Inapoi la Lenin?

Se poartă, în cercurile stângiste, moda revenirii la Lenin, la radicalism, la utopie. Între cei care susţin necesitatea de a „retesta ipoteza comunistă” se află filosoful francez Alain Badiou, admirator cândva al Khmerilor Roşii, precum şi gânditorul sloven, devenit idol al campusurilor occidentale, subiect de filme documentare hagiografice şi profet al unei fantasmate noi revoluţii planetare, Slavoj Zizek. Am discutat despre aceste lucruri la Universitatea Michigan din Ann Arbor unde am prezentat cartea mea “Diavolul in istorie”. Nu sunt teme abstracte, ci chestiuni care definesc marile polarizari valorice ale lumii de azi. Cum ar suna un apel pentru “retestarea ipotezei naziste”?

Au loc conferinţe şi simpozioane în care Lenin este prezentat, cu morgă academică şi fără urmă de compasiune pentru milioanele de victime ale „marelui experiment”, drept un filosof al rupturii cu o ordine presupus condamnată de istorie. Este normal, în fond, ca profeţii violenţei să-l venereze pe Lenin. Este mai puţin normal ca intelectuali care ar fi trebui sa înveţe ceva din catastrofele secolului al XXlea să se angajeze pe aceasta pantă a iresponsabilităţii programatice. Este de-a dreptul anormal ca în ţările unde a fost aplicat modelul leninist să mai auzim panegirice rostite la adresa arhitectului unui sistem criminal.

Sa ne miram? La ce ne-am putea astepta de la epigonii lui Georg Lukacs, filosoful marxist care afirma, cred ca in 1970, intr-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti ca prefera cel mai socialism celui mai bun capitalism. Declaratie aberanta pe care Leszek Kolakowski o comenta astfel: “Tocmai de aceea sunt cozi nesfarsite in fata ambasadelor Albaniei, nu ale Suediei, cu oameni care vor sa emigreze acolo”. Istoria reala nu conteaza pentru acesti doctrinari. Ceea ce importa sunt dogmele carora le raman fideli in pofida oricaror evidente. Daca faptele le sunt potrivnice, ei spun, asemeni unui faimos filosof german: “Cu atat mai rau pentru fapte”. Cititi “Internationala mea” de Ion Ianosi, o carte glorificata drept o marturie de o dogoritoare sinceritate, incercati sa cautati acolo o analiza onesta a bolsevismului ca justificare a genocidului social. Nu o veti gasi. Ion Ianosi este expert in subiecte precum “Marx si arta”, “Lenin si arta”, mai putin in cele legate de crimele inspirate de ideologia marxist-leninista.

Încă din anii de dinaintea acaparării puterii de către bolşevici, era limpede că Lenin (1870-1924) era un propagandist fanatic, un ideolog utopic, un urmaş al lui Robespierre şi St Just, nu un filosof. Filosofia presupune dubiu, Lenin era omul fără îndoieli. Ceea ce nu înseamnă că spirite onorabile nu au fost cumva înşelate de verbiajul metafizic al lui Lenin şi al admiratorilor acestuia. Patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, avea dreptate. Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez ale cărui idei l-au influenţat puternic pe mai-sus pomenitul Badiou: “Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practica a filosofiei”. O practică soldată cu asasinate în masă.

Lenin a fost practicianul unei filosofii simpliste, partizane, exclusiviste. Respingea aprioric posibilitatea unei căi de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el numea “ideologia burgheză” şi aceea “proletară”. Maniheismul lui Lenin era implacabil. Pentru Lenin şi discipolii săi, ideile erau (sunt) întotdeauna expresia unor interese de clasă. Preţuit de atâţia oameni ai stângii, favoritul lui Lenin executat de Stalin, Nikolai Buharin (1889-1938), nu gândea diferit, ceea ce a atras criticile acerbe ale lui Gramsci, unul dintre puţinii marxişti capabili să ia în serios autonomia suprastructurilor şi rolul voinţei istorice. Acesta este sensul conceptului esenţial al viziunii leniniste despre idei, ideologii şi conştiinţă filosofică: „partiinost’”, partizanat, poziţie de clasă, angajament militant, subordonare în raport cu „linia partidului”.

Leninismul este o doctrina revoluţionară care sanctifică violenţa politică şi osândeşte întregi categorii sociale la extincţie organizată statal. Este vorba de o demonologie seculară, de o cosmologie a excluderii, înrădăcinată în dispreţul visceral pentru statul de drept, pentru legalitate, pentru universalitatea drepturilor omului. Lenin a atacat cu furie în pamfletele sale „morala popilor” şi „cretinismul parlamentar”. Tezele lui Lenin au fost exacerbate de Stalin şi de discipolii acestuia, între care Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Nicolae Ceauşescu. „Înapoi la Lenin” semnifică înapoi la barbarie, orbire şi crimă.

Versiune largita a articolului aparut in “Evenimentul Zilei”, 12 martie 2013

Comments are closed.

%d bloggers like this: