Indaratul cortinei: Catalin Avramescu despre societatea secreta din Cartierul Primaverii

 

Au aparut de-acum numeroase cronici ale volumului “Lumea secreta a nomenclaturii”. Ma bucur sa public mai jos analiza propusa de filosoful politic Catalin Avramescu cu care, de-a lungul anilor, am purtat intense discutii despre cultura politica a comunismului in genere, a celui romanesc in particular. Profesorul Avramescu surprinde in acest articol impenetrabilitatea sistematic construita a structurilor de putere si de comunicare din regimurile comuniste. Intre spectatorii muti si actorii din piesa regizata de Stalin se interpunea o inexpugnabila cortina.

Biografiile reale ale nomenclaturii constituiau secrete de stat, relatiile de familie si de prietenie din acel univers erau invelite in limbajele totalitare. Stela Moghioros ii spunea sotului ei “Tovarase”. Cand una din fetele lui Leonte Rautu l-a intrebat pe tatal ei daca Petre Blajovici, recent promovat de Ceausescu ca vice-presedinte al Consiliului de Ministri, era inteligent, ideologul partidului raspundea laconic: “Este un tovaras bun”.  Nomenclatura si-a creat limbaje, semnale, coduri ezoterice, menite sa ascunda, sa camufleze si sa converteasca realitatea intr-o supra-realitate, inradacinata in ideologie.

Rumoarea se substituia informatiei, iar dosarele de cadre erau ascunse cu maniacala gelozie in seifurile sectiilor specializate ale CC-ului. “Cadrele decid totul”, spunea Stalin. Informatiile despre cadre, evident, devin elemente decisive in perpetua lupta pentru putere din sectele comuniste. “Cine a fost casatorit cu cine?” se transforma in revelator biografic si indicator politic. Inainte de a se fi casatorit cu Ella (stenografa Biroului Politic in anii 50), ilegalistul Radu Manescu (un timp ministru adjunct la Finante) a fost sotul Floricai Munzer, ulterior Florica Bodnaras. Istorica franceza Annie Kriegel (1926-1995), candva militanta comunista ea insasi sub numele de Annie Besse, a scris o carte importanta despre PCF cu subtitlul eseu de etnografie politica. Cartea mea despre lumea secreta a nomenclaturii se doreste o invitatie in aceasta directie:

“Îmi amintesc că era o vreme în care ziarele şi revistele publicau asememea clasamente, iar publicul chiar era atent. Acum, mai puţin. Însă asta nu mă împiedică să speculez. Sigur, plecat fiind din ţară, eu nu am acces la tot ce publică editurile din România. Încă nu am citit, spre exemplu, “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, a lui Andrei Pleşu, care a fost deja, din câte înţeleg, declarată cartea anului de către Uniunea Scriitorilor. Nu am citit nici cartea lui Lucia Boia, “De ce este România altfel?”. Îmi recunosc limitele. Aşa încât voi spune doar atât: pentru mine, cartea anului 2012 a fost “Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete”, a lui Vladimir Tismăneanu.

Motivul este simplu: cartea lui Tismăneanu este mai mult decât o biografie a elitei din cartierul Primăverii. Este o lucrare ce ne pune în faţa unei întrebări fundamentale pentru relaţia dintre Cetăţean şi Stat – Poate exista un regim legitim în condiţiile în care cetăţenii nu ştiu cine sunt cei care îi guvernează?

Regimul comunist a fost analizat, de specialişti, ca un “sistem”. Au fost scrise nenumărate lucrări despre “ideologia” regimurilor totalitare. Acestea au fost tratate şi în manieră comparată. Una dintre cele mai noi lucrări de acest gen, cu recenzii excelente, a fost publicată în Septembrie 2012, tot de profesorul Tismăneanu – “The Devil in His­tory. Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century” (University of California Press, 2012).

Însă “Lumea secretă a nomenclaturii” este altceva. Dar mai întâi să vă spun o mică istorie. Cred că eram prin clasa a XI-a când am ajuns, la un moment dat, prin marginea cartierului Primăverii. Eram elev la liceul “C.A. Rosetti”, din cartierul Floreasca, destul de aproape. Cum şi şcoala generală am făcut-o tot la “Rosetti”, văzusem cum, de-a lungul anilor, Ceauşescu îşi extinsese, gradual, “zona interzisă” din jurul locuinţei sale. În primii ani de şcoa­lă mai era posibil să te plimbi pe malul lacului până aproape de sala Floreasca. Apoi au apărut nişte soldaţi (sau miliţieni, nu mai sunt sigur), pitiţi printre tufişuri. Apoi un gard. Mai târziu, a fost desfiinţată linia tramvaiului 5. După aceasta, interzisă circulaţia autobuzelor pe drumul de lângă patinoar. Până când, în anii ’80, întregul cartier părea să fie izolat de restul oraşului.

Într-o zi, aşadar, mânat de curiozitate, dau să intru pe Bulevardul Primăverii, din Aviatorilor. Îndată calea îmi este tăiată de un miliţian care mă întreabă ce caut aici. “Mă duc la şcoală, învăţ la Rosetti” – îi explic eu. “Ai mai trecut pe strada asta?” – mă descoase în continuare. “Nu, însă e mai scurt pe aici” – răspund eu. “E des­tul de scurt şi pe acolo!” – îmi face el semn, arătând pe unde să ocolesc zona.

Probabil că experienţa mea a fost comună. Mulţi dintre noi nu aveam nici cea mai mică idee despre unde şi cum trăia “clasa conducătoare”. Şi nici nu aveam cum să ştim, accesul era blocat. La propriu. Este un merit al cărţii acela că ne permite să trecem dincolo de miliţian, în lumea celor care i-au condus pe ro­mâni până în 1989 şi – unii dintre aceştia – chiar şi după 1989. Şi să îi înţelegem natura şi resorturile.

Nomenclatura comunistă, ne arată Tismăneanu, a fost “o societate cvasi-secretă, cu riturile, codurile, nostalgiile şi, nu mai puţin important, privilegiile sale”.

Vorbim adesea despre faptul că ruptura cu trecutul comunist nu a fost completă în România. Identitatea elitei comuniste este, pentru mulţi dintre noi, întunecată. Nu ştim cine au fost, nu ştim ce au sperat, nu ştim cum au trăit, ori cum s-au adaptat la “meandrele concretului”.

Între rândurile lui Tismăneanu, după aproape trei decenii, am găsit răspunsuri. Am descoperit cine era generalul de Securitate care îşi avea bârlogul într-o vilă de lângă sala Floreasca pe lângă care am trecut, copil fiind, de nenumărate ori. Am aflat cine era Eugen Flores­cu-“Tractoristul”. Am realizat ce rol a avut Iosif Chişinevschi în consolidarea dictaturii. M-am lămurit ce a făcut C. Ionescu-Gulian pentru decapitarea filozofiei româneşti, după 1948. Loading… Paginile dedicate lui Nicu Ceauşescu sunt pe cât de interesante, pe atât de stupefiante. Să citeşti că o parte dintre liderii Biroului Politic îşi imaginau, în 1989, că o soluţie ar fi înlocuirea lui Nicolae cu fiul său… Este limpede că nomenclatura comunistă era, în acel moment, desprinsă de realitate şi lipsită de orice criterii morale.

Închei cu o observaţie. Toate cele trei cărţi menţionate (Tismăneanu, Pleşu, Boia) au fost publicate de editura Humanitas. Pe lângă acestea, aş mai semnala, tot la Humanitas, o serie de mici volume introductive în filozofie. Acela despre Kant al profesorului Flonta este excelent (încă nu am început volumele profesorilor Liiceanu, despre Heidegger, şi Baumgarten despre Aristotel).

“Misterul telegramei de la Stock­holm din 23 August 1944” este o altă carte-eveniment, datorată lui Neagu Djuvara. Humanitas merită, de aceea, cred, titlul de “editura anului 2012″.”

Notă: Domnul Cătălin Avramescu este ambasador al României în Finlanda şi Estonia.

http://m.bursa.ro/s=editorial&articol=196246.html

PS Semnalez o importanta petitie initiata de scriitorul Radu Vancu. Eu am semnat-o:

http://www.petitieonline.ro/petitie/adio_icr_-p28301144.html

http://lapunkt.ro/2013/02/23/adio-icr/

Comments are closed.

%d bloggers like this: