Sunt un “ins frustrat” de pe lista lui Marga

 

Directia Comunicare din cadrul ICR-ului condus de dl Andrei Marga a publicat un comunicat de zile mari. In loc sa raspunda la ceea ce-au semnat peste doua mii de cetateni, dl Marga, prin megafonul sau numit “Directia Comunicare” ii afuriseste pe “insii” care indraznesc sa-i conteste capacitatile manageriale, strategiile institutionale si mai ales filosofia culturala, desueta, imbacsita, infeudata unui protocronism renascut.

“Oricine este liber să comenteze funcționarea unei instituții publice, iar Institutul Cultural Român este o astfel de instituție. Sunt, însă, de îndeplinit, totdeauna și oriunde, cel puțin două condiții : a) cel care comentează să se fi informat în prealabil asupra activității din acea instituție; b) cel care comentează să fi avut un raport corect cu instituția în cauză.” Dupa acest preambul relativ benign din care intelegem ca dl Marga nu neaga dreptul la critica, urmeaza un atac fatis impotriva criticilor: “În ultima vreme se întrec în a se exprima despre Institutul Cultural Român și formulează opinii care de care mai lipsite de temei, tot felul de inși care nu citesc nici măcar site-ul instituției, necum documente mai pretențioase.” Sunt bucuros si onorat sa igurez proemnient pe :lista lui Marga”.  Comunicatul comunicatorilor culmineaza astfel: “Răspunsul la aberațiile acelor inși – venite din frustrări de altă natură, altele din necunoaștere ori din absența minimală a informării – este unul la vedere, oferit de activitatea intensă a actualului ICR, care face exact ceea ce legea l-a mandatat: reprezentarea, promovarea şi protejarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în străinătate.”

Legea inseamna “Ordonanta de Urgenta” emisa de plagiatorul Ponta, culme a obscurantismului neo-stalinist. Problema lui Andrei marga se numeste anacronism agresiv combinat cu sterilitate infatuata. Mai precis, provincialismul cel mai dezolant convertit in standard de excelenta culturala. Am scris aceste lucruri, voi continua sa le spun, indiferent de nervii si injuriile grupului Marga-Ponta-Antonescu. Ma simt onorat sa fiu insultat de acest politruc. Ma simt onorat sa figurez pe lista celor pe care ii detesta alaturi de Teodor Baconsky, Corina Suteu si Katia Danila. Il indemn pe dl Marga sa citeasca lista celor peste doua mii de semnatari ai petitiei care cere demisia sa din fruntea ICR.

http://www.petitieonline.ro/petitie/petitie_pentru_demiterea_conducerii_institutului_cultural_roman_motivata_de_decredibilizarea_institutiei_condusa_de_domnul_andrei_marga-p48670153.html

Sa binevoiasca sa citeasca ce scriu atatia dintre semnatari in comentariile postate. As mai adauga ca nu am nimic personal cu Andrei Marga. Atat persoana cat si opera sa imi sunt indiferente. Nu am fost nici pe departe un profitor al ICR in perioada conducerii Patapievici-Mihaies-Tania Radu. Am initiat si am coordonat un proiect de colaborare intre ICR si trei intsitutii  academice din Washington: Woodrow Wilson Center (unde, la inceputul anilor 90, a fost bursier chiar dl Marga, beneficiind si de o scrisoare de recomndare din partea mea), Universitatea Maryland si Universitatea Georgetown. Il desfid pe Andrei Marga sa probeze daca universitatea mea a primit vreun fond din partea ICR. Au avut loc cinci conferinte internationale, au aparut (fara nicio finantare ICR) trei volume, pe baza de peer reviews, la Central European University Press. Vor mai apare doua. La conferinta despre seductia totaltra in rnadul intelctualilor, unul dintre keynote speakers a fost Mark Lilla. A citit Andrei Marga cartea despre tironofilie? La conferinta despre revolutiile din 1989, a tinut o prelegere similara regretatul profesor Gale Stokes (voi scrie separat despre acest intelectual admirabil).  Intre participanti, de-a lungul anilor, sa-i amintesc pe Agnes Heller, Ken Jowitt, Timothy Snyder, Daniel Chirot, Dorin Dobrincu, Tereza Brindusa Palade, Dragos Petrescu, Konrad Jarausch, Ekaterina Nikova, Andrzej Paczkowski, Janos Rainer, Paul Berman, Aurelian Craiutu, Irena Grudzinska Gross, Cristina Vatulescu, Dennis Deletant, Jeffrey Herf, Gail Kligman, Claudiu Secasiu, Charles Gati, Constantin Iordachi, Richard Wolin, Bogdan Cristian Iacob, Dick Howard, Michael Scammell, Annette Wieworka, Catalin Avramescu, Charles Villa Vicencio, Jan-Werner Muller. Sa zeflemisesti si sa dispretuiesti asemenea actiuni intelectuale care au catalizat dialogul dintre intelectualii romani si cei din Vest pe teme de mare actualitate istorica si morala este o ignominie.

Sa-ti publici propria carte la editura institutiei pe care o conduci in chip autocratic-feudal, este de-acum o proba de grava insecuritate si incredibil tupeu. Il intreb pe dl Marga: a avut cartea peer reviews?

http://www.icr.ro/bucuresti/editura-icr/semnal-editorial-2013/andrei-marga-cultura-democratie-modernizare.html

Dupa 80 de ani: Nazismul, bolsevismul si catastrofele secolului XX

Au trecut 80 de ani de la acel moment fatidic. Pe 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler devenea cancelar al Germaniei. Inscaunat de ultimul presedinte al Germaniei weimariene, maresalul Hindenburg, cel care era desemnat drept Fuhrer nu era reactionarul inveterat, instrumentul capitalismului monopolist descris de propaganda comunista, ci un revolutionar de semn contrar in raport cu bolsevismul. Scopul sau era distrugerea sistemului democratiei liberale reprezentat de Republica de la Weimar. Nu era atacat doar liberalismul, ci intreaga traditie a umanismului european, deci si directia conservatoare, parlamentarismul, constitutionalismul, statul de drept. Bolsevismul si fascismul au purtat un razboi pe viata si pe moarte cu spiritul critic.

 

Fascismul, cum scria regretatul ganditor liberal roman Alexandru George, era un bolsevism alb. Revolutia national-socialista avea mai multe obiective: construirea unei comunitati presupus populare (de fapt rasiale), prin eliminarea celor perceputi drept factori patogeni, in primul rand a evreilor. Primul pas a fost excluderea, al doilea a fost eliminarea, al treilea, final, exterminarea. Se instituia starea de urgenta permanenta si erau create lagarele de concentrare. Dupa cateva saptamani, folosind pretextul incendierii Reichstagului, se termina cu partidele politice. Ramanea un singur partid, NSDAP (Partidul National Socialist al Muncitorilor din Germania). Nu era de fapt un partid, ci o miscare revolutionara intemeiata pe fanatism si devotament neconditionat pentru lider. Ideologia in cazul Germaniei hitleriste, ca si in acela al Uniunii Sovietice si al Italiei lui Mussolini, nu era doar discurs despre putere, era chiar puterea. Erau ceea ce sociologul Daniel Chirot numeste tiranii ale certitudinii. Nazismul, ca si bolsevismul, era o religie politica seculara.

National-socialistii erau nationalisti extremisti, in realitate rasisti, dar si socialisti. Nu erau doar maniaci antisemiti, dar si adversari a ceea ce ei denuntau drept “plutocratia capitalista”. Aveau in comun cu bolsevicii numeroase lucruri, inclusiv cultul partidului unic, al Liderului absolut, exaltarea violentei oarbe si cultivarea unei ideologii exclusiviste. Expansionismul se afla in inima proiectului nazist. La fel si minciuna propagandistica. Hitler a fagaduit renasterea unei Germanii demne. Multi s-au lasat sedusi de demagogia sa. Ceea ce dorea de fapt era dominatia globala. Capitala imperiului nazist urma sa se numeasca Germania.

Nazismul, ca si comunismul, a fost un sistem mitocratic, deci unul care consacra suprematia miturilor politice salvationiste. Hitler era eroul izbavitor, noul Siegfried, iar antisemitismul, fundamentul doctrinei naziste, promitea mantuirea umanitatii. Era, spre a-l cita pe istoricul Saul Friedlander, un antisemitism redemptiv. Odata cu atacul impotriva URSS, in iunie 1941, se planifica Holocaustul. Sistemul lagarelor naziste era similar, in multe privinte, Gulagului. Se organiza si se promova in chip statal resentimentul. Slavii si populatia roma erau decretati fiinte inferioare, la fel cum Stalin proclamase “kulacii” (“chiaburii,” de fapt taranii cu venituri decente) vermina. Construit ideologic, inamicul era demonizat. Evreii trebuiau sa dispara cu desavarsire. Ceea ce-a urmat se stie. In 1939, cei doi monstri totalitari, anticomunistul Hitler si antifascistul Stalin au semnat, prin ministrii lor de externe, Ribbentrop si Molotov, infamul Pact. A urmat atacul asupra Poloniei, a inceput, la 1 septembrie cel de-al II-lea razboi mondial. In ianuarie 1933 demara o serie de catastrofe ale caror consecinte le simtim si azi.

Pentru comentarii:

http://hydepark.ro/articol/articol/nazismul-bolsevismul-si-catastrofele-secolului-xx-1224.html

Dupa douazeci de ani: Despre adevar, onoare si constiinta

 

Au trecut 21 de ani de cand am scris textul pe care il republic azi, un manifest pentru demnitate, onoare si memorie netrucata. A aparut atunci in revista „Cuvantul”, l-am reluat in volumul „Irepetabilul trecut” (in ambele editii). Intre timp, Romania a intrat in NATO si in UE, au avut loc alternante la putere si suspendari prezidentiale, Corneliu Coposu a trecut in lumea dreptilor, Regele Mihai a revenit in tara, regimul comunist a fost condamnat, Radu Teposu ne-a parasit ca urmare a unui teribil accident, Adrian Nastase a ajuns in inchisoare, Ion Iliescu face in continuare jocurile in PSD, polarizarile intelectuale si politice nu s-au atenuat, ba chiar dimpotriva. Nu voi spune decat ca raman fidel valorilor afirmate in acel text. Cine le-a abandonat sa stea de vorba cu propria sa constiinta. Daca o are.

Scrisoare deschisă către Radu G. Țeposu și Ioan Buduca

Dragii mei Țepi și Ioan,

Câteva cuvinte de salut pentru numărul vostru aniversar, precum și mulțumirile mele pentru fantastica surpriză de a mă vedea plasat pe lista superlativelor anului ce s-a sfârșit. Pentru mine, Cuvântul este o parte din ceea ce înseamnă onoarea regăsită a intelectualității românești. Îl văd înscris în cea mai frumoasă direcție a acțiunii și cugetării din Estul și Centrul Europei, aceea care refuză pactul cu insolența unor guvernanți ce se cred infailibili și care apără drepturile întotdeauna precare ale individului. Este o publicație liberală în adevăratul sens al acestui cuvânt. Puterile nu se vor fi separat în România cum ar trebui să se întâmple într-o veritabilă ordine pluralistă, executivul se întrepătrunde alarmant cu judiciarul, dar voi ați făcut posibilă geneza și autonomia celei de-a patra forțe, anume independența presei. Citesc Cuvântul de la un cap la altul, fără a osteni să mă întreb: de unde atâta nedomesticită energie, de unde atâta îndârjire în a nu îngenunchea? Răspunsul ar trebui să-l caut poate în acele timpuri de demult, când la un Amfiteatru, azi din nefericire dispărut (of, piața liberă și jocurile ei…), ne destăinuiam pe coridoare atent supravegheate, ne defulam prin glume ambigue, prin mărturisiri sincopate, prin calambururi demente și alte, vorba lui György Konrád, șerpuitoare strategii ale rezistenței. Probabil că atunci, în tulburii ani șaptezeci, ne vom fi spus că, dacă vreodată vor veni și în România timpuri în care a spune nu nu echivalează automat cu o sinucidere socială, deci, dacă vom fi și noi în situația ungurilor sau a polonezilor, ei bine, atunci vom fi și noi, ca Michnik, Geremek sau Haraszti.

Aici văd eu gloria întreprinderii voastre, în această sfidare a ceea ce un filosof la care țin numea odinioară logica consimțământului. Voi nu consimțiți la tăcere, la duplicitate, la trivialitatea înspăimântătoare a pornopoliticii etnocentrice, și pentru această mândrie a refuzului vă rog să acceptați frățeasca mea îmbrățișare. Sunt acestea vremuri de mare restriște și de grea încercare pentru spiritul independent. Conspirația venală a mediocrităților agresive se face tot mai simțită. Utilizată până la sațiu de „saltimbancii într-ale țării“, referința la tradiție devine cumva stingheritoare. Abia mai putem distinge între stânga și dreapta, atâtea sunt profesiunile de credință ale „patrioților sociali“. Politologi de tradiție jdanovistă (nu era „Ștefan Gheorghiu“, succesoarea Școlii Superioare de Științe Sociale „A.A. Jdanov“?) s-au instalat în fruntea rețelei de informații a unui stat care încă, scuzați-mi barbarismul, nu s-a „depolițienizat“ decât parțial. Dosarele nedispărutei Securități sunt ținute sub șapte peceți, la ele având acces tot aceia care le-au compus în ignobila epocă a „anilor lumină“ sau, mai devreme, în perioada glaciațiunii stalinismului originar. Eroziunea memoriei continuă, fără ca puternicii zilei să miște vreun deget întru recuperarea adevăratului nostru trecut.

Voi încercați să spargeți aceste lacăte ale minciunii, să invitați o populație încă angoasată și nevrozată la un festin al adevărului. O faceți în compania altor reviste independente și vreau să cred că acest arhipelag al societății civile românești, amenințat și periclitat așa cum este, va supraviețui agresiunii infamiei obscurantiste. Eseurile voastre, precum și cele ale lui Radu Călin Cristea, Cornel Nistorescu, Dan Pavel, Ioan T. Morar, Marius Oprea, Ioan Groșan, George Țâra, Răzvan Petrescu, Alexandru Baltag și alții pe care îi citesc cu admirație în paginile Cuvântului, sunt tot atâtea pietre așezate la temelia culturii politice a democrației românești. Ca unul care am scris alături de voi în anii juneții noastre tragice, terorizate și totuși nonșalante, vă rog să fiți siguri de neschimbatele mele sentimente de solidaritate.

Al vostru,

Vladimir Tismăneanu

Washington D.C.
6 februarie 1992

http://www.curteaveche.ro/irepetabilul-trecut-editia-a-ii-a-revazuta.html

Cat priveste noul val de denigrari pe creasta caruia se manifesta vehement si unii ex-amici, mentionati elogios in textul de mai sus, nu pot decat sa reiau aici cuvintele lui Cristian Teodorescu aparute intr-un articol din “Romania Literara” in 2006:

Atacurile împotriva lui Vladimir Tismăneanu, şi cele care se văd, dar mai ales cele care nu se văd, au un scop din ce în ce mai străveziu. Prin decredibilizarea lui, să fie dată o lovitură comisiei pe care o conduce şi, în final, Raportului pe care urmează să-l publice această comisie, înfiinţată de Traian Băsescu. “Dezvăluirile” care apar în mass media, despre articolele scrise de Vladimir Tismăneanu înainte de plecarea sa din ţară, funcţionează ca atare doar pentru cei care n-au urmărit publicistica lui şi pentru cei care nu ştiu sau se fac că nu ştiu ce a declarat profesorul de la Maryland despre trecutul său din România. Elementar ar fi fost ca aceste aşa-zise dezvăluiri să fie însoţite şi de declaraţiile lui Tismăneanu despre ele. Nu i le-a cerut nimeni, iar cei care îl atacă – poate că justificat din punctul lor de vedere – sînt trataţi ca unici depozitari ai adevărului despre el.

Marile obiecţii împotriva calificării morale a lui Vladimir Tismăneanu de a prezida o comisie care să dea un verdict asupra comunismului din România sînt, cred, cel mai puţin plauzibile. Politologul care s-a exilat în 1981 nu şi-a alcătuit după aceea o biografie de disident al regimului. A mărturisit, la “Europa liberă”, că a scris articole prin care a susţinut comunismul autohton, dar s-a dezis categoric de ele. Asta s-a întîmplat în anii ’80, cînd majoritatea celor care îl atacă azi, în ţară, aveau relaţii armonioase cu regimul Ceauşescu. Vladimir Tismăneanu a început în acei ani serialul său difuzat de “Europa liberă” despre culisele comunismului din România, una dintre cele mai bine documentate şi mai obiective contribuţii în domeniu. Acelaşi Tismăneanu vorbea atunci, de la microfonul “Europei libere”, despre disidenţii comunismelor europene, din postura politologului informat, capabil să discearnă rolul acestora la erodarea regimurilor ai căror susţinători fuseseră.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/dupa-douazeci-de-ani-despre-adevar-onoare-si-constiinta/

 

Mancurtii, propaganda si angoasele unui un ex-senator

“Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”, scria marele filosof polonez Leszek Kolakowski. Joseph Goebbels, ministrul national-socialist al propagandei, stia ca repetarea maniacala a unei minciuni duce la credibilizarea ei. Este ceea ce se petrece zilnic, cu o insistenta naucitoare, in universul intors pe dos al “Antenelor”. Mai ales acum, cand patronul traieste momente de angoasa si panica. Dl Felix stie ca de data aceasta nu este de gluma. Altfel spus, gluma s-a ingrosat pana la punctul in care poate deveni sentinta. Cazurile Nastase, Vantu si Copos sunt instructive.

Propaganda zamisleste o supra-realitate care sufoca evidentele, le transforma in opusul lor. Propaganda nu opereaza cu adevaruri factuale ci cu stereotipuri, himere, mituri si fabricatii. Un sociolog rus emigrat in Franta dupa luarea puterii de catre bolsevici, Serge (Serghei) Tchakotine, a scris o carte cu un titlu care capteaza conditionarea individului prin aceste mecanisme: “Violul multimilor prin propaganda politica”. A aparut in anii 30, o perioada desemnata de un admirabil ganditor, Elie Halevy, drept era tiraniilor.

Propaganda videaza cuvintele de semnificatiile lor originare, le atribuie sensuri opuse celor reale. O stim de la Orwell, din romanul “1984”, pacea inseamna razboi, adevarul inseamna minciuna, iubirea inseamna ura. Un profesor de la Universitatea Columbia tinea in anii 70 un curs in care deconstruia limbajul totalitar de tip sovietic. De cate ori un editorial de “Pravda” incepea cu cuvintele “Dupa cum se stie”, insemna ca urmeaza o cotitura radicala in linia partidului. Limba de lemn, studiata de Francoise Thom, este instrumentul acestei programari mentale, al anihilarii gandirii autonome. Prin propaganda se construiesc inamicii si se obtine falsa fericire a sclavilor.

La fel, dl Felix ne asigura acum ca a demisionat din Senat pentru ca nu doreste protectie. Este, evident, o poveste de adormit copiii. Pozeaza in fiinta fara prihana, in martir, victima a manevrelor perfide ale “oamenilor lui Basescu”. Ma mir ca n-a cerut inca sustinerea societatii civile. Poate ca o va face si as putea chiar indica numele unor organizatii ce-si zic civice si pro-democratice gata sa-l sprijine. Acelasi om care anunta acum cateva luni ca declanseaza cruciada pentru cucerirea justitiei, adica pentru emascularea ei, jura acum ca este un zelot al independentei acesteia.

Intr-un editorial remarcabil aparut pe “Hotnews”, Dan Tapalaga identifica sindomul marii mistificari, al seducatorului celor care, de prea multe ori, vor sa fie sedusi, amagiti, imbatati cu otravitul elixir al propagandei:

Utilizez dinadins cuvantul mancurt deoarece defineste mai bine specia: inrobitul si indobitocitul benevol, cel care a uitat ororile dictaturii, supusul absolut si abject. Ei, mancurtii, formeaza specia preferata de Marele Mistificator, el insusi produsul perfect al unor lumi tenebroase bazate pe minciuna continua: Comunismul si Securitatea. In aceste lumi totul este bulversat, cu susul in jos, rastalmacit. Minciuna e mod de viata, nimic nu este ceea ce parea a fi. Fara o armata de mancurti in solda sa, mereu dispusi sa execute noi acte de mistificare si manipulare, marea sa opera de mancurtizare in masa n-ar fi fost posibila, nici sub Ceausescu, nici sub Voiculescu.

 Intr-adevar, mancurtizarea, cauterizarea facultatilor critice, preupune nu doar agresiunea propagandistica de tip Gadea, ci si dorinta celor care privesc aceste emisiuni de a crede ceea ce li serveste. Adica, auto-mancurtizarea.

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-14109003-marele-mistificator.htm

Amintirea unor doamne: Tita Chiper si Lena Boiangiu

Am primit saptamana trecuta un mesaj de la Ana-Maria Onisei care ma invita sa scriu in “Adevarul” un scurt articol legat de aniversarea a doua decenii de aparitie a excelentei reviste “Dilema”. Primul gand care mi-a venit a fost legat de doua prietene apropiate, doua adevarate doamne ale lieterelor romanesti, cu care am avut marele noroc sa fiu prieten: Tita Chiper-Ivasiuc si Magdalena (Lena) Boiangiu. Sunt fericit ca am putut spune cat de mult le datorez acestor intelectuale veritabile, fiinte de mare delicatete si admirabila integritate. De la Tita si Lena am inteles ca la prietenie te raportezi ca la o stea polara existentiala. Iata textul si linkul la “Adevarul”:

Pentru mine, Dilema  inseamna, in mare masura, amintirea celor care au fost Tita Chiper si Lena Boiangiu. Doua doamne in sensul cel mai pur si nobil al cuvantului: self-effacing, delicate, dar ferme in opinii, intotdeauna deschise spre dialog, refuzand sa dea verdicte irevocabile si sa judece inchizitorial, chiar si atunci cand multe lucruri li se pareau ciudate ori chiar mai rau. Pe Tita am cunoscut-o la 2 Mai, in 1973, gratie Marianei Ioan cu care eram coleg la sociologie si bun prieten. Era acolo impreuna cu Roxana Pana, pe atunci Gabrea. Am devenit prieteni din prima clipa. M-a invitat acasa, m-a prezentat sotului ei, romancierul Alexandru Ivasiuc, pentru care nutream un fel de cult. Din acel moment am inceput sa practic un ritual care avea sa dureze pana la plecarea mea din tara, in 1981. In fiecare sambata seara mergeam la Tita si Alec, apoi, dupa cutremurul din 1977, doar la Tita, pe strada Pictor Iscovescu 44, ne uitam la televizor, conversam liber despre politica, muzica, literatura. Imprumutam carti de la ei, ascultam infrigurat povestirile ei despre Scoala de Literatura si despre Bicaz, despre Petre Iosif si Leonte Rautu, despre Labis si altii din generatia lor, ca si pe cele ale lui despre Facultatea de Filosofie in anii 50, despre inchisori si cate altele. De cateva ori m-au invitat sa merg cu ei la doamna Candrea, adica la restaurantul Casei Scriitorilor. Prin Tita am devenit prieten cu Catinca Ralea.

Dupa plecarea mea, Tita a continuat sa le viziteze pe mama mea si pe sora ei, Cristina Luca-Boico. Sosea seara tarziu, neanuntata, nu telefona inainte pentru a nu-i alerta pe securisti. Am revazut-o dupa caderea regimului, in februarie 1990, s-a imprietenit cu sotia mea Mary. Ne vedeam de fiecare data cand ajungeam in tara, ascultam cu nesat istoriile ei, am pus intodeauna mare pret pe judecatile ei despre oameni. Avea un simt al realitatii nepereche. Nu mai vorbesc de umorul ei formidabil, de capacitatea incredibila de a traversa momente cumplite din viata cu un optimism ce mi se parea de-a dreptul supraomenesc. Am facut un interviu, a aparut in volumul publicat la Curtea Veche. Am admirat politetea ei ca reporter, faptul ca nu avea nici cea mai mica inclinatie de a-si tintui ori stingheri interlocutorul. Nu doar cu mine, ci cu toti cei care au fost invitatii ei, Tita a dovedit gentilete si onestitate. Interviurile ei vor ramane modele ale genului si ar trebui studiate in facultatile de jurnalism.

Pe Lena am cunoscut-o prin Tita, dar imi vorbisera despre ea mai multi prieteni. Aveam un background comun: mediul ilegalistilor intelectuali evrei, interesul pentru cultura politica a stangii, fascinatia pentru Aron, Camus, Koestler, Malraux, Orwell. In apartamentul despre Stada Episcopiei am purtat nenumarate discutii cu Lena, cu sotul ei, regizorul Alexandru Boiangiu, de cateva ori cu Radu Cosasu. Lena nu admonesta, daca era in dezacord cu cineva o facea subtil, fara imprecatii ori insinuari. Lua oamenii asa cum sunt ei, nu le cerea sa fie perfecti. Mi-a cerut de mai multe ori colaborarea la acele numere speciale ale Dilemei pe care le-a coordonat si care vor ramane, nu ma indoiesc, in istoria revistei si a presei democratice romanesti. Intre aceste, unul despre mai ‚68 si altul desapre binomul stanga-dreapta.

Critic de teatru de mare rafinament, Lena era in egala masura jurnalist politic si intelectual public. Imi amintesc cum am intors impreuna, pe toate partile, pana azi atat de incalcita afacere a jafului bancar din 1959: a fost inscenare, a fost aventura, ce a fost de fapt? Cand pregateam cartea de dialoguri cu Ion Iliescu, in 2003, i-am vorbit Lenei despre acel proiect. S-a uitat lung la mine si m-a intrebat: „Iti dai seama ce va urma?” Eram naiv, nu prea imi dadeam seama. Lena avea intuitii exceptionale. Mi-a sugerat o intrebare care apare in volum: de ce a condamnat Iliescu actiunea militara NATO in Serbia si a aprobat invazia din Irak? Gandeste un om politic diferit cand este in opozitie? In rest, avertismentul ei era cat se poate de justificat. Critic constant al fondatorului FSN, eu crezusem ca Iliescu invatase cu timpul, mai ales dupa alternanta din 1996, nu doar limbajul democratic, dar si anumite reguli ale democratiei liberale. Am constatat ulterior ca ma inselasem.

Am invatat de la Tita si Lena sa nu ma avant in judecati pripite, sa evit orice fel de monism dogmatic, sa incerc sa descifrez psihologia celor cu care stau de vorba, sa respect chiar si opiniile care nu-mi convin, cata vreme sunt formulate decent si cu buna credinta. Acesta a fost spiritul lor, acesta este spiritul Dilemei.

 Washington, DC

27 ianuarie 2013

http://adevarul.ro/cultura/arte/vladimir-tismaneanu-scrie-despre-regretatele-tita-chiper-magdalena-boiangiu-amintirea-doamne-1_5106f2a68ca5f750558fb21c/index.html

Nicolae Ceausescu si Crin Antonescu sau Homo Scornicestiensis si Homo Isacciensis

Precizez cat pot de serios ca un blog nu este un tratat de politologie. Unii uita acest detaliu totusi semnificativ. Pe un blog ori intr-un comentariu jurnalistic poti scrie eliberat de obligatia citarii cu maxima acribie a fiecarei surse. Un blog nu este o teza de doctorat. Pe un blog mai si glumesti. Am scris, nu fara ironie, despre Homo Isacciensis si Homo Praevaricatus, s-au gasit critici care sa sustina ca as fi atentat cumva la demnitatea lui Crin Antonescu si a lui Victor Ponta. Nu faceam decat sa ma refer la localitatea de bastina a primului si la comportamentul arhicunoscut al celui de-al doilea, plagiator dovedit si mincinos in serie. Regretatul sociolog rus Iuri Levada a creat conceptul de Homo Praevaricatus. Termenul a intrat, ca si Homo Sovieticus, in vocabularul curent. Despre Homo Sovieticus a au scris Aleksandr Zinoviev, Mihail Heller, Aleksandr Nekrich, chiar si romancierul Jerzy Kosinski, sub pseudonim, in teza sa doctorala (nu stiu daca terminata) de la Columbia University. Kosinski a vorbit despre acest subiect la o conferinta pe care am organizat-o la New York in octombrie 1987.

Pe blogul sau, Ioan T. Morar propune un binevenit memento, mai ales ca au trecut doar doua zile de la candva obligatoriul festival al iubirii de despot desfasurat pe 26 ianuarie. Cand istoricii de curte il omagiau pe Homo Scornicestiensis nu o faceau spre a-i diminua cuma rolul de geniu al Carpatilor si vultur al suveranitatii nationale. Chiar scribul de la Sectia de Propaganda, Ion Spalatelu, implicat in geneza sintagmei, era originar din Scornicesti les deux Eglises,  era el insusi un Homo Scornicestiensis. Accentuez ca nu-i compar aici pe Ceausescu (Nicolae) si Antonescu (Crin), ci ofer doar un exercitiu de destindere prin anti-nostalgie.

http://blog.itmorar.ro/pentru-nostalgici-si-pentru-rafinati-homo-scornicestiensis/

 

 

Demisionez din Consiliul Editorial al revistei “Sfera Politicii”

Domnului Stelian Tanase

Director

Revista “Sfera Politicii”

Domnule Tanase,

Prin acest mesaj va aduc la cunostinta ca am decis sa demisionez din Consiliul Editorial al revistei “Sfera Politicii” din care am facut parte de la infiintarea acestei publicatii. Motivele sunt multiple, dar ma limitez aici sa mentionez doar doua: lipsa completa de comunicare dintre conducerea revistei si membrii Consiliului Editorial (ori, cel putin, cu mine) si pozitiile Dvs publice care au avut ca efect grave prejudicii asupra imaginii mele in Romania si nu doar acolo. Cum stiti probabil, am decis sa ma adresez justitiei pe acest subiect.

In atare conditii, este de neconceput pentru mine sa raman membru al unui Consiliu Editorial al carui rol nu pare a fi altul decat a de a oferi, strict pasiv, respectabilitate academica, nationala si internationala, revistei pe care o conduceti. Va rog sa informati membrii Consiliului Editorial, ai redactiei, precum si ai Comitetului de recenzii privind decizia mea. O voi face si eu prin publicarea acestui mesaj.

Urez revistei ani multi de existenta, cu succese profesionale remarcabile.

Vladimir Tismaneanu

Profesor de stiinte politice

University of Maryland (College Park)

27 ianuarie 2013

Metamorfoze si abdicari: Despre Lucia Hossu-Longin si banalizarea Raului

Am vazut multe in acesti ultimi ani: profeti ai democratiei ajunsi sa aprobe si chiar sa salute demagogia iresponsabila a unui Crin Antonescu, universitari onorabili justificand ordinarul mega-plagiat al lui Victor Ponta, politologi legitimand becalizarea PNL, reviste de cultura cautionand ofensiva obscurantista a lui Andrei Marga, jurnalisti candva respectati ridicand in slavi stilul “sportiv” al premierului plagiator si gudurandu-se penibil pe langa acesta, fosti disidenti mimand echidistanta, dar folosindu-si inepuizabilul rezervor de malitie intr-o singura directie, a “sinecuristilor lui Basescu” si cate altele.

Dar, trebuie sa recunosc, recordul a fost atins de catre Lucia Hossu-Longin, autoarea “Memorialului durerii”, fosta secretar general al IICCR (in perioada Marius Oprea-Stejarel Olaru), eroizandu-l pe detinutul de drept comun, nu politic, infractorul Adrian Nastase si comparand soarta acestuia cu a lui Iuliu Maniu. Simpla alaturare a acestor doua nume intr-un asemenea context mi se pare obscena. Este un sacrilegiu si consternanta banalizare a suferintelor indicibile ale marilor personalitati calomniate, prigonte, intemnitate si asasinate de comunisti.

Oricat de pornit sau pornita ai fi impotriva lui Traian Basescu, oricat ti-ar displace Monica Macovei, oricat te-ar deranja DNA si ANI (desi ma intreb de ce te-ar deranja daca nu ai probleme de integritate), in ruptul capului nu pot pricepe cum poate ajunge o anticomunista declarata precum Lucia-Hossu-Longin colega de imunde campanii cu Ciripoi. Nu pot pricepe cum poate echivala jurnalista care il elogiaza pe generalul Ion Mihai Pacepa, crimele comuniste cu actiunile firesti, cat se poate de transparente, ale unui stat de drept. Nimeni si nimic nu o obliga pe doamna Lucia Hossu-Longin sa jigneasca moralitatea si sa-si ruineze propria imagine in cultura democratica romaneasca intr-un mod atat de rusinos.

Cum a fost posibila metamorfoza Luciei Hossu-Longin, schimbarea ei la fata? Cand a spus dansa adevarul, in clipele cand vorbea cu patos si compasiune despre martiriul unor Maniu, Mihalache, Dinu Bratianu, ori acum cand il aseaza pe Nastase, condamnat de justitia statului de drept, nu de agentii lui Stalin, alaturi de acestia? Care sa fie resorturile unei asemenea stupefiante transfigurari? Despre aceste lucruri scrie un articol informat si transant Ioan T. Morar pe blogul sau:

http://blog.itmorar.ro/mituri-false-ale-societatii-romanesti-lucia-hossu-longin-luptatoarea-la-doua-capete/

Pentru comentarii la textul meu, publicat intr-o versiune actualizata:

http://www.contributors.ro/cultura/metamorfoze-si-abdicari-lucia-hossu-longin-si-banalizarea-raului/

Ce este prietenia? Un text superb de Ioana Parvulescu

Pe noul portal LaPunkt (pe care il salut si il recomand cu acest prilej), citesc un text tulburator, de o intensitate ce-ti taie respiratia, semnat de Ioana Parvulescu. UN text care m-a facut sa relectez la chestiuni existentiale pe care adeseori le neglijam ori le uitam. Pentru mine, prieteniile nu sunt pur si simplu oportunitati pentru efemere schimburi de amabilitati, de gratulari, de impresii mondene. Chiar mai putin sunt ele bazate pe aversiuni comune generate de perisabile conjuncturi. ”Shared hatreds make for strange bedfellows” scria marele ganditor Albert Hirschman, recent tecut in lumea celor drepti, in cartea sa “The Rhetoric of Reaction”. Dar “bedfellows” nu inseamna prieteni, in sensul veritabil si demn al cuvantului. Nu devii prieten, ci cel mult complice, cu cineva numai pentru ca detesti pe altcineva. Pe nisipurile miscatoare ale urii nu se poate cladi nimic viabil.

Pentru mine, prietenia inseamna solidaritatea mereu intarita întru principii si valori. Cand aceasta solidaritate se clatina, cand orgolii mistuitoare se combina cu varii complexe intr-o dezolanta alchimie resentimentara, cand trecutul este rescris pentru a deveni concordant cu actualele jocuri si combinatii, atunci se destrama si prietenia. Evident, unii rationalizeaza aceste decizii care anuleaza solidaritatea drept devotament pentru principii. Conform stilizarilor auto-justificative, ei n-au nimic cu oamenii concreti pe care ii ponegresc, ba chiar ii admira (cand nu-i dispretuiesc), problema este ca ei “nu pot renunta la principii”. As numi acest sindrom fetisismul principialitatii ostentative. In fapt, solidaritatile durabile se nasc din confluente valorice, din riscuri comune, din pariuri existentiale impartasite, din convergenta principiilor cultivate cu discretie, dintr-un atasament care nu se schimba peste noapte in raport cu un numar de idei, de norme morale, de aspiratii. Deci nu din cabale si jocuri de culise.

Prietenia este un mare pariu al unei increderi ce nu se zdruncina la orice incercare mai dificila. Dimpotriva, cand cerul se innoureaza, cand prietenii iti sunt insultati si calomniati (fie ca sunt in viata, fie ca au trecut in lumea dreptilor), nu te speli pe maini si nu intri in corul detractorilor, nu cautionezi , nici macar prin eschiva, bucuria acestora de a macula . Iar daca o faci, inseamna ca ai mimat doar prietenia. Exista si forme decente de despartire, nu doar cele menite sa dea satisfactie galeriei. Goethe spunea: “Pentru valet nu exista erou”. Iar Hegel completa aceasta inteleapta si trista constatare cu cuvintele: “Asta se intampla nu pentru ca eroul nu este erou, ci pentru ca valetul este valet”. Ii multumesc Ioanei Parvulescu pentru acest articol intr-adevar minunat.

 

 

“Vechii greci nu aveau zei ai prieteniei, deşi aveau cultul prieteniei. Cum s-ar putea explica asta? Zeii şi zeiţele sunt plini de capricii, geloşi, impulsivi, mânioşi, îşi abandonează protejaţii, lovesc, îi folosesc pe oameni în propriul interes, îi înalţă şi îi coboară după bunul plac. Nu te poţi încrede în ei, nu te poţi bizui pe ajutorul lor, chiar când sunt de partea ta. Dacă în vechiul cer grecesc prietenia nu are un zeu, asta se întâmplă pentru că ea este deasupra capriciilor şi mâniilor, desupra dorinţelor hulpave, a răsplăţii şi a răzbunării. Nu există un zeu al prieteniei pentru că zeii nu sunt destul de senini ca s-o patroneze, nu se ridică la înălţimea ei.
Dintre cele trei feluri de prietenie pe care le numeşte Aristotel – prietenia din necesitate, cea din plăcere şi cea „perfectă, a oamenilor […] care-şi doresc unul altuia binele“, numai cea din urmă merită numele de prietenie şi rezistă. Să doreşti binele pentru altcineva înseamnă, în acest din urmă caz, să-l doreşti, totodată, pentru tine.
*
Pe măsură ce nisipul se adună în cupa de jos, întoarsă spre pământ, a clepsidrei vieţii, şi omul nu mai aşteaptă nimic de la tumultul mişcător din cupa ei superioară, prietenia preţuieşte mai mult decât dragostea. Prietenia e refugiu, e odihnă, dragostea e câmp de luptă. (De altfel unica şansă a dragostei care s-ar dori salvată ar fi să se transforme în prietenie şi să iasă de sub capriciile Afroditei şi ale invidiei zeilor.)
Prietenia nu te face să suferi. Dacă te face să suferi, nu e prietenie.
Prietenia nu există fără reciprocitate şi fără egalitate, indiferent de valoarea, vârsta, sexul sau calităţile fiecăruia dintre prieteni. În momentul în care unul se simte deasupra celuilalt nu mai există prietenie.
Din prietenie nu poţi fi dat afară. Prieteniei nu i se desface contractul de muncă.
Prietenia nu poate fi întreruptă sau ruptă. Dacă o rupi, recunoşti că n-a existat prietenie.
Prietenia nu e fără sinceritate deplină: nu ascunzi păreri despre oamenii din jur, despre ceea ce trăieşti tu şi nici despre prietenul tău. Dacă eşti nevoit să ascunzi ceva, nu e prietenie. Dar nici nu trebuie să te simţi obligat să spui „verde-n faţă“ totul.
Prietenia e pe viaţă. Dacă s-a terminat, s-a terminat viaţa, şi nici chiar asta nu opreşte prietenia. Ea continuă atâta timp cât măcar unul dintre cei doi mai trăieşte şi trece apoi de la sine, ca la vechii greci, în poveste.
Prietenia nu poate fi interzisă. Dacă se întâmplă aşa, nu e prietenie, e ierarhie sau administraţie.

Prietenia are dreptul la cuvânt. Dacă i se ia acest drept, nu e prietenie.
Prietenia e ca mierea: nu expiră şi nu are termen de garanţie. Dacă expiră, e marfă contrafăcută.
Te bucuri întotdeauna când îţi revezi un prieten, după orice interval de timp: minute, ore sau ani. Dacă nu te bucuri, nu e prietenie.

Prietenia nu suspendă judecata, dar e în afara judecăţii, creditul acordat prietenului e nelimitat.
Umorul în prietenie, la fel ca în viaţă, nu e exclus. Dar nici condiţie sine qua non.
Nu te împiedici de detalii ale trupului sau de gesturile celuilalt sau de defectele lui fizice, în prietenie. Dacă ajung să te irite, nu e prietenie, e căsnicie.
Prietenia are caracteristici, nu reguli. Aşadar nu poate avea nici nereguli.

Prietenia nu seamănă cu zeii, seamănă cu Dumnezeu. Înţelege totul fără explicaţii. Dacă explicaţia apare, ea nu e pentru a explica, ci pentru a desfăta.
Se poate greşi în viaţă. Asta nu tulbură prietenia care e dincolo de greşeală şi iertare.
Prietenia e mai de preţ decât dragostea.
Are toate aceste însuşiri, dacă e prietenie. Dacă nu le are, nu e prietenie. E, poate, dragoste.
Prietenia adevărată se salvează. Dacă se pierde pentru totdeauna, nu e prietenie.

http://lapunkt.ro/2013/01/22/despre-prietenie-cu-dragoste/

Obrazul gros cu neobrazare se tine: Va demisiona Andrei Marga? Va fi demis? (Plus bonus)

Inteleg ca foarte curand profesorul Marga va fi audiat in Comisia de Cultura din Senat. Sper sa fie permis accesul presei si sa aflam cat mai mult din ceea ce are de spus presedintele ICR despre marile sale ispravi menite sa permita cunoasterea culturii romanesti la Iasi, la Cluj, la Targu-Jiu si in orasul Alexandria (din Egipt). Nu cred ca estenevoie sa insist asupra incompetentei dovedite cu asupra de masura de dl Marga in gestionarea unei institutii care, pana la demisia conducerii Patapievici-Mihaies-Tania Radu, se impusese prin modernitate, eficienta si profesionalism indubitabil. Stim cu totii cum aceste achizitii au fost anihilate, fiind inlocuite de provincialism, clientelism, arbitrariu dictatorial si deciziii aiuritoare. Dl Marga trebuie sa admita ca a capotat. Nu numai ca a pornit cu stangul, dar a perseverat sa marsaluiasca tot cu stangul. Se crede uns de Istorie, de neinlocuit. Este cazul sa-si faca de urgenta bagajele. Pentru moment, public aici petitia care cere demiterea conducerii ICR in frunte cu Andrei Marga. Daca dl Marga ar citi ce scriu semnatarii despre el si daca ar vrea sa probeze ca intelege sensul cuvantului decenta, cred ca ar demisiona imediat:

Petiție pentru demiterea conducerii Institutului Cultural Român, motivată de decredibilizarea instituției condusă de domnul Andrei Marga

Către COMISIA PENTRU CULTURĂ, ARTĂ ŞI MIJLOACE DE INFORMARE ÎN MASĂ
SENATUL ROMÂNIEI

Stimați domni,
Stimate doamne,

Subsemnații, cerem Comisiei pentru cultură, artă și mijloace de informare în masă a Senatului României demiterea actualei conduceri a Institutului Cultural Român, în special a președintelui institutului, domnul Andrei Marga, din următoarele considerente:

Pierderea credibilității institutului

Institutul Cultural Român (ICR) a reușit, de-a lungul anilor, să devină instituția românească cu cea mai mare credibilitate în afară țării, ambasadorul cultural al României și unul dintre cei mai importanți gestionari ai imaginii României în lume. Actuala conducere a ICR a decredibilizat complet institutul, distrugând capitalul de imagine câștigat cu greu de Institutele Culturale Române din Străinătate.

1. Domnul Andrei Marga, Președintele Institutului Cultural Român , a demis din funcții de conducere directori evaluați pozitiv atât de către comisiile din țară, cât și din țările unde activau aceștia, întrerupând sau blocând acțiuni culturale de anvergură, în care erau antamați acești directori.
2. Domnul Andrei Marga a declarat, fără a exista acordurile necesare cu aceste țări (de competența Ministerului Afacerilor Externe), deschiderea unor institute culturale noi în diverse capitale ale lumii. (www.icr.ro și anume, Kiev, Moscova, Beijin, etc.)
3. Conducerea ICR a anunțat sume insuficiente alocate târgurilor de carte unde România este țară invitată, mult mai mici decât cele decise prin convențiile semnate în anii anteriori cu acești parteneri. Acest lucru va cauza a) neparticiparea adecvată la aceste evenimente și b) pierderea credibilității prin nerespectarea contractelor deja semnate.
4. Conducerea ICR nu a alocat până în momentul de față (ianuarie 2013) bugete și nu a declarat o strategie clară pe anul în curs, motiv pentru care ICRS sunt, în continuare, în lipsă de fonduri și activitate. Lipsa unei strategii și a situația în care se află anumite proiecte de anvergură, (ex. târgurile de carte) nu le permite ICRS să semneze parteneriate sau contracte pentru proiectele culturale ce se vor derula în anul 2013.
5. Pe teritoriul României, majoritatea articolelor din presă este negativă la adresa ICR și a domnului Andrei Marga. Declarațiile sale nefondate și defăimătoare la adresa unor personalități, precum și acuzațiile aduse Ministerului Afacerilor Externe participă deasemenea la decredibilizarea ICR.

Ilegalități comise de conducerea Institutului Cultural Român

Institutul Cultural Român (ICR) a încâlcat mai multe legi sub conducerea domnului Andrei Marga.
1. Organizarea de concursuri publice pentru posturile de referenți contravine art. 22 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, care prevede că: „se suspendă ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante din autorităţile şi instituţiile publice”.
2. Organizarea de concurs pentru posturile de directori adjuncți contravine art. 18, alineatul 3, din legea nr. 356 din 11 iulie 2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Cultural Român, care prevede că: „Numirea directorilor şi a directorilor adjuncţi se face, la propunerea preşedintelui Institutului, prin ordin comun al ministrului afacerilor externe, ministrului culturii şi cultelor şi al preşedintelui Institutului, pentru un mandat de 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii pentru încă un mandat; directorul Academiei di Romania din Roma şi cel al Institutului Cultural Român şi de Cercetare Umanistică de la Veneţia sunt numiţi la propunerea preşedintelui Academiei Române.”
3. Organizarea concursului nu a respectat peste 10 din articolele Hotărârii nr. 286 din 23 martie 2011, pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea principiilor generale de ocupare a unui post vacant sau temporar vacant corespunzător funcţiilor contractuale şi a criteriilor de promovare în grade sau trepte profesionale imediat superioare a personalului contractual din sectorul bugetar plătit din fonduri publice. Nu au fost respectate termenele prevăzute în acest document (perioada de timp dintre anunțarea concursului și data depunerii cererilor, data de anunțare a câștigătorilor, termenul de depunere a contestațiilor, termenul de soluționare a acestora), prevederile legate de transparență, comisii, probe, contestații etc.
4. Desemnarea de directori în filialele ICR din provinciile istorice nu respectă OUG nr. 34/2009 sus menționate și OUG nr. 27 din 13 iunie 2012 privind unele măsuri în domeniul cultural, care limitează numărul de posturi la 184. Acești 13 noi directori nu pot, legal, să existe în organigrama actuală a ICR.

Management defectuos
Institutul Cultural Român (ICR), prin actuala conducere, nu prezintă nici un fel de abilitate managerială; din contră, anumite decizii ale echipei domnului Andrei Marga, aduc prejudicii financiare și de imagine institutului.
1. Înființarea unor filiale ale Institutului Cultural Român în provinciile istorice este lipsită de strategie clară și nu poate fi argumentată, atât timp cât există deja, la nivel local, organizații de stat care se ocupă cu promovarea culturii. În plus, în contextul economic actual, aceste filiale și personalul lor executiv nu sunt viabile din punct de vedere financiar, având în vedere bugetul scăzut de care dispune ICR.

2. ICR nu a plătit, în continuare, anumite contracte antamate în anul 2012 cu diverși parteneri instituționali.

3. ICR nu a prezentat o strategie clară și punctuală, și nu a aprobat proiecte pe anul în curs, atât în țară cât și în afară, blocând participarea institutelor la principalele evenimente de anvergură din țările unde își desfăsoară activitatea.

4. Numirea unor persoane fără pregătire adecvată în management sau coordonare de proiecte culturale în Institutele Culturale Române din Străinătate. Detalii despre aceste numiri au fost prezentate în presa românească în mod repetat.

Luând în considerare motivele mai sus menționate, subsemnații cer înlocuirea actualei conduceri a Institutului Cultural Român cu o echipă de manageri culturali profesioniști.

http://www.petitieonline.ro/petitie/petitie_pentru_demiterea_conducerii_institutului_cultural_roman_motivata_de_decredibilizarea_institutiei_condusa_de_domnul_andrei_marga-p48670153.html

Recomand aici un articol care lumineaza modul cum intelege Andrei Marga legalitatea (adica, mai precis, cum nu o intelege):

http://www.revista22.ro/angajarile-n-forma-atenuata-ale-domnului-marga-21923.html

BONUS: Despre solidaritatea “surselor”

Se pare ca d-lui Marga nici prin gand nu-i trece sa demisioneze. Se crede insurubat la ICR pentru vecie. Pentru moment, l-a invitat sa conferentieze la ICR pe istoricul Den Berindei, membru al Academiei Romane.  Despre ce este vorba? De ce tocmai Dan Berindei? Ce afinitati misterioase exista intre domnul Marga si dl Berindei? Se pare ca “sursa” la “sursa” trage. In acest caz, folosind resursele ICR…

http://blog.itmorar.ro/exista-o-fratie-a-turnatorilor/