Felicitari, Angela Furtuna! Despre memoria si opera Monicai Lovinescu

27/02/2013

 

Am primit astazi un dar minunat: cartea “Monica Lovinescu. Est-etica” a scriitoarei Angela Furtuna, aparuta la Editura Vinea (sub egida Bibliotecii Bucovinei) in 2012. Pe coperta a patra sunt publicate cuvinte superlative semnate de Basarab Nicolescu, Gheorghe Grigurcu, Dennis Deletant si de mine. Sunt cuvinte, tin sa accentuez, binemeritate. Volumul ar trebui comentat ca o contributie esentiala la istoria intelectuala Romaniei in a doua jumatate a veacului trecut.

Angela Furtuna este o eseista de mare talent, o poeta admirabila si o veritabila istorica a ideilor. Este, in egala masura, un om de mare curaj. Atunci cand unii incearca sa sugereze ca Monica Lovinescu n-ar fi fost implicata, din tot sufletul, in activitatea Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, acest volum soseste ca un vibrant memento. Cel care a lansat acest gen de mizerii a fost Mihai Pelin. Au fost reluate recent intr-un serial imund dintr-o revista ce se pretinde culturala. Cartea care s-a aflat pe noptiera Monicai Lovinescu atunci cand ne-a parasit era “Raportul Final”. Mortii nu au cum sa se apere de calomnii. E nevoie de noi, cei vii, sa ripostam, sa nu lasam abjectia sa triumfe. Iata mesajul pe care l-am trimis Angelei Furtuna:

Draga Angela,

Iti trimit, cu mare emotie si cu gratitudine, aceste randuri. Azi am primit cartea ta: este superba, o realizare pentru care meriti felicitari din partea tututor celor care iubesc libertatea. Intr-o lume a polemicilor adeseori sordide, a insinuarilor si a loviturilor sub centura, cartea ta va dainui ca o invitatie la decenta, onoare si responsabilitate. Oferi in ea, prin aceasta re-lectura originala a operei Monicai Lovinescu, acele coordonate fara de care ne ratacim in paienjenisul amneziilor conformiste si al oportunismelor fals-justitiare.

 Cu calda prietenie,

 Vladimir

Advertisements

La National Endowment for Democracy, despre “The Devil in History”

26/02/2013

The Devil in History:

Communism, Fascism and Some Lessons of the Twentieth Century

a book launch featuring

Vladimir Tismaneanu
University of Maryland

with comments by

Michael Allen
National Endowment for Democracy

moderated by

Marc F. Plattner
International Forum for Democratic Studies

Wednesday, February 27, 2013
12:00–2:00 p.m.

National Endowment for Democracy

1025 F. Street, N.W., Suite 800, Washington, D.C. 20004
Telephone: 202-378-9675

About the event

The Devil in History is a provocative analysis of the relationship between communism and fascism. Reflecting the author’s personal experiences of living under communist totalitarianism, the book is about political passions, radicalism, utopian ideals, and their catastrophic consequences in the twentieth century’s experiments in social engineering.

Please join us as Vladimir Tismaneanu compares communism and fascism as competing and occasionally strikingly similar systems of political totalitarianism. He will examine:

  • the inherent ideological appeal of these radical, revolutionary political movements
  • the visions of salvation and revolution they pursued
  • the role of charismatic leaders
  • the place of violence within these systems, and their legacies in contemporary politics.

His presentation will be followed by comments by Michael Allen.

About the speakers

Vladimir Tismaneanu is professor of comparative politics and director of the Center for the Study of Post-Communist Societies at the University of Maryland. His research areas include communist political systems, comparative politics, political sociology, and political theory, as well as the contemporary politics of Central and Eastern Europe. His previous books include Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe (Princeton University Press, 1998) and Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel (Free Press, 1994). Mr. Tismaneanu is also a member of the editorial board of the Journal of Democracy and the research council of the International Forum for Democratic Studies.

Michael Allen is special assistant to the vice president of government relations and public affairs at the National Endowment for Democracy.

http://www.ustream.tv/channel/ned-events#/recorded/29606744

 


Marga versus Plesu sau un biet Salieri din Balcani

25/02/2013

Ministru uselist si  gropar al ICR, corifeul neo-protocronist Andrei Marga a publicat in ziarul “Ziua de Cluj” al amicilor sai Octavian Hoandra (pana recent si director de comunicare al ICR-Marga) si Rares Bogdan (favorit al aceluiasi Marga), un text in care il admonesteaza pe Andrei Plesu. Distanta dintre domnii Plesu si Marga ca anvergura ideatica, ca vocatie constructiva si ca farmec intelectual este precum aceea dintre Mozart si Salieri. Articolul lui Marga este o explozie nedisimulata de vanitate ulcerata, de mediocritate tafnoasa. Vorbele lui Marga ilustreaza o paradigmatica rabufnire resentimentatara. Striga in acest articolas un mistuitor complex de inferioritate.  Il public aici  cu comentariile mele in italice. Mentionez petitia cu titlul “Adio, ICR!” initiata de scriitorul Radu Vancu si ii indemn pe cititori sa o semneze. Eu am facut-o.

http://www.petitieonline.ro/petitie/adio_icr_-p28301144.html

OCHIUL CURȚII

de Andrei Marga

L-am tratat mereu pe Andrei Pleșu cu un amestec de colegialitate și condescendență.

Condescendenta? Cu ce drept? Care sunt meritele extraordinare ale lui Marga spre a se raporta astfel la Andrei Plesu? De fapt, ma intreb cu ce drept trateaza el oamenii in chip condescendent? Discutati cu universitarii din Cluj despre lunga domnie a  lui Marga la UBB. Ineleganta atitudinilor sale este proverbiala.

Fiind împreună în guvernul Radu Vasile, l-am pus alături de cei pe care i-am tratat cu respect. Devenind între timp, se pare, ochiul curții, Andrei Pleșu mă atacă, înăuntrul unei ofensive mai largi împotriva a tot ceea ce este viu și promițător în țară, după aprilie 2012, când a început schimbarea regimului din România. Crin Antonescu, Victor Ponta, Cristina Anghel, Ioan Ghișe, Petre Roman sunt, de asemenea, țintele sale.

Diatribele anti-europene si anti–americane ale lui Crin Antonescu, asaltul la adresa institutiilor statului de drept, plagiatul lui Ponta, iata ce defineste, pentru Marga, “tot ce este viu si promitator in tara”. Noul Chisinevschi recunoaste ca e vorba de o schimbare de regim inceputa in aprilie 2012. Cred ca daca ar avea o clipa de sinceritate, ar spune ca e mandru de dezastrul politic din vara anului trecut.

Nu merită să comentez sfătoșeniile unui frustrat în fața istoriei. Cu toate acestea, fac cinci mențiuni.

Daca Andrei  Plesu este un frustrat, sa admitem ca sursa “Horia” este un mare satisfacut in fata istoriei. Fostul lector universitar de marxism si presedinte al Consiliului Asociatiilor Studentilor Comunisti din Centrul Universitar Cluj (functie din nomenclatura) isi permite sa-l ia peste picior pe cel care a fost hartuit in anii 80, trimis “la munca de jos”, calomniat, surghiunit din Bucuresti si cate altele. Ii face lui Andrei Plesu un mare hatar: catadicseste sa faca “cinci mentiuni”.

În primul rând, nu există nicio probă pentru susținerile sale în ceea ce mă privește. Eu nu am fost servitorul unei curți care va sfârși într-o detestare generală. Eu nu am discutat niciodată despre modele în politică și nici nu am turnat vreodată pe cineva. Acum observ – cum, de altfel, bănuiam – că Andrei Pleșu și învățăceii săi nu par străini de dosariada menită să-i compromită pe intelectuali, de la Adrian Marino încoace, precum și pe cei care mai pun în mișcare lucrurile. Pe scurt, Andrei Pleșu vorbește fără probe, ceea ce, în condiții normale, ruinează un moralist.

Ba da, domnule Marga, ati fost si sunteti servitorul entuziast al curtii useliste. Ba da, ati dat informari Securitatii sub nume de cod. Daca nu e adavarat ceea ce-a publicat Colegiul CNSAS, dati in judecata aceasta institutie. Cum n-ati facut-o,  din cate stiu, pana acum, nu ne ramane decat sa spunem ca nu spuneti adevarul. Adica mintiti. Andrei Plesu nu vorbeste fara probe, Dvs nu spuneti adevarul, deci va descalificati nu doar ca intelectual, dar si ca, vorba raposatului, “simplu cetatean”.

 În al doilea rând, Andrei Pleșu a folosit, ca puțini alții în această țară, bani publici pentru o promovare personală chestionabilă. Îmi pare rău că trebuie să o spun, căci fiecare luptă pentru recunoaștere. Poți avea însă o conștiință curată câtă vreme tu nu ai promovat decât ca favorit al oricărui regim? Las răspunsul în seama fiecăruia.

Nu Andrei Plesu a folosit bani publici pentru promovare personala, ci Dvs, cu volumul aparut la editura institutiei pe care o conduceti. Ati calcat in picioare principiul esential al evitarii conflictului de interese. Reamintesc ca “New Europe College” este o institutie privata. Cand a fost Andrei Plesu un favorit al regimului comunist? Dvs insa ati fost. Nu cunosc vreun text al Dvs de ruptura cu trecutul de nomenclaturist ideologic.

În al treilea rând, Andrei Pleșu se opintește să discute situația României care, precum în orice țară europeană, depinde de politică. Andrei Pleșu vrea imposibilul: să ne convingă de faptul că el nu face politică, atacând politica schimbării unui regim. I-aș spune direct că greșește, căci nu se pot păcăli la infinit oamenii cu un discurs pretins „apolitic”, într-o situație evident dependentă de politică Aproape toate textele sale acre conțin această ipocrizie: înlocuirea discuției politice propriu-zise cu considerații laxe, moral-estetice, despre orice.

Andrei Plesu nu are nevoie de mine ori de altcineva pentru a dovedi falsitatea eclatanta, de-a dreptul buimacitoare, a spuselor Dvs. Sunt cunoscute luarile sale de pozitie critice la adresa unor actiuni ori declaratii ale lui Traian Basescu. La fel, acelasi Andrei Plesu a scris lucruri aspre despre magnatii USL. Andrei Plesu este un spectator angajat, in sensul aronian al conceptului. Dvs sunteti doar angajat. Puteti indica macar o delimitare a Dvs de tandemnul Ponta-Antonescu? Cred ca sunteti prima persoana care il acuza pe dl Plesu de “acreala”. Mi-e teama ca suferiti de o dezolanta confuzie a perceptiilor…

În al patrulea rând, Andrei Pleșu, grație unor împrejurări pe care nu le discut aici, întâmpină puține critici și alternative cunoscute de public la discursul său. El este tratat cu complezență pentru că este mereu simpatic, cum își dorește. În fapt, ce propune Andrei Pleșu? Efectiv nimic. Având respect pentru șarmul său de cafenea, nu pot să nu reiau o maximă: „toate florile să înflorească”. Adaug însă că de aici nu rezultă că toate fructele sunt bune.

Tocmai l-ati acuzat pe dl Plesu ca este “acru”.  Acum spuneti ca incearca sa fie mereu simpatic. Va propun sa meditati la urmatoarea posibilitate: Andrei Plesu chiar este simpatic. Ceea ce, nu veti fi surprins sa aflati, nu e cazul Dvs. Sunteti perceput ca ingamfat, brutal, autoritar, arogant, vindicativ. Aceste trasaturi au devenit paroxistice in ultimul an. Despre maxima pe care o invocati, permiteti-mi sa va intreb daca este una romaneasca? Cum recent ati facut aluzii pejorative la statutul meu de “emigrant”, poate ca am uitat eu unele intelepte rostiri din popor. Memoria imi zice ca ar putea fi vorba de faimoasa lozinca maoista din 1956 privind “cele o suta de flori” si “cele o suta de scoli”. Ma insel, domnule Marga?

În al cincilea rând, venind din provincie, nu știam de organizarea în haită decât la lupi. Îmi pare rău să o regăsesc la unii concetățeni, care participă la încercări de sfâșiere comandate. Nu mi-e teamă. Sunt doar dezamăgit.

Cand ati aparut la Realitatea TV impreuna cu Octavian Hoandra si alti amici ai Dvs intr-o emisiune condusa si manipulata de protejatul Dvs Rares Bogdan, un oribil linsaj mediatic al fostei conduceri a ICR, v-a trecut macar o secunda prin minte ideea ca semanati cu o haita de lupi sosita din provincie? Domnule Marga, nu Andrei Plesu se comporta ca lider al unei asemenea haite, ci Dvs cu ceata de stipendiati din jurul Dvs.

Închei cu o observație în treacăt, promițând să revin, dacă va fi cazul. În epoca libertăților și a deschiderilor, România a fost împinsă, din păcate, în stagnare și sărăcie. Ea are nevoie, simplu spus, de o reconstrucție, în care orice forță promițătoare este de salutat. Andrei Pleșu se face că nu vede toate acestea. El rămâne ochiul vigilent al curții.

Care curte, domnule Marga? Dvs vorbiti de “curte” cand sunteti ministru si beneficiar direct al  revolutiei nesimtirii? Cine a impins Romania in “stagnare si saracie”? De ce recurgeti la asemenea insinuari maligne ce nu va onoreaza? Chiar va rog sa reveniti, mi-ar face o mare placere sa citesc ce veti avea de spus. Dvs nu sunteti o “forta promitatoare”, ci reincarnarea unei viziuni posomorate, vestede, vetuste si veninoase despre cultura, despre politica si despre valori.

PS Nu e niciun fel de surpriza ca acest penibil pamflet margian a fost preluat de cotidianul.ro al echipei Nistorescu-Romosan-Spanu.

Pentru textul actualizat al articolului meu si pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/marga-versus-plesu-sau-un-biet-salieri-din-balcani/

 


Foloasele ignorantei: Doamna Carmen Musat si comunitatea epistemica globala

23/02/2013

 

Dorind parca sa ilustreze ceea ce numesc revolutia indecentei, doamna Carmen Musat editorializeaza zglobiu, apodictic si fals in revista pe care cu onor o poseda, o conduce, o coordoneaza si o sponsorizeaza. Iata un citat: “Este în această „înghesuială“ atît de contraproductivă semnul unei îngrijorătoare lipse de viziune şi de discernămînt, căci nu poţi suplini absenţa traducerilor în limba franceză cu prezenţa scriitorilor români în capitala franceză. Şi nici nu poţi contracara sumele uriaşe pe care fosta conducere a ICR le-a făcut cadou lui Vladimir Tismăneanu cu alte cheltuieli, la fel de puţin justificate, destinate unei clientele noi, dar, în fond, la fel de lipsită de scrupule şi de avidă de privilegii financiare.”

Care este experienta doamnei Musat in organizarea unor conferinte internationale? Stie ce inseamna sa aduci laolalta personalitati de prim rang din domeniul stiintelor umane? Ce eforturi logistice sunt implicate in asemenea evenimente intelectuale? Poate sa indice macar o conferinta pe care a initiat-o si coordonat-o intr-o importanta capitala culturala si politica a lumii? Unde sunt volumele editate de doamna Musat si/sau de asociatii ei pe teme de mare actualitate, lucrari care sa includa prezente romanesti semnificative si care sa fie recenzate in reviste de cert prestigiu? Cate carti a publicat doamna Musat la, sa spunem, Central European University Press? Nu este oare menirea ICR sa sustina integrarea cercetatorilor romani, indeosebi in zonele umaniste, in comunitatea epistemica globala? Ori trebuie sa continuam valsul nombrilist si sa privim cu dispret spre marile dezbateri mondiale despre democratie, memorie, revolutii, totalitarism, dictatori si dictaturi? Precizez ca ICR a sustinut conferintele, in colaborare cu alte institutii care au oferit sprijin logistic la Washington. Intre acestea, in primul rand Woodrow Wilson International Center for Scholars. Cartile au aparut la CEU fara nicio subventie din paretea ICR. Poate merita amintit ca profesorul Andrei Marga este alumnus al lui Wilson Center, unde a fost fellow la inceputul anilor 90. Daca profesoara Carmen Musat nu stie ce reprezinta Woodrow Wilson Center in lumea stiintelor umane, il poate consulta pe ministrul Marga.

Deci, nici macar dupa trei saptamani de demascari (adica ponegriri) “incendiare” ale lui “Homo Brucanus” transfigurat, din stiute ratiuni, in “Homo Sovieticus”, sub semnatura unui exponent al PNL, doamna Musat nu este multumita. Tarnacopul lui Artur Silvestri este scos din nou la iveala. O asigur ca doamna Musat ca nu mi s-a facut cadou absolut nimic, ca am semnat contracte legale, ca mi-am indeplinit toate acele obligatii contractuale. Cum le vor fi indeplinit si participantii la varii evenimente ale ICR, muzicale, literare, cinematografice ori aniversare. A vorbi despre “cadouri” in ce priveste relatiile dintre ICR si mine nu este nici metafora, nici hiperbola, ci calomnie. In loc sa propuna recenzarea celor trei volume aparute la CEU Press in paginile unei reviste care se numeste “Observator Cultural”, doamna Musat se ocupa cu asemenea vendete prea putin culturale.

Nu-mi ramane decat  sa o indemn pe profesoara Musat sa citeasca textul regretatului profesor Gale Stokes de la Universitatea Rice din volumul editat de mine si de Bogdan C. Iacob, “The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History” (CEU Press, 2012). Articolul este studiul de maxima profunzime, poate chiar ultimul aparut inaintea neasteptatei sale stingeri din viata, al unuia din marii istorici ai Europei de Est si Centrale. Sigur, doamna Musat va intreba: “Si cat a fost platit acest profesor?” Ori poate va dori sa stie cat au fost platiti, la alte conferinte din aceasta serie, Ken Jowitt, Thomas Simons, Timothy Snyder si Mark Lilla–ca si Gale Stokes, ca si mine, cei patru au prezentat keynote speeches). Goethe a spus candva: “Pentru valet nu exista erou”. Hegel a adaugat: “Si asta nu pentru ca eroul nu este erou, ci pentru ca valetul este valet”.

http://www.ceupress.com/books/html/TheEndandtheBeginning.htm

http://www.ceupress.com/books/html/Stalinism-Revisited.htm

http://www.ceupress.com/books/html/Promises-of-1968.htm


Indaratul cortinei: Catalin Avramescu despre societatea secreta din Cartierul Primaverii

22/02/2013

 

Au aparut de-acum numeroase cronici ale volumului “Lumea secreta a nomenclaturii”. Ma bucur sa public mai jos analiza propusa de filosoful politic Catalin Avramescu cu care, de-a lungul anilor, am purtat intense discutii despre cultura politica a comunismului in genere, a celui romanesc in particular. Profesorul Avramescu surprinde in acest articol impenetrabilitatea sistematic construita a structurilor de putere si de comunicare din regimurile comuniste. Intre spectatorii muti si actorii din piesa regizata de Stalin se interpunea o inexpugnabila cortina.

Biografiile reale ale nomenclaturii constituiau secrete de stat, relatiile de familie si de prietenie din acel univers erau invelite in limbajele totalitare. Stela Moghioros ii spunea sotului ei “Tovarase”. Cand una din fetele lui Leonte Rautu l-a intrebat pe tatal ei daca Petre Blajovici, recent promovat de Ceausescu ca vice-presedinte al Consiliului de Ministri, era inteligent, ideologul partidului raspundea laconic: “Este un tovaras bun”.  Nomenclatura si-a creat limbaje, semnale, coduri ezoterice, menite sa ascunda, sa camufleze si sa converteasca realitatea intr-o supra-realitate, inradacinata in ideologie.

Rumoarea se substituia informatiei, iar dosarele de cadre erau ascunse cu maniacala gelozie in seifurile sectiilor specializate ale CC-ului. “Cadrele decid totul”, spunea Stalin. Informatiile despre cadre, evident, devin elemente decisive in perpetua lupta pentru putere din sectele comuniste. “Cine a fost casatorit cu cine?” se transforma in revelator biografic si indicator politic. Inainte de a se fi casatorit cu Ella (stenografa Biroului Politic in anii 50), ilegalistul Radu Manescu (un timp ministru adjunct la Finante) a fost sotul Floricai Munzer, ulterior Florica Bodnaras. Istorica franceza Annie Kriegel (1926-1995), candva militanta comunista ea insasi sub numele de Annie Besse, a scris o carte importanta despre PCF cu subtitlul eseu de etnografie politica. Cartea mea despre lumea secreta a nomenclaturii se doreste o invitatie in aceasta directie:

“Îmi amintesc că era o vreme în care ziarele şi revistele publicau asememea clasamente, iar publicul chiar era atent. Acum, mai puţin. Însă asta nu mă împiedică să speculez. Sigur, plecat fiind din ţară, eu nu am acces la tot ce publică editurile din România. Încă nu am citit, spre exemplu, “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, a lui Andrei Pleşu, care a fost deja, din câte înţeleg, declarată cartea anului de către Uniunea Scriitorilor. Nu am citit nici cartea lui Lucia Boia, “De ce este România altfel?”. Îmi recunosc limitele. Aşa încât voi spune doar atât: pentru mine, cartea anului 2012 a fost “Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete”, a lui Vladimir Tismăneanu.

Motivul este simplu: cartea lui Tismăneanu este mai mult decât o biografie a elitei din cartierul Primăverii. Este o lucrare ce ne pune în faţa unei întrebări fundamentale pentru relaţia dintre Cetăţean şi Stat – Poate exista un regim legitim în condiţiile în care cetăţenii nu ştiu cine sunt cei care îi guvernează?

Regimul comunist a fost analizat, de specialişti, ca un “sistem”. Au fost scrise nenumărate lucrări despre “ideologia” regimurilor totalitare. Acestea au fost tratate şi în manieră comparată. Una dintre cele mai noi lucrări de acest gen, cu recenzii excelente, a fost publicată în Septembrie 2012, tot de profesorul Tismăneanu – “The Devil in His­tory. Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century” (University of California Press, 2012).

Însă “Lumea secretă a nomenclaturii” este altceva. Dar mai întâi să vă spun o mică istorie. Cred că eram prin clasa a XI-a când am ajuns, la un moment dat, prin marginea cartierului Primăverii. Eram elev la liceul “C.A. Rosetti”, din cartierul Floreasca, destul de aproape. Cum şi şcoala generală am făcut-o tot la “Rosetti”, văzusem cum, de-a lungul anilor, Ceauşescu îşi extinsese, gradual, “zona interzisă” din jurul locuinţei sale. În primii ani de şcoa­lă mai era posibil să te plimbi pe malul lacului până aproape de sala Floreasca. Apoi au apărut nişte soldaţi (sau miliţieni, nu mai sunt sigur), pitiţi printre tufişuri. Apoi un gard. Mai târziu, a fost desfiinţată linia tramvaiului 5. După aceasta, interzisă circulaţia autobuzelor pe drumul de lângă patinoar. Până când, în anii ’80, întregul cartier părea să fie izolat de restul oraşului.

Într-o zi, aşadar, mânat de curiozitate, dau să intru pe Bulevardul Primăverii, din Aviatorilor. Îndată calea îmi este tăiată de un miliţian care mă întreabă ce caut aici. “Mă duc la şcoală, învăţ la Rosetti” – îi explic eu. “Ai mai trecut pe strada asta?” – mă descoase în continuare. “Nu, însă e mai scurt pe aici” – răspund eu. “E des­tul de scurt şi pe acolo!” – îmi face el semn, arătând pe unde să ocolesc zona.

Probabil că experienţa mea a fost comună. Mulţi dintre noi nu aveam nici cea mai mică idee despre unde şi cum trăia “clasa conducătoare”. Şi nici nu aveam cum să ştim, accesul era blocat. La propriu. Este un merit al cărţii acela că ne permite să trecem dincolo de miliţian, în lumea celor care i-au condus pe ro­mâni până în 1989 şi – unii dintre aceştia – chiar şi după 1989. Şi să îi înţelegem natura şi resorturile.

Nomenclatura comunistă, ne arată Tismăneanu, a fost “o societate cvasi-secretă, cu riturile, codurile, nostalgiile şi, nu mai puţin important, privilegiile sale”.

Vorbim adesea despre faptul că ruptura cu trecutul comunist nu a fost completă în România. Identitatea elitei comuniste este, pentru mulţi dintre noi, întunecată. Nu ştim cine au fost, nu ştim ce au sperat, nu ştim cum au trăit, ori cum s-au adaptat la “meandrele concretului”.

Între rândurile lui Tismăneanu, după aproape trei decenii, am găsit răspunsuri. Am descoperit cine era generalul de Securitate care îşi avea bârlogul într-o vilă de lângă sala Floreasca pe lângă care am trecut, copil fiind, de nenumărate ori. Am aflat cine era Eugen Flores­cu-“Tractoristul”. Am realizat ce rol a avut Iosif Chişinevschi în consolidarea dictaturii. M-am lămurit ce a făcut C. Ionescu-Gulian pentru decapitarea filozofiei româneşti, după 1948. Loading… Paginile dedicate lui Nicu Ceauşescu sunt pe cât de interesante, pe atât de stupefiante. Să citeşti că o parte dintre liderii Biroului Politic îşi imaginau, în 1989, că o soluţie ar fi înlocuirea lui Nicolae cu fiul său… Este limpede că nomenclatura comunistă era, în acel moment, desprinsă de realitate şi lipsită de orice criterii morale.

Închei cu o observaţie. Toate cele trei cărţi menţionate (Tismăneanu, Pleşu, Boia) au fost publicate de editura Humanitas. Pe lângă acestea, aş mai semnala, tot la Humanitas, o serie de mici volume introductive în filozofie. Acela despre Kant al profesorului Flonta este excelent (încă nu am început volumele profesorilor Liiceanu, despre Heidegger, şi Baumgarten despre Aristotel).

“Misterul telegramei de la Stock­holm din 23 August 1944” este o altă carte-eveniment, datorată lui Neagu Djuvara. Humanitas merită, de aceea, cred, titlul de “editura anului 2012″.”

Notă: Domnul Cătălin Avramescu este ambasador al României în Finlanda şi Estonia.

http://m.bursa.ro/s=editorial&articol=196246.html

PS Semnalez o importanta petitie initiata de scriitorul Radu Vancu. Eu am semnat-o:

http://www.petitieonline.ro/petitie/adio_icr_-p28301144.html

http://lapunkt.ro/2013/02/23/adio-icr/


In Memoriam Livia Plaks (1947-2013)

22/02/2013

 

A incetat din viata Livia Plaks, cea care, impreuna cu Alan Kasoff, a fondat Project on Ethnic Relations, o organizatie neguvernamentala dedicata dialogului, tolerantei si democratiei. Nascuta intr-o familie de supravietuitori ai Holocaustului, Livia avea o sensibilitate cu totul speciala in raport cu tot ce tinea de drepturile minoritatilor. Ne-am cunoscut la Princeton, era cred in 1984. Pe vremea aceea, Livia lucra inca la IREX. Ne-am revazut apoi, an de an, cu prilejul unor conferinte ori atunci cand ajungeam la Princeton. Dupa 1990, ne-am intalnit des, am corespondat si am avut prilejul sa colaboram pe teme de interes comun. Mi-a scris chiar acum cateva saptamani propunand o intalnire in trei cu un bun prieten al ei, fostul ambasador al Macedoniei la Washington. N-a mai fost sa fie. Originara din Romania (s-a nascut si a crescut la Baia Mare), a fost o mare prietena a Romaniei. Livia a plecat brusc, in urma unui atac de cord,  in lumea dreptilor, lume din care venise. Public aici necrologul scris de familie, precum si omagiul profesorului Stefano Bianchini.
 
 
 
 
Obituary notice from her family
 
With great sadness in our hearts, the family of Livia Plaks would like to announce her death on February 2, 2013, of a sudden heart attack at her home in Princeton.Mrs. Plaks, known professionally as Livia, but to family and friends as Lilly, was born in Baia Mare, Romania in the shadow of the Holocaust in April, 1947. Her parents, Coloman (Kalman) and Cecilia (Tsili) Basch, both suffered tremendous losses due to Nazi persecution. Kalman lost his first family – his wife Lily Freund, and their children Estuka and Öcsi; while Tsili lost her parents and several siblings in the hell of deportation and concentration camps. Tsili survived Auschwitz, and Kalman survived by escaping from a forced labor camp. After returning to Romania and learning that his entire family – wife and children – had been killed, Kalman was in deep despair, but was eventually persuaded to try a second start at life by marrying Tsili, the sister of his first wife, Lily, in 1946. Kalman and Tsili had two children, Lily (b.1947) and Vera (b. 1949).Despite the traumas of war and persecution, Kalman, Tsili, Lilly, and Vera Basch lived a normal family life in Baia Mare, where they spoke Hungarian and Yiddish at home, but Romanian in school and other public places. But with the intensification of anti-Semitism in Romania , the family began the process of attempting to leave, finally succeeding in 1964 with the help of the Hebrew Immigrant Aid Society (HIAS). After spending six-months in a refugee transit center in Rome, the Basch family arrived in the United States, settling in Highland Park, New Jersey. Lilly attended her senior year of high school in a strange country while learning a new language.

The following year, she enrolled in Douglas College (Rutgers University). During her freshman year, 1965, she met Andrew Plaks, a Princeton undergraduate, who would become her husband in 1968. The Plakses spent most of the subsequent 45 years of their marriage in Princeton, where Andrew continued his studies as a graduate student and later joined the faculty, serving as professor for many years. Mrs. Plaks earned a Masters Degree in Russian Literature from New York University, but began her own professional career only some years after the birth of her two sons, Jason (b. 1971) and Eric (b. 1974). It was not until 1984 that she began working full-time, first in interpretation and translation services, then in the field of academic exchanges with Communist countries through the International Research and Exchanges Board (IREX) as Assistant to the Executive Director. With the fall of the Iron Curtain, a rare opportunity presented itself to make a difference in conflict resolution between ethnic groups in the new and chaotic world of former Soviet bloc countries, and Mrs. Plaks joined founder Allen Kassof in creating the Princeton-based Project on Ethnic Relations (PER), serving as Executive Director. When Dr. Kassof stepped down as President in 2005, Mrs. Plaks succeeded him and led PER until the organization closed its doors in 2012. During her years with PER, she was a key player in mediating ethnic disputes in her native Romania, as well as in several other countries in Eastern and Southeastern Europe. She was awarded the Order of Merit by the President of Romania in recognition of her work.

Her passing is felt with the profoundest sorrow by communities in Princeton, Eastern Europe, Israel and beyond, but most deeply by her husband, Andrew, Professor Emeritus of Chinese Literature at Princeton University and currently a professor at Hebrew University in Jerusalem, her sister Vera Moreen, a scholar in Persian Studies based in the Philadelphia area, her son, Jason, a professor of Cognitive Psychology at the University of Toronto and her son Eric, a music teacher in the New York City public schools. She also leaves three grandchildren.

Although Mrs. Plaks’ sudden passing leaves a void in a place where there was so much hope and excitement for the years to come, her life story – rising literally from the ashes of the Holocaust, through the trials of the American immigrant experience, and culminating in professional and personal fulfillment and a career of service – has served as an inspiration for everyone who knew her. Known for her radiant smile and contagious charm, Mrs. Plaks will be deeply and sorely missed.

Memorial contributions may be sent to the Alliance for Peacebuilding at https://afpb.site-ym.com/donations/fund.asp?id=6854, or by check to AfP Plaks Fund, 1320 19th Street, NW, Suite 410 , Washington, DC 20036.

Professor Stefano Bianchini personal tribute to Livia Plaks

In addition to the above obituary notice prepared by the family, I would like to pay a personal tribute to Livia Plaks, an extraordinary and charming personality – and a great friend – who made tremendous work in support of ethnic mediation in South East Europe.

I met Livia for the first time at the beginning of the 90s, when she attended – together with Allen Kassof, at the time the President of PER – a conference of our newly established network “Europe and the Balkans” in Forlì (Italy). The war that was dismembering Yugoslavia was just beginning and the network was originally created with the aim of preserving the direct communication of intellectuals, experts, scholars, activists of civil society organizations and pacifists from the different areas of the collapsing Yugoslavia. This commitment was adamantly consistent with the strategy and the activities of the Project on Ethnic Relations, which was founded “to encourage peaceful resolution of ethnic conflicts in the new European democracies” (as stated in PER publications). As a result, a mutual interaction was rapidly and, I would say inevitably, established.

From then on, our cooperation intensified and I had many chances to appreciate Livia’s terrific ability in promoting dialogue in deeply divided societies. In fact she spent all these years of her life to organize round tables, informal meetings, opportunities for negotiations between opposite political parties both in Europe and in the USA. Chairing these events tactfully and charismatically, Livia acted with great sensitivity towards intercultural and interethnic mediation. She pursued this challenging task with great patience, perseverance and empathy towards the “otherness”; truly, she used these qualities as powerful tools, thanks to which she dramatically contributed to restoring ties that were broken, enhancing the majority-minorities dialogue, and giving more chance to peace. Her work is marked for posterity in dozens of short but very useful publications that PER did since 1991: they refer to Romania, Hungary, Serbia and its neighbors, Kosovo, Vojvodina, Montenegro, Bulgaria, as well as the Baltic-Russian relations, security, leaderships, schools. Particularly, together with Andrzej Mirga, she spent lots of energy on the Roma issues in the Balkans and beyond: some years ago we jointly organized an event in Bologna, to support the local authorities to tackle effectively aspects of Roma education and integration. These topics have been previously debated with school teachers of Forlì and Livia and Andzej together published an occasional paper for our Network on “Nomadic and Sedentary Citizens: the Culture of Roma and the World of Education”.

I keep also a vivid memory of a mediation that we jointly promoted in Belgrade in June 1995 between Albanians of Kosovo and Serbs with the participation of Fehmi Agani and a young Ivica Dacic. The event was also attended by the vice-president of the European Parliament Renzo Imbeni. Together, Livia and I remembered this event last September when she lectured for our International Summer School of Cervia and our European Regional Master in Democracy and Human Rights in SEE in Santa Sofia. As a superb practitioner, she was able to combine successfully her experience with theoretical approaches: as a result, while teaching and sharing her unique knowledge with both MA students and young activists of Civil Society organizations from the Balkans, under the aegis of the CEI and the European Commission, she was so brilliant and effective that participants were deeply impressed and strongly motivated to learn as much as possible about her methodology and results. In fact, her contribution to inter-ethnic dialogue, empathy and peace represents Livia’s powerful intellectual legacy.

I could not even by far imagine that Cervia would have been our last meeting: remembering her lectures now is a pivotal incentive to draw inspiration from her work. What’s more, her bright, intense, glance and her fascinating smile will remain forever in our memory.

Thank you, Livia.

Professor Stefano Bianchini


Domnul ministru Andrei Marga si revolutia indecentei

21/02/2013

 

Ne aflam, neindoios, in plina “revolutie a bunului simt”, spre a relua antifrastica sintagma antonesciana. Adica intr-una in care au disparut noimele si se practica, fara urma de bun simt, abuzul si arbitrariul.  Revolutie? Poate. Dar a indecentei, a tupeului si a obrazului gros. Departe de a demisiona, tinand seama de flagrantele sale gafe si contra-performante, dl Andrei Marga, militant al PNL, a devenit ministru. Acesta este acum rangul (si salariul) presedintelui ICR. Egocentric si grandoman, omul nu poate trai fara onoruri de inalt demnitar. Indemnizatia trebuie sa fie pe masura. Adjunctii sai sunt asimilati secretarilor de stat. Evident, daca acelasi lucru s-ar fi intamplat in cazul conducerii Patapievici-Mihaies-Tania Radu, corul celor care denuntau cu sfanta manie justitiara “pupinismul” si “sinecurismul” intelectualilor “basescieni” ar fi intrat in transa. Acum, desigur, tac. Indignarea lor este mereu unidirectionala. Iata un articol pe acest subiect aparut in revista 22:

“Dupa pierderea Ministerului de Externe, Andrei Marga a fost consolat pe sest cu rangul de ministru al … ICR. Promotorul culturii prin calorifer s-a luptat cu osirdie sa fie reconectat la o titulatura, functia de presedinte ICR nemaifiindu-i pesemne suficienta. Si nici salarizarea.

La dezbaterile din Senat pe marginea Ordonantei de Urgenta 27/2012 privind unele masuri in domeniul cultural, prin care ICR a fost scos de sub autoritatea Preşedintelui României şi trecut sub cea a Senatului, a fost strecurata o modificare mica, dar esentiala.

La articolul 5 din Ordonanta cu pricina, presedintele ICR in loc sa aiba rang de subsecretar de stat, asa cum era in initiativa Guvernului, primeste rang de ministru. Nici cei doi vicepresedinti nu au fost uitati, rangul de subsecretar de stat a fost transformat in cel de secretar de stat.

Iata ce frumos suna noul articol 5 din Ordonanta 27/2012

“Conducerea operativa a institutului este asigurata de un presedinte cu rang de ministru (in forma Guvernului era secretar de stat n.r.), ajutat de doi vicepresedinti cu rang de secretar de stat (era subsecretar de stat n.r), numiti si revocati din functie de plenul Senatului, cu votul senatorilor prezenti, la propunerea Biroului Permanent al Senatului”.

Articolul are o continuare la fel de interesanta, care insa ii pune lui Marga in spate greaua povara a doua “calitati”: cea de presedinte ICR si de membru de partid. Secretarii de stat, adica subalternii ministrului ICR, sint insa obligati sa ramina, macar pe hirtie, doar cu functia publica.

“Functia de vicepresedinte al Institutului este incompatibila cu calitatrea de membru al unui partid politic”. (articol 5 continuare)

Cu ocazia votului din Senat a fost sporit şi numărul membrilor din Consiliul de Conducere al ICR, de la 21 la 23, asta pentru ca tot sintem in plina austeritate marca Ponta.

Amendamentele cu pricina au fost introduse de Sergiu Nicolaescu cu putin timp inainte de moarte, lasind astfel o dulce mostenire urmasilor sai din Comisia de Cultura si din plenul Senatului. Votul in Senat spune multe despre trainicia USL si inexistenta opozitiei: DA- 128 voturi, NU-7. Aferim!

In sfirsit, problema nu e atit ca Marga a fost procopsit cu titulatura@venitul aferent care sa-i oblojeasca orgoliul ranit de punerea pe faras de la Ministerul de Externe, ci discretia gestului. Ea e de inteles.

Sa luam insa scenariul in care Horia Roman Patapievici si fostii vicepresedinti ai ICR ar fi beneficiat de o astfel de generozitate din partea guvernului Boc. Va dati seama ce-ar fi iesit, ce urlete, ce degete acuzatoare in direct, ce emisiuni maraton la Antena Varanului. Titlurile ar fi fost cam asa: “Intelectualii lui Basescu sug singele poporului” sau “Nesimtire cu papion si rang de ministru” etc.”

http://www.revista22.ro/andrei-marga-a-ajuns-ministru-via-icr-22711.html

De asemenea, recomand acest articol:

http://blog.itmorar.ro/guvernul-ponta-are-doi-ministri-ai-culturii/