Neiertabilele crime ale comunismului: Asasinarea lui Iuliu Maniu

 

Se implinesc sase decenii de la incetarea din viata, in conditii tragice, a celui care fost unul dintre ziditorii Romaniei Mari, remarcabil om de stat si neinduplecat luptator pentru democratie, Iuliu Maniu (8 ianuarie 1973-5 februarie 1953). Moartea lui Iuliu Maniu, de fapt un asasinat, era rezultatul actiunii criminale a regimului comunist de exterminare a elitelor acestei tari. Nu i se putea ierta lui Maniu, cum nu li se putea ierta unor Ion Mihalache, Dinu Bratianu, Ion Flueras, Iosif Jumanca, Ioan Barbus, Corneliu Coposu, faptul ca refuzasera sa ingenuncheze si sa devina complicii distrugerii Romaniei. La Sighet, la Aiud, la Ramnicu-Sarat, la Canal si in celelalte locuri de detentie din Gulagul romanesc, s-a urmarit, cu diabolica metoda, lichidarea spiritului liber, suprimarea traditiilor pluraliste, distrugerea rezistentei democratice romanesti. Public aici, fara niciun fel de modificare, textul conferintei cu titlul “Basarabia, Romania, Europa” pe care am tinut-o la New York, sub auspiciile Fundatiei “Iuliu Maniu”, pe data de 28 martie 1992. Textul este inclus in volumul “Irepetabilul trecut”, editia a II-a revazuta si adaugita, aparut la editura Curtea Veche, cu o postfata de Bogdan C. Iacob. (4 februarie 2013)

Îmi face o deosebită plăcere să împărtășesc aceste reflecții în cadrul unei adunări organizate de Fundația Iuliu Maniu din New York cu prilejul comemorării unirii Basarabiei cu Țara. Spun acest lucru pentru că Iuliu Maniu, bărbat de stat de altitudine europeană și gânditor politic remarcabil, a sesizat cu o rară perspicacitate primejdiile ascunse în proiectul comunist. Educat în atmosfera liberală a Europei Centrale, venerând principiile statului de drept, teoretician și practician al principiului toleranței intelectuale, morale și etnice, el nu a nutrit nicio amăgire privind planurile comuniste. A înțeles că orice utopie este o exagerare periculoasă, o arogantă sfidare a realității care, odată tradusă în program politic concret, nu poate să ducă decât la cumplite dezastre. Iuliu Maniu a știut că statul național este amenințat în însăși ființa sa de către ideologia mesianic-bizantină a Cominternului. El nu s-a îndoit de faptul că bolșevismul cultiva, într-o variantă camuflată de glazură doctrinară marxistă, visul celei de-a Treia Rome simbolizate de Moscova. Tocmai pentru că a fost un om politic lucid, tocmai pentru că nu a ezitat vreodată să-și exprime convingerile consecvent democratice, Iuliu Maniu a fost ucis în închisoarea de la Sighet.

 

 

Între multele și neiertabilele crime comise de comunismul românesc, niciuna nu-mi pare mai abjectă, mai revelatoare pentru sadismul abominabil al torționarilor și politrucilor staliniști decât asasinarea cu sânge rece a lui Iuliu Maniu și Dinu Brătianu. Ceea ce s-a dorit a fost exterminarea fizică a ideii de continuitate politică la români, instituirea unui hiat absolut în istoria acestei țări, anihilarea tradițiilor democratice și smulgerea din rădăcini a dreptului la speranță. Și totuși, dincolo de canibalismul politic al anilor cincizeci, dincolo de sarabandele deșănțat-șovine și isteric-comuniste ale timpurilor de infamie ale dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, a persistat în România o memorie subterană. Istoria oficială, îmbibată de legende absurde confecționate de copios-remunerații scribi propagandistici, nu a izbutit să distrugă istoria catacombelor, a martirilor și victimelor din lagăre și închisori. Corurile pionerești nu au reușit să răsune mai puternic decât oftatul disperat al unei țări încătușate. Iar experiența din țară era trăită la o dimensiune încă și mai tristă, dacă se poate imagina așa ceva, de românii din Basarabia răpită în urma actului de brigandaj internațional semnat în august 1939 sub numele de „pact de neagresiune“ între cei doi monștri totalitari: Uniunea Sovietică și Germania nazistă. Iată însă că acum ne aflăm la o nouă răscruce de timpuri, când Basarabia nu mai este o colonie rusească, iar România a ieșit din coșmarul comunist. Sacrificiul lui Iuliu Maniu și al atâtor mii de rezistenți anticomuniști a fost, în fine, răsplătit de o istorie altminteri atât de cinică și silnică în raport cu micile națiuni din Europa de Est. Ultimul mare imperiu colonial a sucombat sub povara propriei sale ineficiențe, corupții și zădărnicii mitologice. Nimeni nu mai ia astăzi în serios himera bolșevică, iar cei care se agață de doctrina comunistă, în Rusia, Ucraina, Moldova de dincolo de Prut sau în România, o fac pentru că detestă pluralismul, modernitatea, constituționalismul și ideea competiției între indivizi liberi și responsabili, deci nu pentru că ar mai crede sincer în tezele din Manifestul Comunist.

Contextul în care ne aflăm este unic în istoria acestui secol. Ceea ce s-a petrecut în ultimii trei ani întrece orice și-ar fi putut închipui chiar și cel mai temerar politolog. Nu este vorba că am fi nutrit iluzii privind natura barbară, fariseică și oprimantă a sistemului comunist. Nu, toți care trăisem sub el știam că sistemul este terminal bolnav. Mai mult, știam că el se născuse schilod, excrescență a unui proiect morbid de anihilare a fibrei verticale și demne din om. Marxismul, mai întâi, leninismul, apoi, au pariat pe principiul gregarității colectiviste. Individului nu-i rămâne decât să-și mărturisească neputința, să se adapteze sau să se angajeze într-o eroică rezistență ale cărei șanse de izbândă erau însă minime în condițiile sistemului de relații internaționale stabilit la Ialta, în februarie 1945. Cel puțin așa au stat lucrurile în faza polițienesc-despotică a terorismului dezlănțuit în timpurile lui Stalin.

Lucrurile s-au schimbat însă treptat, iar aparenta infailibilitate a comunismului s-a dovedit a fi un mit. Trebuie notate aici câteva elemente care explică degenerarea și finalul comunismului. În primul rând, regimurile marxiste au eșuat pentru că ignoră și resping libertatea umană. Apoi, ecuația perfectă pe care o anunță în plan economic nu este, de fapt, decât o instaurare a unei ordini bazate pe sărăcie generalizată și lipsă de inițiativă. Centralizate și birocratice, aceste regimuri au ignorat dimensiunea creativă și competitivă a economiei de piață. În plan cultural, comunismul a însemnat o nivelare grotescă și o încurajare a celui mai trist amatorism pompieristic. Atâta cât s-a făcut cultură autentică, ea s-a realizat împotriva, iar nu datorită comunismului. „Civilizația nouă“ nu era astfel decât numele subordonării individului față de o totalitate absconsă, față de un apocrif „sens al istoriei“ știut doar de un aparat dictatorial venal și parazitic. În vârful piramidei trona, faraonic și practic inamovibil, dictatorul absolut. Societatea civilă fusese strangulată, iar ideea de cetățean fusese înlocuită prin aceea de subiect al statului totalitar. Era normal ca un asemenea sistem să se năruie în clipa în care se pornea pe calea unor mult-amânate reforme. Ceea ce s-a dovedit în acești ultimi trei ani este că nu există soluție în interiorul comunismului, ci doar împotriva lui și dincolo de el.

Câteva cuvinte despre Moldova de dincolo de Prut. Anexată samavolnic de către Stalin în iunie 1940, această parte a teritoriului istoric al României a suferit ravagiile politicii de denaționalizare forțată impusă de satrapul de la Kremlin. Între cei care au condus operațiile criminale pe teritoriul Basarabiei după cel de-al Doilea Război Mondial au fost Leonid Brejnev și Konstantin Cernenko, ambii emisari de origine rusă ai centrului moscovit, dar și un Ivan Bodiul sau Simion Grossu, birocrații de partid de origine moldovenească. Odată lansate reformele lui Gorbaciov, Moldova cunoaște timpuri de entuziasm politic, iar renașterea culturală se produce fulgerător. Rolul principal l-a avut Frontul Popular, organizația care a evoluat de la pozițiile inițiale mai timide până la actuala orientare de fermă sprijinire a unirii cu România. Între timp, și nu surprinzător, s-a format un grup politic condus de foștii activiști de origine moldovenească, care par mai puțin înclinați să favorizeze unirea neîntârziată. Conflictele interetnice s-au agravat în ultima vreme și nu este exclus ca ele să fie abil instigate și întreținute de cei care au interesul să împiedice sau să temporizeze revenirea Basarabiei la România. Ceea ce este oricum frapant este că între echipa lui Ion Iliescu la București și membri ai anturajului lui Mircea Snegur pare să existe o convergență de opinii privind necesitatea amânării actului Unirii. Dar este oare logică această amânare? Personal, mi se pare straniu să existe două state românești, care ambele își afirmă adeziunea la principiile democrației, câtă vreme nu se pot nota distincții ideologice esențiale între ele, precum între Coreea de Nord și cea de Sud.

Problemele mai sus schițate, inclusiv reîntregirea țării prin revenirea Basarabiei și depășirea ficțiunii staliniste a unui stat moldovenesc, sunt intim legate de evoluțiile politice, economice și sociale din România. Am să încerc să tratez într-o manieră cât mai succintă și lipsită de patimă partizană natura schimbărilor petrecute în România din decembrie 1989 încoace. Mai întâi, eu sunt convins că revolta populară de la Timișoara, ca și explozia socială de la București care au dus la prăbușirea regimului Ceaușescu au fost expresii ale unei profunde și justificate nemulțumiri de masă. A fost vorba de o revoltă anticomunistă spontană, căreia i-a lipsit însă un stat-major și un program bine închegat (elemente-cheie pentru transformarea revoltei în revoluție). Tocmai din cauza acestor absențe, a fost posibilă resuscitarea birocrației de sorginte comunistă și transfigurarea ei manipulativă în ceea ce se numește Frontul Salvării Naționale. Precaritatea și lipsa de mijloace logistice a opoziției abia reconstituite au fost abil exploatate de către travestiții neocomuniști autohtoni, specializați în organizare și în trucaje propagandistice. Partidele istorice au fost constant denunțate pentru o pretinsă lipsă de patriotism, iar liderii lor au fost sistematic denigrați în paginile publicațiilor frontiste. Continuând mentalitatea comunistă, Frontul și-a instituit propriul monopol asupra mediilor electronice și în primul rând asupra televiziunii. Campania electorală a FSN-ului înaintea alegerilor din mai 1990 a fost dominată de teme populiste, de făgăduințe irealizabile menite să atragă un vot facil din partea unui electorat debusolat, dezabuzat și dezinformat. În același timp, opoziția a traversat o perioadă de dificilă maturizare și expansiune electorală, realizând, treptat, că în România există noi generații care știu prea puțin despre veritabilele tradiții ale culturii politice naționale. Relativa lipsă de atracție a partidelor democratice în rândurile multor tineri a dus la formarea unei opoziții extraparlamentare, a cărei principală expresie a constituit-o demonstrația maraton din Piața Universității. După invazia minerească din iunie 1990, devastarea sediilor partidelor și maltratarea atâtor activiști ai societății civile, părea că viața politică în România a revenit la punctual zero, adică se revenise la dominația abuzivă a unui singur partid.

În pofida repetatelor profesiuni de credință democratice, formula politică a președintelui Ion Iliescu și a premierului Petre Roman indica o fascinație cu un model autoritarist, egalitarist și populist, care nu putea decât întârzia apropierea de Europa. Ulterior, clivajul dintre președinte și premier s-a adâncit necontenit, ajungând la sfârșitul anului 1991 la punctul divorțului ireversibil. Acuzațiile îndreptate de „liderul național“ al FSN împotriva grupului Iliescu au întrecut întru virulență orice a fost spus și susținut de către presa independentă și parlamentarii opoziției. Natura acestui conflict nu trebuie suprasimplificată prin referințe obsesive la factorii subiectivi: este limpede acum că Petre Roman reprezintă aripa moderat-reformistă a birocrației, câtă vreme Ion Iliescu răspunde așteptărilor și intereselor grupurilor conservatoare și chiar nostalgic-restauratoare. A patra mineriadă din septembrie 1991 a fost astfel o combinație de revoltă muncitorească, pe de o parte, și de provocare politică a unor zone oculte ale puterii, pe de alta. Înlocuirea lui Petre Roman a servit însă măcar dintr-un punct de vedere: extrem de ambițios și vanitos, fostul premier reușise să magnetizeze antipatii din toate direcțiile, inclusiv ale unor cercuri, altminteri legate de putere, precum grupările șovine și naționaliste.

Ce s-a întâmplat între timp cu opoziția? Partidele istorice și-au depășit inhibițiile inițiale și au reușit să devină prezențe reale în noua cultură politică românească. Din rândurile lor s-au ridicat personalități care vor juca neîndoios un rol semnificativ în următorii ani. Opoziția extraparlamentară a înțeles că într-o democrație lupta se duce în și pentru instituții, nu în afara și împotriva lor. Faza romantică a fost urmată de regrupări importante, precum în cazul formării mișcării Alianței Civice și, în vara lui 1991, a Partidului Alianței Civice. La ora actuală, numele unor Radu Câmpeanu, Corneliu Coposu și Nicolae Manolescu au căpătat autoritatea și credibilitatea necesară unor lideri politici democratici. Alegerile locale din februarie 1992 au reprezentat confirmarea urgentei coalizări a opoziției democratice din România. Formarea Convenției Democratice a fost elementul catalizator, pârghia fără de care România nu are cum să se sustragă logicii sterilizante a monologului. Așa cum se arăta în săptămânalul britanic The Economist, aceste alegeri pot fi privite ca o lovitură mortală dată hegemonismului impus de FSN. România a intrat astfel în faza unei vieți politice cu mai mulți parteneri, în care competiția este acceptată ca normală, iar victoriile nu sunt considerate drept eterne. Abia acum putem spune că este posibilă reluarea acelui stil democratic al cărui exponent neabătut a fost Iuliu Maniu. Desigur, există regretabile extremisme în viața politică din țară, există tendințe de isterizare xenofobă, dar ele îmi par a ține mai degrabă de periferia culturii civice care se construiește acum.

Problema centrală este să se nască acel consens asupra binelui public, acea convergență de interese supreme care să garanteze sănătatea organismului politic național. În această direcție, trebuie spus, negarea continuității constituționale în raport cu ordinea politică precomunistă este un element perturbant. Să nu uităm: nu românii au impus abdicarea forțată a regelui Mihai I în decembrie 1947, ci puciștii comuniști conduși de Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ana Pauker și Emil Bodnăraș. Ar fi deci absolut normal să se reconsidere acel act abuziv și să se gândească formele prin care statul constituțional român să-și regăsească identitatea originară. Numai printr-o opțiune democratică sinceră și perseverentă, prin respectarea drepturilor individului și protejarea minorităților, prin eradicarea moștenirii securist-comuniste și întronarea unei justiții independente, prin încurajarea pe toate căile a liberei întreprinderi și a inițiativei private, prin înflorirea unei societăți civile dinamice și încrezătoare în sine, România va fi pe deplin parte reală a pluralismului european. Orice altă opțiune ne va izola și ne va condamna la o lamentabilă regresiune în provincialism, autarhie și alte dureroase rătăciri.

http://www.curteaveche.ro/irepetabilul-trecut-editia-a-ii-a-revazuta.html

http://www.corneliu-coposu.ro/sectiune/index.php/368-iuliu-maniu-1873-1953/

Comments are closed.

%d bloggers like this: