La Multi Ani! Pledoarie pentru simtul realitatii

31/12/2012

Cine spune ca 2012 a fost un an oarecare se inseala. In fapt, a fost un an dificil, tulbure si tulburat de momente care au pus la incercare soliditatea constructiei democratice din Romania. Nu este acum momentul sa spunem cine si de ce a pornit acea lupta care a costat imens in planul imaginii internationale a tarii. Orice om de buna credinta stie adevarul. Nu ma refer la insatisfactiile reale si adeseori motivate, ci la exploatarea lor demagogica, la politicianismul ieftin, la populismul falsilor tribuni care promit luna de pe cer si pentru care masele, invocate patetic, sunt doar simpla populatie. Nu stim ce urmeaza, previziunile in politica sunt intotdeauna riscante. Dar stim ca lupta dintre cei care apara societatea deschisa, intemeiata pe suprematia legii, si cei care o submineaza va continua.

Unii importanti intelectuali critici au decis in acest an sa se retraga din dezbaterile politice. Nu din lasitate, ci din dezgust. Ii inteleg, dar nu cred ca tacerea este solutia. Nu avem motive sa tacem cand sunt palmuite principiile si normele democratiei constitutionale. Nu avem motive sa tacem cand se compara, aberant si absurd, procesul lui Adrian Nastase cu acela al lui Iuliu Maniu. Cand asistam la resurectia jdanovismului cultural. Cand este ingropata cu cinism traditia liberalismului romanesc.

Reiau aici cateva ganduri publicate exact cu un an in urma. Ii incredintez pe cei interesati de ideile mele ca nu ma voi opri din citit, din scris, din impartasirea ideilor mele cu cei care doresc acest lucru. Multumesc pe aceasta cale celor care urmaresc interventiile mele pe “Contributors”, pe “Hotnews”, pe blogul meu, in “EvZ”, in revista “22, pe “Hyde Park” si in alte locuri. Ii asigur ca vor afla in mine intotdeauna un partener de dialog. Fie ca suntem ori nu de acord, important este sa pastram impreuna buna-credinta, respectul pentru libertate, adevar, civilitate, toleranta si ceea ce Isaiah Berlin numea simtul realitatii.

De cate ori am momente de indoiala, cand ma intreb daca merita sa duc, alaturi de prietenii mei, o lupta ce tine de apararea unui camp valoric democratic impotriva celor care il refuza si il detesta, imi revin in minte cuvintele lui Abraham Lincoln:

If I were to try to read, much less answer, all the attacks made on me, this shop might as well be closed for any other business. I do the very best I know how – the very best I can; and I mean to keep doing so until the end. If the end brings me out all right, what’s said against me won’t amount to anything. If the end brings me out wrong, ten angels swearing I was right would make no difference.

Un om intelept, trecut prin teribile experiente in viata, pe care l-am cunoscut cu decenii in urma, imi spunea ca sunt mult mai multi cei care vor sa faca bine decat aceia care sporesc puterea raului in lume. Sa nu consimti la rau este de-acum o forma de a i te opune. Pledez pentru valorile memoriei necontrafacute, ale libertatii, demnitatii si moderatiei. Spunea candva Lucian Blaga: “Sa fim noi insine sub stelele noastre si sa ingaduim celorlalti sa fie tot ei insisi sub stelele lor”. Asadar, La Multi Ani cu noroc, bucurii si sanatate!


Ispita totalitara: Andrew Nagorski despre “The Devil in History” (Foreign Affairs)

28/12/2012

One evening in June 1940, an excited crowd in Berlin awaited Adolf Hitler’s arrival at the opera. The German army was scoring victory after victory in Europe at the time, and when the dictator finally entered the room, the audience greeted him with impassioned cries of “Sieg Heil!” “Heil Hitler!” and “Heil Fuehrer!” With the 1939 Nazi-Soviet Nonaggression Pact still in force, one of the attendees that night was Valentin Berezhkov, an interpreter for Stalin. “As I am watching all that,” he recalled in his memoirs, “I am thinking to myself — and the thought scares me — how much there is in common between this and our congresses and conferences when Stalin makes his entry into the hall. The same thunderous, never-ending standing ovation. Almost the same hysterical shouts of ‘Glory to Stalin!’ ‘Glory to our leader!'”

The parallels between communism and fascism have often been noted, fueling endless debates over whether the movements were fundamentally similar or different. The Devil in History, a new book by the political scientist Vladimir Tismaneanu, presents a genuinely fresh perspective on this topic, drawing enduring lessons from the last century’s horrifying experiments with totalitarianism.

Instead of writing a historical treatise, Tismaneanu set out to produce “a political-philosophical interpretation of how maximalist utopian aspirations can lead to the nightmares of Soviet and Nazi camps epitomized by Kolyma and Auschwitz.” Prompted by the author’s personal intellectual journey, the book is an extended essay that examines the evolving interpretations of communism and fascism.

Tismaneanu touches on so many questions that he cannot possibly provide all the answers. But in doing so, he reinvigorates important debates about not only past ideologies but also present and future ones. The animus toward modern liberalism that he finds at the root of both earlier totalitarian move-ments has not disappeared, and the liberal world today should remain alert to its contemporary manifestations.

http://www.foreignaffairs.com/articles/138465/andrew-nagorski/the-totalitarian-temptation

 


Scopul, mijloacele si Crin Antonescu

22/12/2012

Antipolitica” este un concept creat de gânditorii est europeni angajați in mișcările disidente: Havel, Konrad, Michnik. Presupune refuzul machiavelismului, al combinațiilor de subterană, al cinismului. Antipolitica reală mizează pe adevăr, toleranță și încredere. Crin Antonescu este un demagog, nu un anti-politician. Doua sunt caracteristicile sale: fatuitatea, deci narcisismul egolatru, și vacuitatea, deci vidul de idei. Tradiția disidenței spune că niciun scop nu poate justifica mijloace sordide. Crin Antonescu este omul tehnicilor maculate și maculante. Gândiți-vă la grobianismul său, la modul absolut scandalos cum s-a comportat cu Adriana Săftoiu și cu Dan Grigore. Să-l „ungi” pe Becali deputat liberal spune totul despre pustiul valoric care îl definește pe Antonescu.

Fragment din interviul cu Daniela Ratiu aparut in “Forta Civica Timis”:

http://fortacivicatimis.ro/2012/12/sa-l-ungi-pe-becali-deputat-liberal-spune-totul-despre-pustiul-valoric-care-il-defineste-pe-antonescu-vladimir-tismaneanu-analist-politic/

 


Devotamentul delatiunii: Cazul Andrei Marga

21/12/2012

Nimeni nu mai poate contesta ca Romania de azi atinge nebanuite culmi ale absurdului. Decizia Colegiului CNSAS privind relatiile profesorului Andrei Marga cu Securitatea, o institutie criminala pe intreg parcursul existentei sale, este paradigmatica la acest trist capitol. Nu neg ca s-a respectat litera legii. Dar oare si spiritul ei? Cand Sebastian Lazaroiu a facut o aluzie la acest subiect, profesorul Marga a negat emfatic ca ar fi semnat vreodata note informative. Acum stim, peremptoriu, ca a facut-o. Dar nu a fost “colaborator”. Ni s-a spus ca lustratia ar fi un proiect anacronic. Iata ca nu este.

Ceea ce nu pot face membrii Colegiului CNSAS, poate sa faca insa opinia publica, societatea civila. Sa se pronunte aspra acestor fapte, insiruite limpede si detaliat in decizie, si sa spuna ce crede. Se poate face, asadar, si o judecata publica a cazului. Judecata publica poate spune ca Andrei Marga a fost informator si ca are o problema fundamentala din faptul ca nu a vorbit despre relatia lui cu Securitatea.

Chiar daca membrii Colegiului, in virtutea unui articol din lege, nu pot pronunta verdictul de colaborator, este limpede ca dl Marga a fost informator. In mod normal, dl Marga ar trebui sa-si dea imediat demisia din fruntea ICR. Primo, pentru ca a fost informator, a dat note informative semnate cu numele de cod atribuit de Securitate. Secundo, pentru ca amintit privind propriul trecut.

Repet, ni se ofera in decizia Colegiului CNSAS toate datele care demonstreaza, dincolo de orice indoiala rationala, ca dl Marga a servit, ca informator, ca sursa, acea institutie, ca a avut nume de cod, ca a facut rapoarte olografe despre intalnirile sale cu intelectuali vestici care faceau cercetari in Romania (inclusiv cunoscuta antropoloaga Katherine Verdery). Discutiile despre filosofii contemporani americani si despre Michel Foucault, relatate cu copios devotament al delatiunii, sunt chiar savuroase. Sursa “Horia” era deosebit de sarguincioasa si temenica, asemeni personajului pe care il acoperea acel nume de cod. Relata cu acribie tot ceea ce avea Securitatea nevoie sa stie. Ma intreb daca in acesti ultimi douazeci si mai bine de ani profesorul Marga a avut curajul sa discute cu “tintele” relatarilor sale despre acele abdicari de la o minima moralitate.

Este socant sa aflam aceste lucruri, mai ales daca tinem cont de pozitiile extrem de influente detinute , dupa decembrie 1989, de profesorul Marga. Dintre toate acestea, cea in care avea cel mai putin dreptul moral sa ajunga, a fost aceea de presedinte al PNTCD, partidul lui Corneliu Coposu, Ioan Barbus, Serban Ghica, Constantin Ticu Dumitrescu si al altor martiri ai inchisorilor comuniste. A ajuns acolo prin tainuirea trecutului sau.

Se indoieste cineva azi ce-ar fi avut de spus regretatul Ticu Dumitrescu despre aceasta decizie a Colegiului din care a facut parte? La vremea alegerii lui Andrei Marga in fruntea PNTCD, am publicat un articol de sustinere. Eram convins ca Andrei Marga simboliza conditia intelectualului critic, ca avea legitimitatea sa fie o prezenta activa in viata Cetatii. Am gresit profund. Acum inteleg de ce, atunci cand vorbeste despre democratizare, profesorul Marga a evitat si evita mereu sa vorbeasca despre decomunizare. Tocmai el, care stie cat de important este acest subiect in Germania si nu doar acolo.

Am scris randurile acestea cu o mare tristete in suflet. Nu simt niciun fel de bucurie afland ce-am aflat. Am sentimentul ca retraiesc vara anului 2006, momentele legate de dosarul de informator al lui Sorin Antohi. Dar Antohi a scris o confesiune, a facut-o publica, si-a asumat propria biografie. Evident, Sorin Antohi nu avea ce cauta, ca fost informator, in Comisia Prezidentiala. Si-a dat demisia. Tot astfel, Andrei Marga nu are ce cauta azi in fruntea ICR. O intrebare finala: ce va fi gandit profesorul Marga in timpul scandalului Antohi? Credea ca nu vor iesi niciodata la suprafata propriile note informative?

http://www.revista22.ro/devotamentul-delatiunii-andrei-marga-informator-dar-nu-colaborator-al-securitatii-21406.html

 


Rinocerita galopanta si normalitatea lui Ponta

20/12/2012
Citesc, recitesc si tot nu-mi vine sa cred. Un cunoscut jurnalist si critic literar, fost corespondent al “Europei Libere”, intelectual altminteri subtil, scrie lucruri care iti taie respiratia. Este evident dreptul sau sa-l aduleze pe Victor Ponta. Dar este si dreptul nostru sa ne intrebam cum poate un om inteligent merge in directia unor amenintari abia voalate la adresa celor care nu gandesc precum el?
 
 Cum poate ajunge un intelectual la incantatii belicoase, la formule de gherila politica menita sa “elibereze spatiul”? N-am mai auzit oare aceste chemari la “purificare”? Nu stim cu ce se soldeaza? Presedintele ales al tarii este “o fiara ranita” din cauza caruia nu se poate instaura normalitatea “incumetarii virginale”. Textul a fost publicat intr-o cunoscuta revista culturala, devenita organ ideologic cvasi-oficial al USL. Iata doua pasaje menite sa te infioare. Asistam, iata, la sindromul rinoceritei galopante.

“Normalitatea dorită de Ponta are un farmec genuin, de început de drum, cînd sînt bătuți țărușii încumetării virginale într-o expediție altfel decît precedenta. Survolul realității, parcă, totuși, la prea mare înălțime, îi rezervă lui Ponta o baie de grație ce va fi împrăștiată de Traian Băsescu, care și-a intrat în rol pentru ultimul act, scena finală: furtună, vasul se scufundă, echipaj la apă, comandantul, în uniformă de gală și lichidînd naveta cu rom a mușilor deja înecați, refuză să părăsească puntea, cu mîna la chipiu și developînd filmul unei vieți în primejdie și onoare. Personajul nu mai are ce pierde și gîndește doar în cheia eroului sacrificial chemat să piară împreunăcu întreaga umanitate împrejmuitoare. (…) Normalitatea spre care aspiră Vic­tor Ponta, în mod firesc cel mai motivat de liniștea guvernării, se va atinge doar după ce terenul va fi degajat de anormalitatea lui Băsescu. Va depinde de priceperea liderilor USL să elibereze acest spațiu înțesat de comilitonii lui Băsescu. Trebuie să fii iresponsabil să nu te temi de mușcătura unei fiare rănite, care pînă mai ieri era, ca să zic așa, președintele junglei.”

Pentru comentarii:

http://hydepark.ro/articol/articol/rinocerita-galopanta-si-normalitatea-lui-ponta-1202.html


Ce se petrece la IICCMER? Scrisoare deschisă adresata domnului Andrei Dan Muraru, Preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc

18/12/2012

Subsemnaţii, angajaţi ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, vă semnalăm prin intermediul acestei scrisori deschise o serie de evenimente grave care au contribuit la deteriorarea activităţii IICCMER în ultimele luni şi la crearea unei stări conflictuale între angajaţi şi conducerea executivă a Institutului. Vă solicităm încă o dată, prin intermediul acestei scrisori, schimbarea modului de conducere a IICCMER prin elaborarea unei strategii clare şi coerente cu privire la funcţionarea Institutului şi prin promovarea unui climat de lucru fundamentat pe respect faţă de angajaţi, dialog şi colegialitate. De asemenea, menţionăm că cele mai multe dintre problemele semnalate aici au fost expuse conducerii executive într-un memoriu depus la secretariatul IICCMER (nr. 1399/29 august 2012), precum şi în cadrul unei şedinţe (12 noiembrie 2012 transformate de către conducerea executivă a IICCMER într-o şedinţă de înfierare şi ameninţare a angajaţilor), fără ca ele să aibă însă vreun ecou. Este şi motivul pentru care am ales calea scrisorii deschise! Ameninţări şi tratamente discreţionare la adresa angajaţilor

  • În cadrul unei şedinţei din 12 noiembrie 2012, solicitate de către 12 angajaţi ai IICCMER, unul din directorii de departament i-a ameninţat cu moartea pe câţiva dintre angajaţi şi i-a jignit sistematic pe toţi cei prezenţi, fără ca dumneavoastră şi niciun alt reprezentant al conducerii executive – în totalitate prezentă la şedinţă – să încerce să îi oprească comportamentul inadecvat. În cadrul aceleiaşi şedinţe, dumneavoastră aţi urlat la subordonaţi şi aţi dat cu pumnul în masă, folosind următoarea sintagmă pentru a vă impune argumentele: „Lucrurile se fac aşa pentru că aşa vreau eu!”. Menţionăm că aceste lucruri au fost consemnate în procesul verbal nr. 2452/ 12.11.2012. De asemenea, de la preluarea conducerii, aţi ţipat în repetate rânduri la angajaţi şi aţi proferat ameninţări, dând dovadă de incapacitate crasă de comunicare, în mod raţional şi non-violent, în situaţii de divergenţă de opinii cu personalul pe care îl conduceţi. (…)

Din luna mai 2012, Institutul nu a demarat niciun proiect nou de cercetare, evitîndu-se cu bună ştiinţă discutarea unui plan de cercetare pe termen mediu şi lung. Marea majoritate a proiectelor în curs de derulare aparţin vechii conduceri (de ex. Caravana Cinematografică, Arhiva Exilului Românesc, Spectrele lui Dej sau alegerea actualului preşedinte executiv al IICCMER în conducerea Platformei Memoriei şi Conştiinţei Europene, etc.) iar cea nouă nu dispune de o strategie şi nu a împărtăşit nici măcar angajaţilor propria viziune despre Institut. În general, activitatea de cercetare este tot mai marginalizată în cadrul IICCMER, munca experţilor în arhive şi biblioteci fiind dispreţuită şi împiedicată sistematic prin înmulţirea solicitărilor birocratice tot mai absurde care îngreunează foarte mult munca de cercetare şi de creaţie. Mai mult, conducerea IICCMER a optat pentru „evenimente-petardă” care să promoveze anumite reţele personale ale actualei conduceri executive, în defavoarea activităţilor de investigare şi cercetare. Aceste exerciţii de imagine – care nu au la bază niciun plan coerent – compromit misiunea de cercetare ştiinţifică şi de investigare a institutului.

  • De asemenea, este deplorabilă lipsa de reacţie a IICCMER faţă de concluziile raportului CC al PM privind activitatea de cercetare desfăţurată de institut în ultimii doi ani, care menţionau printre altele că „în anul 2010, institutul nu a finalizat niciun proiect de cercetare asupra istoriei regimului comunist iar în 2011 a finalizat unul din cele opt aflate în derulare”. Este o mistificare grosolană, deoarece rapoartele de activitate pe 2010 şi 2011 arată clar activitatea prolifică de cercetare a IICCMER între 2010 – 2011. Această lipsă de reacţie decredibilizează instituţia în ansamblu, afectează potenţialul angajaţilor, jigneşte personalităţi marcante ale lumii academice care au făcut parte din Consiliul Ştiinţitic al IICCMER şi, în cele din urmă, distruge însăşi raţiunea de a fi a Institutului.

M.A. Mihai Burcea (expert 1A)

M.A. Mihail Bumbeş (expert 1 A)

Drd. Corina Doboş (expert 1A)

Dr. Dan Drăghia (expert 1 A)

Dr. Raluca Grosescu (expert 1 A)

Drd. Dumitru Lăcătuşu (expert 1 A)

Dr. Marius Stan (expert 1 A)

Pentru textul complet:

http://www.militiaspirituala.ro/detalii.html?tx_ttnews%5Btt_news%5D=384&cHash=7a6a4cd07f01e40560769a15b47b0178

http://www.revista22.ro/scrisoare-deschisa-domnului-andrei-dan-muraru-presedinte-executiv-al-institutului-de-investigare-a-crimelor-comunismului-si-memoria-exilului-romnesc-21302.html

http://www.contributors.ro/advocacy-public-affairs/scrisoare-deschisa-semnata-de-sapte-angajati-ai-iiccmer/

http://www.evz.ro/detalii/stiri/angajatii-iiccmer-se-plang-de-amenintari-cu-moartea-si-tratamente-discretionare-din-partea-101.html


Partidul-mamut si riscul dictaturii

16/12/2012

Revenirea la timpuri de trista amintire se petrece vertiginos. Renasc metodele staliniste. Libertatea presei este, pentru uselisti, libertatea de a-i ridica in slavi pe Ponta si pe Crin, eventual pe Felix, dar mai ales de a-l ataca pe Traian Basescu, zi de zi, ceas de ceas, secunda de secunda. La fel cum presa comunista ii demoniza pe liderii partidelor istorice in anii 1944-1947. Vizibil si invizibil, direct si indirect, renasc tehnicile de suprimare a libertatii de expresie. Sincer, nu cred ca lucrurile se vor calma curand.

Institutia se numea Directia Generala a Presei si Tipariturilor si se ocupa cu cenzura. Era unul din pilonii sistemului totalitar din Romania. A fost condusa vreme de decenii de sumbrul stalinist Iosif Ardeleanu, nu degeaba poreclit Iosif Vissarionovici. A fost unul dintre cei mai incuiati propagandisti dintr-un partid dominat de personaje marginite si inchistate. Noua cenzura se manifesta acum tot mai impertinent.

Nimic nu detesta mai mult comunistii si fascistii decat gandirea libera. Urmasii lor de azi grupati in USL actioneaza exact in aceasta directie atunci cand impiedica difuzarea “Evenimentului Zilei” in marile orase. Le displace linia acestui ziar. Intelectualii uselisti il numesc “trompeta Cotroceniului”, fara sa-si dea seama ca de fapt sunt ei insisi goarnele neo-autoritarismului cleptocratico-securist, tovarasii de drum ai unei dictaturi in statu nascendi. Maine poate veni randul “Adevarului”, al “Romaniei Libere” si al revistei “22”.

Libertatea este o vorba fara sens daca nu este libertatea de a spune adevarul. Intr-un articol, in mai multe texte, intr-un volum. De pilda, dreptul de a proba ca Victor Ponta nu este un om de stat respectabil, ci un plagiator demascat fara putinta de tagada, un aventurier politic si un mitoman incorigibil. Ori ca USL reprezinta o constructie oportunista nascuta din ambitii hipertrofiate si fobii maniacale.

Nu idealizez ARD, se poate vorbi, fireste, despre erorile acestei aliante. Au fost destule si trebuie analizate. Dar nu ARD este azi la guvernare in Romania, ci USL. Nu ARD, ci USL pare sa fie tot mai indatorata mostenirilor regimului Dej-Pauker-Groza. Nu ARD, ci USL a organizat lovitura de stat esuata din 3-6 iulie 2012. Regimul Ponta-Antonescu isi viseaza o tara fara opozitie, sau cu o pseudo-opozitie, de fapt o noua dictatura condusa de un partid-mamut cu o identitate ideologica deliberat imprecisa. Nu o vor avea.

Pentru comentarii:

http://www.revista22.ro/partidulmamut-si-riscul-dictaturii-21200.html


Cum a fost posibila ascensiunea lui Ceausescu?

15/12/2012

Lupta pentru succesiunea lui Gheorghiu-Dej ramane un episod controversat si tenebros din dinamica sectei revolutionare numita PCR. S-a scris mult pe acest subiect, versiunile diversilor actori se contrazic adeseori. Cartea regretatului politolog elvetian Pierre du Bois, “Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice” (Humanitas, 2009, traducere de Ioana Ilie), este o incursiune temerară în istoria comunismului românesc. Se propune o explorare lucida a unui moment crucial din istoria dictaturii de la Bucureşti – lupta pentru mantia lui Gheorghiu-Dej şi modalităţile prin care cel mai tânăr membru al Biroului Politic, Nicolae Ceauşescu, a reuşit să acapareze puterea absolută. Sigur, cum imi scria profesorul Virgil Nemoianu, a existat o scurta perioada cand premierul Maurer a putut incuraja o anumita deschidere, dar aceasta n-a durat mai mult de trei ani. Cultul noului lider a demarat instantaneu, viziunea sa neo-stalinista a avut un rapid si previzibil castig de cauza.

Lucrarea este o fascinantă investigaţie privind universul de intrigi şi manipulări care explică felul cum se structurează relaţiile de putere în momente de criză. Se ştie că până la reunirea Plenarei CC, care urma să desemneze un succesor, jocurile fuseseră făcute. Un grup restrâns decisese asupra destinelor a milioane de oameni, oferindu-i cu funestă lipsă de responsabilitate puterea unui personaj care s-a dovedit nefast. Restul, votul unanim al membrilor Comitetului Central, nu era decât ritual vid de sens, exerciţiu mecanic menit să perpetueze mitologia „centralismului democratic”.

Profesorul de la Institut d’Etudes Internationales din Geneva a reuşit să intervieveze in anii 90 câţiva dintre potentaţii regimului Dej – Gh. Apostol, I. Gh. Maurer, Paul Niculescu- Mizil, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Fazekas János, Mihail Florescu, chiar şi pe ideologul-şef, Leonte Răutu. A fost ajutat în aceste discuţii atât de capacitatea de a conecta fenomenul comunist românesc la cel internaţional, cât şi de ştiinţa de a distinge între ceea ce afirmă aceşti lideri comunişti şi ceea ce a fost, de fapt, o acerbă luptă pentru putere, calităţi care au lipsit uneori intervievatorilor români – câteodată superficiali şi insuficient informaţi despre background-ul celor cu care discutau – aflaţi faţă în faţă cu personaje ale nomenclaturii dominate de pernicioasa retorică autojustificatoare. Nu principiile îi animau pe aceşti demnitari cinici, ci dorinţa de a perpetua dominaţia nomenclaturii. Cu diverse prilejuri, Maurer şi alţi acoliţi ai lui Dej au insistat că l-au susţinut pe Ceauşescu să ajungă secretar general fiind convinşi că acesta va accepta principiul conducerii colective. Maurer a sperat că va rămâne principalul regizor al politicii externe. Bodnăraş a crezut că va juca rolul unui venerabil sfetnic. În fapt, Ceauşescu visase de mult să ajungă în vârful piramidei, iar Dej îi încredinţase în ultimul său an de viaţă nu doar conducerea treburilor organizatorice, ci şi domeniul relaţiilor internaţionale ale partidului. Vreme de aproape zece ani sef al Directiei Organizatorice a CC al PMR, un devotat neconditionat al sefului partidului, Ceauşescu era de fapt candidatul grupului aparatului de partid. Intre sustinatorii sai din aparat si din armata sa-i amintim pe Virgil Trofin, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Patilinet, Manea Manescu, Ilie Verdet, Petre Lupu, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Cornel Onescu, Ion Stanescu, Vasile Valcu, Ion Ionita etc Pe scurt, cine controleaza aparatul, controleaza partidul.

Volumul aruncă o lumină revelatoare asupra naturii relaţiilor la vârf din PMR şi explică metodele utilizate pentru dobândirea puterii absolute de către un aparatcik aparent incolor precum Ceauşescu. Eroarea „baronilor” lui Dej a fost să-l subestimeze: viclean, ranchiunos, introvertit, mohorât şi suspicios, Ceauşescu a fost un stalinist din categoria dură. A mimat un timp o deschidere reformistă, o modesta liberalizare, dar nu a cedat în ceea ce priveşte sacrosanctul „rol conducător al partidului”. Avem de-a face în aceste pagini cu spaţiul rarefiat al puterii supreme în sectele totalitare bolşevice. Aceşti oameni erau obligaţi să comunice întotdeauna codificat pentru a nu fi acuzaţi de păcatul cel mai grav, „fracţionismul”. Conspiraţiile se făceau aluziv, prin ridicări de sprânceană şi insinuări bizantine. Utopismul doctrinar al comuniştilor români se combină cu o versiune decăzută a „bizantinismului politic”, politica din spatele uşilor închise, absenţa transparenţei şi insinuări atent confecţionate cu scopul anihilării rivalilor politici.

Printre celelalte contribuţii istoriografice care ar putea fi menţionate se numără convorbirile Laviniei Betea cu câţiva lideri comunişti. Evident, nici unul dintre interlocutori nu scrutează cauzele degenerării stalinismului naţional în experimentul grotesc şi dezastruos al comunismului dinastic. Merită amintite, de asemenea, scrierile lui Pavel Câmpeanu şi eseul Cristinei Luca-Boico despre „Oamenii care l-au adus la putere pe Ceauşescu”. Nici unul dintre staliniştii români nu a ajuns la concluziile devastatoare despre comunism ale unui Stefan Staszewski din volumul “Oni”, al Teresei Toranska. De la Maurer la Verdeţ, comuniştii români au rămas prizonierii unei viziuni vetuste despre istorie, om şi economie. Mai sofisticat decât Ceauşescu şi membrii grupului aparatului de partid, Maurer nu a fost sub nicio formă atras de revizionismul marxist. Nici unul dintre demnitarii comunişti romani nu a generat vreo idee originală. Tocmai de aceea l-au detestat Maurer şi Răutu pe Pătrăşcanu: sterili din punct de vedere teoretic, nu puteau să nu îl antipatizeze pe cel care – chiar dacă rămânând îndatorat unui determinism îngheţat – a încercat să propună ipoteze istorico-sociale în răspăr cu dogmatismul oficial. Am discutat pe larg aceasta tema in volumele mele “Stalinism pentru eternitate” si “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”. Mentionez aici si scrierile istoricului Dennis Deletant, unul dintre cei mai avizati cunoscatori ai comunismului romanesc.

Cartea lui Pierre du Bois luminează ceea ce putem numi subteranele puterii comuniste, rivalităţile mistuitoare dintre cei care jurau pe „idealurile socialismului ştiinţific”, natura eminamente falsă a „principialităţii” comuniste. Vorbind cu foştii potentaţi, inclusiv cu expertul în sofisme dialectice Leonte Răutu, politologul elveţian a reuşit să decanteze şi să demonstreze esenţa malefic-distructivă a unui sistem întemeiat pe o ideologie fals-egalitaristă, în care exclusivismul se transfigurează în narcisism megaloman. În finalul cărţii, profesorul Du Bois îl citează pe Maurer, cel care mărturiseşte că a descoperit târziu că Ceauşescu devenise paranoic. Este o afirmaţie self-serving, o îndoielnică autojustificare. Nu psihopatologia liderului explică aberaţiile sistemului, ci invers. Spre a relua ideea lui Jacek Kuron, regretatul disident şi gânditor politic polonez, totalitarismul e zămislit de o formă paranoică de gândire şi generează respectiva formă de gândire.

http://www.humanitas.ro/humanitas/ceausescu-la-putere-ancheta-asupra-unei-ascensiuni-politice

http://www.humanitas.ro/humanitas/fantoma-lui-gheorghiu-dej

http://www.polirom.ro/catalog/carte/stalinism-pentru-eternitate-1873/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/cum-a-fost-posibila-ascensiunea-lui-ceausescu/

Iata un comentariu extrem de graitor de pe “Contributors”, semnat Constantin C., legat de acea perioada cand Ceausescu isi consolida pozitia de numar unu absolut:

“Mie mi-a rămas în minte prima vizită făcută de NC la Bârlad pentru a inaugura casa memorială ”Gh. Gheorghiu-Dej”. S-a întâmplat în toamna anului 1966. Eram elev în clasa a VII-a și am fost ales să fiu pionierul care îi dă flori de bun sosit tovarășului (o colegă de-a mea a fost aleasă să-i lege cravata roșie la gât). Alegerea mea s-a datorat (cred) faptului că eram copil de muncitor, eram pionier fruntaș(!) și – cel mai important! – aveam înălțimea tovarăsului!!! Adică, el nu trebuia nici să se aplece, nici să se uite în sus la copilul care îi lega cravata la gat.

După ce am fost selecționat, au urmat antrenamente și controale medicale zilnice la sediul PMR raional din Bârlad (încă nu apăruseră județele și municipiile). Ceea ce m-a impresionat deosebit era că, în fiecare seară din cele aproape trei săptămâni de antrenament, eram trasportat acasă de un Buick negru, masiv, impunător. Casa mea era pe o stradă care s-a dovedit prea strâmtă pentru Buick-ul de protocol. Motiv pentru care șoferul, după ce mă preda părinților mei, trebuia să meargă în marșarier până la cea mai apropiată intersecție pentru a putea întoarce mațina! Erau un adevărat spectacol pentru vecinii noștrii care până atunci nu mai văzuseră o mașină americană pe strada lor.

Ceaușescu a venit la Bârlad cu trenul. Împreună cu el au coborât din tren și ”tovarășii din tablouri”: Gh. Apostol, Chivu Stoica și alții pe care nu mi-i amintesc acum. M-am apropiat de NC, i-am urat ”Bine ati venit la Bîrlad!”, el n-a zis nimic, i-am legat cravata roșie la gât și apoi, conform protocolului, l-am sărutat pe ambii obraji. Proaspăt bărbierit, avea obrajii acoperiți cu un strat foarte gros de pudră ”anti-microbi” (deși fusem analizat și declarat perfect sănătos). Și acum, după atâta vreme, simt pe buze gustul de cenușă al pudrei prezidențiale…

Istoria nu se oprește aici. Ultima deschidere de an școlar (15 septembrie 1989) NC a petrecut-o la Iași, unde locuiam cu familia mea din 1982. Printr-un hazard al istoriei, încă de la începutul verii 1989 fiul meu, elev în clasa a VII-a, a fost selecționat sa facă parte din ”lotul copiilor de întâmpinare a Tovarășului și Tovarășei”. Am ratat toată vara lui ’89 pentru că băiatul meu a trebuit să meargă la antrenamente și controale medicale, precum tatăl său, cu 23 de ani în urmă. Finalul, însă, a fost diferit: cu o zi înainte de venirea lui NC, băiatul meu a fost scos din ”lot” de generalul Iulian Vlad pentru un motiv care nu cred că interesează aici.”

 


Condamnam campaniile de defaimare: Scrisoarea deschisă a membrilor (fostului) Consiliu Stiintific al IICCMER

12/12/2012

Profesorul Vladimir Tismăneanu și colegii săi ne-au informat asupra comunicatului de presă al Corpului de Control al Primului Ministru și asupra acuzațiilor grave pe care această instituție le-a făcut privind administrarea fondurilor de la bugetul de stat de către fosta conducere a IICCMER. Reprezentanții fostului Comitet Director ne-au pus la dispoziție răspunsul lor la acuzațiile formulate de către Corpul de Control.

Suntem profund îngrijorați de faptul că profesorului Vladimir Tismăneanu și colegilor săi nu li s-au adus la cunoștință oficial acuzațiile din partea guvernului înainte de publicarea în mass-media a rezultatelor auditului respectiv, în data de 2 decembrie 2012.

Suntem totodată extrem de preocupați că, în pofida faptului că raportul și comunicatul guvernamental ating numeroase chestiuni ce țin de activitatea științifică din cadrul IICCMER în perioada amintită, reprezentații Corpului de Control nu au considerat necesar să-i contacteze în prealabil pe membrii fostului Consiliu Științific.

Dorim să accentuăm că suntem alarmați de modul în care o instituție guvernamentală a fost folosită pentru declanșarea unei campanii publice împotriva unor personalități științifice recunoscute atât pe plan național, cât și internațional.

Condamnăm orice încercare de a discredita meritele acestui institut de cercetare care a avut realizări excepționale atât pentru științele sociale din România, cât și în domeniul analizei regimului comunist din această țară.

Respingem cu hotărâre orice încercare de politizare a activității IICCMER.

Colaborarea noastră cu fosta conducere a IICCMER a fost exemplară. Suntem convinși că, între aprilie 2010 și mai 2012, institutul și-a îndeplinit în totalitate, în condiţiile legale şi economice date, mandatul, așa cum a fost formulat în legislația pe baza căruia a funcționat.

Suntem șocați de orice încercare de a denigra și calomnia activitatea fostei conduceri a IICCMER de către persoane care nu au nicio calificare științifică și profesională în studiul regimurilor comuniste.

Nu în ultimul rând, condamnăm fără ezitare campaniile de defăimare împotriva profesorului Vladimir Tismăneanu, una dintre cele mai respectate personalități internaționale în domeniul studierii comunismului și postcomunismului.

În concluzie, dorim să ne exprimăm susținerea totală pentru fosta conducere a IICCMER.

Mihnea Berindei (Institut des Sciences Sociales du Politique/CNRS)

Maria Bucur (Indiana University, Bloomington)

Dorin Dobrincu (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iași)

Tom Gallagher (University of Bradford, UK)

Paul Hollander (University of Massachusetts at Amherst)

Anna Kaminsky (Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur)

Mark Kramer (Harvard University)

Bogdan Murgescu (Universitatea din București)

Andrzej Paczkowski (Polish Academy of Sciences)

Janos Rainer (Institute 1956, Ungaria)

Jacques Rupnik (Sciences-Po, Fondation nationale des Sciences politiques, Paris)

Levente Salat (Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj)

Lavinia Stan (St. Francis Xavier University, Canada)

http://www.revista22.ro/scrisoare-deschisa-din-partea-membrilor-fostului-consiliu-536tiin539ific-al-iiccmer-aprilie-2010–mai-2012-pentru-sus539inerea-fostei-conduceri-a-institutului-21062.html


Chipuri, embleme, dezvaluiri: Angelo Mitchievici despre “Lumea secreta a nomenclaturii”

11/12/2012

Nu cunosc un politolog român de o mai ma­re acuitate şi profunzime în analiza ace­lor infinitezimale şi imponderabile care dau mă­sura a ceea a constituit esenţa co­mu­nismului românesc, nucleul aparatului politic, fiinţa sa in­timă, întortocheată şi obs­cură, însufleţită de re­sen­ti­mente intratabile şi idealuri incalculabile, decât Vla­di­mir Tismăneanu. Este ceva ce re­găsesc numai în cărţile lui, acel resort nu doar bio­gra­fist, ci şi autobiografic, o in­timitate liminală de o lu­ci­di­tate necruţătoare cu lu­mea pe care o descrie şi de care se desparte trep­tat, nu în sensul unei rebeliuni ado­les­centine care îi îndemna pe atâţia alţi ti­neri intelectuali să adere la marxism, ci prin­tr-un examen de demistificare inte­lectuală care i-a determinat pe aceiaşi ti­neri ajunşi adulţi să-şi reconsidere prima dragoste de pe poziţiile unei lucidităţi a ceea ce Milan Kundera numeşte în le­gă­tură cu societăţile totalitare „paradoxurile terminale“, experienţă devastatoare în­cercată şi de ultimul Istrati, cel al iluziilor pierdute din Spovedanie pentru învinşi.

 Volumul Lumea secretă a no­menclaturii. Amintiri, dez­vă­luiri, portrete, ultima carte a lui Vladimir Tismăneanu, este neîndoielnic mai mult decât o autobiografie dublată de o galerie de por­trete. Văd în ea expusă o perspectivă asu­pra unei lumi care funcţionează în ter­menii unei societăţi secrete, dominată de un sectarism ermetic, o microsocietate cu gnoza ei, cu riturile, miturile şi secretele ei concret punitive, o perspectivă care re­uneşte rarisim o familiaritate a privirii din interior, filtrată printr-o emoţie necen­zurată, care lasă să vorbească memoria unui lucid observator, a cărui competenţă ştiinţifică este orientată tocmai către de­construirea mecanismelor şi legilor as­cun­se în virtutea cărora această societate func­ţionează. Tocmai în acest loc geometric, în acest spaţiu interstiţial al nuanţelor şi cântăririi filosofice a inefabilelor, se lasă rostite adevărurile cele mai incomode, parte rezultatul unei reflecţii recuperabile dintr-o operă prodigioasă, dublată de o erudiţie impresionantă. În ceea ce priveşte comunismul românesc, Vladimir Tis­mă­neanu este un Larousse ambulant, dis­ponibil pentru orice informaţie oricât de obscură ţi s-ar părea, iar volumul de faţă reflectă plenitudinar această cunoaştere de­taliată, arborescentă.

http://www.revista22.ro/chipuri-si-embleme-pentru-o-istorie-secreta-21063.html