Centrul si periferia: Despre un articol de Mircea Mihaies

Pentru mine, prieteniile de idei sunt esentiale. Nu-mi pot imagina cum as putea trai fara ele. Am citit cu imens interes si cu gratitudine articolul „Al treilea val” de Mircea Mihaies aparut saptamana aceasta in „Romania Literara”. Nu vreau sa insist aici asupra ripostei devastatoare, de o claritate exemplara si de o rigoare nu mai putin remarcabila, pe care o da unui fost intelectual democratic transfigurat intr-un jalnic epigon al lui Vadim Tudor, precum Radu Calin Cristea. Important pe lunga durata este diagnosticul pus momentului ideologic pe care il traim: disolutia unor principii fundamentale menite sa desparta  graul spiritului de neghina calibanilor, capturarea centrului de catre periferia resentimentelor, ranchiunelor, complexelor de tot felul. 

Mai mult, textul lui Mircea Mihaies insista asupra faptului ca ratiunea profunda, as spune chiar abisala, a linsajului la care am fost supus in paginile unui saptamanal bucurestean pe care il socot reincarnarea  „Saptamanii” barbiste, tine de o reactie agresiva la adresa valorilor pe care le apar, in Vest si in Est, in Statele Unite, America Latina si Europa, de peste trei decenii.  

“Când a revenit în țară, în primele zile ale lui 1990, Vladimir Tismăneanu a fost primit ca o vedetă de cinema: interviuri, întâlniri la nivel înalt, discuții televizate cu vechi prieteni și colegi care ajunseseră în poziții de frunte în stat sau în partidele emergente. Influența sa în crearea incipientei școli de gândire politică din România a fost decisivă. De la Stelian Tănase și Dan Pavel, la ultimele voci apărute în spațiul comentariului politic, toată lumea îi datorează enorm. Există un stil Tismăneanu pe care nu-l pot ignora cei care-și propun să devină intelectuali publici. Mulți îl imită, dar niciunul nu are cultura, inteligența ori farmecul lui Vladimir Tismăneanu. Și nici onestitatea lui.

Douăzeci de ani mai târziu, el s-a metamorfozat, cel puțin în spațiul presei scrise și al televiziunilor pentru care minciuna bolșevică mai constituie un reper, într-un dușman ce trebuie răpus cu orice preț. Cum a ajuns inamic public omul care a pus cărți în mâna celor mai importanți actori din spațiul public românesc actual? Cum a ajuns un exemplu de fariseism și impostură cel care, prin prestigiul său, a așezat România pe harta discuțiilor academice internaționale, a procurat burse de studii ori invitații la mari conferințe internaționale unei legiuni de intelectuali români? Cum s-a transformat „prietenul Volo” în „fiul călăului ideologic Tisminețki”? Am scris de mai multe ori despre acest fenomen dezgustător care reprezintă, într-o manieră didactică, formula decăderii incredibile a societății românești: luarea cu asalt a centrului de către periferia culturală și politică.

Deși astăzi „tribunul Vadim” nu se simte bine — e invitat la televiziuni doar în postura de claun pus să se războiască mai ales cu pegra mondenității dâmbovițene —, ideile sale au ajuns la putere. Discursul de tip „România Mare” s-a generalizat și-l auzi în cele mai impredictibile locuri, de la televiziuni mainstream, la politicieni, sindicaliști, universitari, pensionari cu grade și „lideri de opinie”. Șovinismul, rasismul, antisemitismul, anti-europenismul, anti-americanismul, axiofobia sunt la ordinea zilei. Parcă o întreagă țară cu aspirații nobile s-a metamorfozat într-un balamuc dominat de frustrările, obsesiile și aspirațiile indivizilor care în orice altă arie geografică nu s-ar ridica deasupra statutului de paria.

Sunt prea apropiat de Vladimir Tismăneanu ca om și-l admir prea mult ca intelectual încât să-mi fac iluzii că rândurile mele vor fi percepute altfel decât ca un nou lustru pe care l-aș da statuii sale. Din fericire, biografia științifică a lui Vladimir Tismăneanu e prea strălucitoare pentru a fi împroșcată cu noroi de adversarii săi, al căror număr sporește geometric cu fiecare săptămână. Va rămâne în analele infamiei ignobilul serial al lui Radu Călin Cristea, debutând sub auspiciile antisemitismului („homo brucanus”) și încheindu-se, fâsâit, ca o lumânare chioară, înecată puturos în propriul său spermanțet. Autor al unei singure cărți monografice (și aceea apărută acum vreo treizeci de ani), Radu Călin Cristea e doar unul din invidioșii ulcerați cărora li s-a năzărit că pentru emascularea lor culturală de vină e prea productivul Tismăneanu.

E adevărat: Vladimir Tismăneanu scrie mult. Dar scrie extraordinar de bine. Chiar numai cât a publicat în ultimele luni ar fi suficient pentru o carieră universitară în Occident, la cel mai înalt nivel. Câți dintre detractorii săi vor avea măcar o dată în viață o recenzie în „Times Literary Supplement”, „Foreign Affairs”, „Wall Street Journal”, etc., etc., așa cum a avut The Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century, University of California Press, 2012)? Pot să spun când: atunci când va scrie despre ei Vladimir Tismăneanu! Deși ofense imunde contra lui au existat încă din 1990, ele au devenit nemiloase, organizate militărește, începând cu 18 decembrie 2006. Prezentarea în Parlament a concluziilor Raportului Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România a însemnat, într-un mod cât se poate de direct, sfârșitul iluziei că autorii crimelor comuniste și moștenitorii lor direcți sau indirecți pot dormi liniștiți, fiindcă uitarea se va fi fost așternut peste trecutul de crime și abuzuri.         Vladimir Tismăneanu a devenit ținta atacurilor furibunde deoarece nu se știa câte din măsurile propuse de Raportul final  aveau să fie transpuse în practică. Adică la ce intensitate va demara în România veritabilul proces al comunismului. Astăzi știm: la intensitatea zero. Blatul întregii clase politice a făcut ca propunerile Comisiei Tismăneanu să rămână literă moartă. Până și unele din legile care deja funcționau (de exemplu, legea CNSAS) au fost redimensionate, până la aneantizare. Dar ponegrirea isterică a lui Vladimir Tismăneanu a continuat. El trebuia decredibilizat, prezentat drept un monstru, un profitor, un  infractor. El trebuia, la rigoare, nimicit, ca nu cumva să-i mai treacă vreodată prin minte să contribuie la asanarea morală a societății românești.

Acestei uri preventive i se adaugă îl clipa de față o formă mai subtilă a dorinței de a-l ucide în efigie — așa cum fac destui din abjecții săi denigratori. E al treilea val de invective, calomnii grosolane și amenințări. El nu e fără legătură cu ideile — cu adevărat revoluționare — susținute de Vladimir Tismăneanu în cartea menționată mai sus, The Devil in History. Prestigiul multora dintre intelectualii așa-zis „de stânga” se revendică de la pozițiile pe care le-ar fi avut, ei sau magiștrii lor, ca „anti-fasciști”. Or, Vladimir Tismăneanu se află în avangarda unor cercetători occidentali (observ că i se alătură, zi după zi, tot mai mulți emuli, așa cum veți constata citind recenziile din lumea anglo-saxonă a cărții sale) care subliniază perfecta identitate politică și practică a celor două mari crime ideologice ale secolului al douăzecilea, comunismul și fascismul. Studiile și analizele lui Vladimir Tismăneanu demonstrează implacabil că e vorba de unul și același fenomen, de o aceeași „îndrăcire” ideologică și resentimentară care lovea prin două guri de tun gemene.

Mitul „anti-fascism” vs. „pro-comunism” funcționează încă în societatea românească. Încă se mai fac lucrative cariere academice, publicistice ori politice pe baza enormei diversiuni — în fapt, o escrocherie ideologică de proporții planetare —, conform căreia cele două formule politice de exprimare ale colectivismului populist și autoritar, înrădăcinate în credința mistică în forța liderului providențial, ar fi antitetice. Nici vorbă. Chiar și de la distanță ele par complementare, iar dacă ai suficient sânge rece să cobori în analiza practicii politice, vei constata că seamănă ca două picături de apă. Stalinismul românesc, ai căror reprezentanți continuă să joace — direct, sau prin cohortele de protejați și ex-doctoranzi — roluri importante în societatea actuală, s-a manifestat prin exact aceleași metode ca și fascismul. Și invers. Ura între etichetele atârnate în piepturile militanților provenea din inevitabila concurență pe resurse, particularități de grup sau profesii. În rest erau identice.

 Ca adversar al tuturor extremismelor, brune, verzi ori roșii, am citit cu încântare cartea lui Vladimir Tismăneanu. Ea — o spun comentatori avizați, oameni cu impresionante poziții academice în mari universități occidentale, jurnaliști de clasă — a dat o lovitură puternică unuia din miturile perverse ale ultimelor trei sferturi de veac. E încă o întâietate pentru care Vladimir Tismăneanu plătește din greu. Ea se leagă în mod direct de oroarea tot mai pronunțată în mediile intelectuale stângiste din România față de un Occident care, încet, șovăitor, timid, dar ireversibil, renunță la o mare minciună ideologică. Rolul lui Vladimir Tismăneanu în acest proces al transformării bulgărelui de zăpadă în avalanșă se întrevede a fi, de pe acum, proeminent.”    

Articolul de mai sus, intitulat “Al treilea val”, de Mircea Mihaies, a aparut in revista “Romania Literara”, nr. 10 / 2013. Il public aici cu acordul autorului.

%d bloggers like this: