceea ce marturisea si Mario Vargas Llosa in discursul de la decernarea Premiului Nobel pentru Literatura. Destinul acestui extraordinar spirit, adversar ireconciliabil al oricărei forme de tiranie, fie ea politică ori mentală, ne dă ocazia să medităm la soarta liberalismului politic în lumea de astăzi. Cartea “Puterea ideilor”, aparuta la Humanitas in colectia “Zeitgeist”, este o invitatie la reflectie lucida si un manifest impotriva oricaror simplificari tendentioase.

Isaiah Berlin nu a creat un sistem filosofic. Cu ani în urmă, el propunea o distincţie esenţială pentru istoria ideilor: pornind de la o fabulă antică, discernea între gânditorii din familia ariciului şi cei din familia vulpii. Primii sunt obsedaţi de o idee grandioasă, câtă vreme cei din a doua categorie acceptă să recunoască legitimitatea unor demersuri mai puţin ambiţioase, pe mai multe direcţii şi planuri. Ariciul este cel care ştie un lucru, şi din această poziţie epistemică decurge un monism şi chiar un absolutism radical. Vulpea ştie mai multe lucruri şi se încăpăţânează să le privească în complexitatea şi relativitatea lor. Unii din criticii lui Berlin au văzut în identificarea gânditorului britanic cu orientarea vulpii un sprijin pentru direcţiile relativizante din filozofia contemporană. Eu cred că este vorba mai degrabă de recunoaşterea polimorfismului inevitabil al vieţii sociale şi spirituale, ca şi de o atitudine deliberat reticentă în raport cu pretenţiile omnisciente ale arhitecţilor de sisteme metafizice.

Gratie lui Berlin, intelegem faptul ca ideile au deopotriva putere si consecinte, ca exista o responsabilitate a actului intelectual. Liberalismul fără iluzii al lui Berlin, Kołakowski, Havel, Tony Judt sau Judith Shklar este de fapt trista şi dureroasa lecţie pe care cealaltă Europă a lăsat-o civilizaţiei occcidentale contemporane. Opera lui Isaiah Berlin ofera sansa de a învăţa această lecţie, de a interioriza trauma, complexităţile, dar şi speranţele pe care secolul 21 le-a adus cu sine din veacul trecut. Berlin a lăsat în urmă o operă deschisă, o metodologie a îndoielii şi, mai ales, o justificare profundă, credibilă şi durabilă a pariului pe libertatea fiinţei umane. Timothy Garton Ash scria candva, reluind celebrele cuvinte ale lui John F. Kennedy: Ich bin ein Berliner, adica un adept al lui Isaiah Berlin. Ma alatur formularii sale.

Mi-as dori mult sa vad tradusa in romaneste superba biografie a lui Berlin datorata filosofului liberal canadian Michael Ignatieff. Este unul dintre marile mele regrete in viata ca nu l-am cunoscut personal pe Sir Isaiah, desi am vorbit mult despre el cu oameni care i-au fost apropiati, inclusiv doi intelectuali atat de diferiti ca opinii politice precum Eric Hobsbawm si Roger Scruton. Citind cartea lui Ignatieff (stranepotul al unui ministru de interne tarist, contele Nikolai Ignatiev, si nepotul lui Pavel Ignatiev, ministrul educatiei sub Nikolai al II-lea, antipodic situat in raport cu optiunile strabunicului si bunicului sau), am avut insa sentimentul ca stau de vorba cu marele ganditor.

http://www.humanitas.ro/humanitas/puterea-ideilor


“Vocea Rusiei” si noul ARLUS, adica ARLUSL

22/11/2012

Renaste, sub ochii nostri, ceea ce s-a numit “partida rusa”. Implicit si chiar explicit, Crin Antonescu si Victor Ponta reabiliteaza poncifele stalinismului national, miturile “patriei in pericol”, “neamestecului in treburile interne” si “egalitatii depline in drepturi”. Comentatorul en titre al postului de radio oficios “Vocea Rusiei” critica postul de radio “Deutsche Welle” si pe analistii care nu cred ca apartenenta Romaniei la UE inseamna “colonizare”.

Este cat se poate de simptomatica aceasta campanie tot mai intensa menita sa crediteze toate actiunile anti-occidentale si anti-democratice ale USL. Nu este vorba de o supra-reactie hiperbolizanta din partea mea si a altor observatori ai spatiului post-comunist, ci de constatarea potentarii interesului exponentilor “democratiei dirijate” de la Kremlin pentru viata politica din Romania, Polonia, Ungaria, Bulgaria etc Despre Moldova si Ucraina nu mai vorbesc.

Reiau aici o mai veche intrebare. Cine este, totusi, acest domn care semneaza “Valeriu Mandrasescu”? Este o persoana ori un “colectiv”? Un nostalgic al URSS framantat necontenit de probleme romanesti? Un radical de stanga, anti-american si in genere anti-occidental, de la Moscova ori poate nu de-acolo, deci vreun “corespondent voluntar” pentru care UE si NATO sunt forte imperialiste impotriva carora trebuie luptat fara preget?

Iata mai jos concluzia d-lui “Mandrasescu”, vajnicul aparator al “suveranitatii” Romaniei. Este, recunosc, un moment memorabil, poate chiar istoric, acela cand “Vocea Rusiei” se pronunta pentru independenta si suveranitatea Romaniei. Mai lipsesc intelectualii de serviciu, noii Parhon, Traian Savulescu, Sadoveanu si Calinescu, sa salute lumina care vine de la Rasarit. Pe cand reinfiintarea ARLUS (Asociatia Romana pentru Strangerea Legaturilor cu Uniunea Sovietica)? Ori poate USL devine ARLUSL?

“Situaţia este clară, fiind totodată destul de paradoxală şi ironică. Vocea Rusiei îi deranjează pe toţi care susţin procesul de diminuare a suveranităţii României şi pe cei care-şi doresc definitivarea procesului de colonizare a acestei ţări. Obişnuiţi să acţioneze fără interferenţe, ei se simt frustraţi de adevărurile incomode şi subiectele tabu pe care le abordează jurnaliştii postului nostru de radio. Propagandiştii de duzină au toate motivele să fie trişti: epoca lipsei de concurenţă s-a terminat definitiv”.

http://www.revista22.ro/vocea-rusiei-ataca-deutsche-welle-revista-22-si-romania-libera-pe-tema-iromania-o-coloniei-vezi-ce-sustine-postul-oficial-al-moscovei-19364.html

http://www.revista22.ro/colonia-romnia-19363.html

Pentru comentarii:

http://hydepark.ro/articol/articol/vocea-rusiei-si-noul-arlus-1162.html