Defaimarea ca specialitate, dar si unele vesti bune

Inteleg ca intr-o emisiune de pe “Antena 3″ (unde in alta parte?), domnii Andrei Marga si Andrei Muraru, infratiti intru uri comune, s-au ocupat din nou de ceea ce ei considera a fi “grelele mosteniri” ale fostelor conduceri ICR si IICCMER. Cei doi par sa se fi specializat in ponegriri si defaimari. Daca asa inteleg cei doi sa explice esecurile socante ale insitutitiilor pe care le conduc gratie sprijinului politic al USL, este dezolant. Dl Marga, direct sau indirect, a pus la dispozitie d-lui Stelian Tanase date confidentiale din contractele legale pe care le-am semnat cu ICR. A comis o ilegalitate pentru care am decis sa dau ICR, nu doar pe Stelian Tanase, in judecata. Dl Muraru face afirmatii calomnioase la adresa profesorului Ioan Stanomir si a mea. Calomnia inseamna, conform Codului Penal: “Afirmarea sau imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public”.

http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-14718086-curtea-constitutionala-dezlegarea-inaltei-curti-privind-insulta-calomnia-este-neconstitutionala-cristi-danilet-insulta-calomnia-inapoi-codul-penal.htm

Cum nicio instanta legala din Romania nu s-a pronuntat inca asupra alegatiilor Corpului de Control al premierului Ponta, dl Muraru nu face decat sa disemineze afirmatii ce se pot dovedi calomnioase. Il asigur ca ele nu vor trece nesanctionate in justitie. Pentru moment, ar fi interesant de aflat care sunt cartile sustinute de IICCMER pentru publicare. Care sunt contactele internationale ale IICCMER in comunitatea academica globala? Care sunt participarile d-lui Muraru si/sau ale membrilor echipei sale la conferinte semnificative? De ce nu s-a format inca un Consiliu Stiintific si se perpetueaza, pe site-ul IICCMER, minciuna privind existenta unui CS format din personalitati care si-au anuntat public, in repetate randuri, demisia?

Dl Muraru se afla in fruntea acelui institut de aproape un an (nu singur, ci impreuna cu dl Dinu Zamfirescu, presedintele unui inexistent Consiliu Stiintific). Majoritatea titlurilor aparute, sustinute de IICCMER, sunt cele selectate de conducerea demisa de Victor Ponta in mai 2013. Calomniile si focurile de artificii retorice nu se pot substitui activitatii stiintifice reale, verificabila empiric.

Pe langa atatea vesti dezagreabile, exista si vesti care trebuie salutate. Intre acestea, pe langa decizia Curtii Constitutionale privind regimul insultei si calomniei, faptul ca, pe data de 9 mai, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la  Sighet va deschide, cu prilejul aniversarii a doua decenii de existenta, un spatiu expozitional permanent la Bucuresti,  str J-L Calderon nr 66.

De asemenea, re-editarea la Humanitas, in colectia “Istorie contemporana”, coordonata de Cristian Vasile si de mine, a volumului “Fenomenul Pitesti” de Virgil Ierunca si publicarea, in aceeasi colectie, a cartii despre urmarirea de catre Securitate a ambasadorului olandez Coen Storck:

http://www.humanitas.ro/humanitas/fenomenul-pite%C5%9Fti-3

http://www.humanitas.ro/humanitas/dosarul-de-securitate-al-unui-ambasador-coen-stork

Manipulari cinice: USL, IICCMER (Muraru) si eroii de la Ramnicu Sarat

“În luna aprilie s-au împlinit 50 de ani de la închiderea penitenciarului de la Râmnicu Sărat. Acum, cei care au fost închişi la Râmnicu Sărat între 1945-1963 sunt recunoscuţi ca eroi. Ei au plătit scump pentru a-şi câştiga prestigiul moral şi jertfa lor trebuie să fie recunoscută. Din păcate, zidurile închisorii rămân în paragină şi înainte ca publicul să ştie bine ce s-a întâmplat acolo, puternicii zilei vor să transforme închisoarea în muzeul comunismului. Astfel se ating două obiective: se elimină posibilitatea de a se cunoaşte locul aşa cum a fost şi se mută muzeul într-un loc mult mai puţin accesibil decât capitala. Cum trăsătura comună a eroilor de la Râmnicu Sărat a fost fidelitatea faţă de adevăr cu preţul crucii, o decizie care indică abordarea istoriei în mod ambiguu şi inconsistent este cu totul inadecvată din punct de vedere moral. Modificarea clădirii este o lipsă de respect faţă de un monument istoric foarte semnificativ care şi aşa este mult prea puţin cunoscut, iar relativizarea mesajului eroilor arată că IICCMER-ul recent nu a înţeles acest mesaj şi este deci inapt pentru misiunea pe care şi-a asumat-o. După 60 de ani, eroii de la Râmnicu Sărat mai aşteaptă încă adevărul în tăcere. Poate că nu întâmplător, anul acesta suntem invitaţi să primim mesajul lor cu gândul că Săptămâna Patimilor nu s-a încheiat, dar că ea nu poate fi urmată decât de bucuria Învierii.”

 

Editorial aparut azi in revista online “In linie dreapta”:

http://inliniedreapta.net/

Despre “Diavolul in Istorie” la Library of Congress

April 16, 2013

Relationship Between Communism and Fascism Is Subject of Book Discussion

“The Devil in History” Draws on Author’s Personal Experiences

Political scientist Vladimir Tismaneanu – in his new book, “The Devil in History: Communism, Fascism and Some Lessons of the 20th Century” (University of California Press, 2012) – reflects on his experiences with communist totalitarianism to explore the movement’s political passions, radicalism and utopian ideals, as well as its consequences in the 20th century’s experiments in social engineering.

Tismaneanu will discuss and sign his book on Monday, April 29, at noon, in Room LJ 119 of the Thomas Jefferson Building, located at 10 First St. S.E., Washington, D.C. This Books & Beyond program of the Center for the Book in the Library of Congress is co-sponsored with the Library’s European Division. It is free and open to the public; no tickets are required.

During the week of April 29, the Library will host a series of lectures, panels and presentations under the theme “Igniting Conversations, Illuminating Minds.” The events – sponsored by the Library’s Center for the Book, European Division, John W. Kluge Center, Law Library and Poetry and Literature Center – will feature experts and notable thinkers in the areas of history, law, culture and public affairs.

“The Devil in History” compares communism and fascism as competing, sometimes overlapping, and occasionally strikingly similar systems of political totalitarianism. Tismaneanu examines the inherent ideological appeal of these radical and revolutionary political movements, the visions of salvation and revolution they pursued, the charismatic types who led them, the violence within these systems and their legacies in contemporary politics.

The author discusses thinkers who have shaped contemporary understanding of totalitarian movements, such as Hannah Arendt, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Albert Camus, François Furet, Tony Judt, Ian Kershaw, Leszek Kolakowski, Richard Pipes and Robert C. Tucker. The book is as much a theoretical analysis of the practical philosophies of Marxism-Leninism and Fascism as it is a political biography of particular figures. According to the author, it deals with the incarnation of the diabolically nihilistic principles of human subjugation and conditioning in the name of presumably pure and purifying goals.

Vladimir Tismaneanu is a professor of comparative politics at the University of Maryland at College Park. His books include “Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Societies,” “Reinventing Politics” and “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism.”  In 2010-2012, he was president of the Scientific Council of the Institute for the Investigation of Communist Crimes in Romania.

Since its creation by Congress in 1977 to “stimulate public interest in books and reading,” the Center for the Book in the Library of Congress (www.Read.gov/cfb/) has become a national force for reading and literacy promotion.  A public-private partnership, it sponsors educational programs that reach readers of all ages, nationally and internationally. The center provides leadership for affiliated state centers for the book (including the District of Columbia and the U.S. Virgin Islands) and nonprofit reading-promotion partners and plays a key role in the annual Library of Congress National Book Festival. It also oversees the Library’s Read.gov website and administers the Poetry and Literature Center and the Library’s Young Readers Center.

The Library of Congress, the nation’s oldest federal cultural institution, is the world’s pre-eminent reservoir of knowledge, providing unparalleled integrated resources to Congress and the American people. The Library serves the public, scholars, Members of Congress and their staffs – all of whom seek information, understanding and inspiration. Many of the Library’s resources and treasures may also be accessed through the Library’s website at www.loc.gov.

Top 5: Cei mai detestaţi intelectuali publici din România (Dilema Veche)

 

Fac furori şi stîrnesc pasiuni. Cărţile lor au succes, sînt autorii celor mai citite şi mai comentate articole pe site-uri şi prin gazete. Pe cît sînt de iubiţi, pe atît sînt de urîţi. Orice intervenţie publică e sancţionată de zeci, sute de comentarii aberante. Reproşurile sînt cam aceleaşi. Printre expresiile din repertoriul celor care îi detestă şi îi citesc cu sfinţenie se numără: „băi, băsistule“, „băi, plagiatorule“, „băi, moralistule“. Ura se bazează pe clişee. Iată-le:

Horia-Roman PATAPIEVICI

Pentru că a scris Politice, o carte antiromânească; pentru că afirmă şi susţine valorile culturii europene, antiromâneşti, şi acestea; pentru că poartă papion; pentru că e Horia-Roman Patapievici.

Vladimir TISMĂNEANU

Pentru că a fost şeful Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – deci „băsist“; pentru că e profesor de Ştiinţe Politice în Statele Unite şi ne explică nouă cum e cu democraţia; pentru că critică România pe banii statului.

Andrei PLEŞU

Pentru că a plagiat titlul Minima moralia după Adorno; pentru că a participat la faza aia cu „meditaţia transcedentală“ (sic!); pentru că a scris un memoriu adresat lui Ceauşescu; pentru că a fost ministru de prea multe ori; pentru că e filogerman – deci nazist; pentru că e intelectualul lui Băsescu.

 

Mircea CĂRTĂRESCU

Pentru că scrie chestii porno; pentru că scrie cărţi prea grele; pentru că scrie cărţi prea lungi; pentru că scrie, în general; pentru că, în ciuda faptului că scrie chestii porno, prea grele şi prea lungi, are succes în Occident; pentru că a fost la prea multe tîrguri de carte; pentru că n-a fost la Salonul de carte de la Paris.

Gabriel LIICEANU

Pentru că e moralist; pentru că e directorul unei edituri prestigioase; pentru că l-a plagiat pe Heidegger; pentru că n-are şapcă; pentru că e mereu încruntat. (M. M.)

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/top-5-cei-mai-detestati-intelectuali-publici-romania

 

Calomnii in serie sau IICCMER la ceasul Muraru

 

Ploua, ninge, e soare sau furtuna, vinovati, din punctul de vedere al actualei conduceri a IICCMER, suntem Ioan Stanomir si cu mine. Nu voi replica unui aiuritor Comunicat al acestei institutii guvernamentale care sustine ca as fi semnat o adresa catre Guvern in decembrie 2011. Cred ca nu ma inseala memoria, nu stiu sa fi semnat acea adresa si nici alte documente legate de chestiuni legislative. Pur si simplu nu intra in “fisa postului”. N-am aparut niciodata in Parlamentul Romaniei pentru a participa la vreo dezbatere legislativa. Vreau sa fiu bine inteles: precizez aceste lucruri pentru ca ele reflecta exact realitatea, nu in modul distorsionant si calomnios propriu inteventiilor publice ale domnului Andrei Muraru. Am fost si raman solidar cu pozitia corecta, clara si coerenta a profesorului Ioan Stanomir.

Pentru propaganda uselista e nevoie de numele meu ca simbol a tot ceea ce ei detesta. Adevarul este desfigurat fara jena. Nu numai ca nu m-am opus ideii infiintarii unui Muzeu al Dictaturii Comuniste la Bucuresti, ci, dimpotriva, am militat deschis si consecvent in acest sens. La fel, in colaborare cu Fundatia “Ioan Barbus” si cu Fundatia “Corneliu Coposu”, IICCMER in perioada Stanomir-Tismaneanu (cand directori stiintifici au fost, mai intai. Mihail Neamtu, apoi Cristian Vasile, iar secretar al Consiliului Stiintific a fost Bogdan C. Iacob), a activat pentru un Muzeu Memorial la Rimnicu-Sarat. A avut loc un concurs de proiecte, juriul a fost prezidat de dl Andrei Plesu.

As aminti ca site-ul despre inchisoarea de la Rimnicu-Sarat a fost conceput in acea perioada (azi hulita de echipa Zamfirescu-Muraru-Oprea) si ca, la cererea cercetatoarei Adelina Tintariu, responsabila de proiect, am scris chiar eu prefata. Adaug ca, de indata ce s-a instalat noua conducere numita de premeirul Victor Ponta, site-ul a fost lansat fara cuvantul meu introductiv. Nu am primit nicio explicatie din partea Adelinei Tintariu (astazi sefa de departament in IICCMER) care imi solicitase acel text si care stia foarte bine adresa mea de e-mail…

Ma abtin sa calific aici aceste practici (alte exemple in aceeasi directie sunt conferinta despre comunismul grec din luna iunie 2012, a carei idee imi apartinea, si volumul despre Gh. Gheorghiu-Dej, la care urma sa scriu postfata, conform unui plan propus chiar de initiatorii proiectului, domnii Mihai Burcea si Stefan Bosomitu; din ratiuni legate de actuala conducere, volumul a aparut la Polirom in 2012 fara textul meu care nu mi-a mai fost cerut). Ostracizarea unor cercetatori, fie ca ei se numesc Vladimir Tismaneanu, Marius Stan sau Raluca Grosescu, este o practica deplorabila, lipsita de orice fundament deontologic. Nimeni nu l-a tratat astfel pe dl Muraru in perioada pe care azi o considera neagra.

Nu cred ca Memorialul de la Rimnicu Sarat, meritoriu si necesar, se substituie ideii unui Muzeu in Bucuresti. Ar fi  interesat de stiut cum s-au dezvoltat, dupa venirea la conducere a echipei Muraru-Zamfirescu relatiile cu Fundatiile “Corneliu Coposu” si “Ioan Barbus”. Cred cu tarie ca un Muzeu al Dictaturii Comuniste la Bucuresti este o prioritate morala, culturala si politica, asemeni Memorialului de la Sighet si celui, proiectat, de la Rimnicu Sarat. Sustin pozitia profesorului Stanomir inclusa intr-un articol din “Romania Libera” legat de aceste teme:

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/dezbateri/unde-ar-trebui-infiintat-un-muzeu-al-comunismului-300349.html

https://tismaneanu.wordpress.com/2011/09/13/cine-se-teme-de-muzeul-dictaturii-comuniste-din-nou-despre-despre-anti-anticomunism/

PS Am primit azi, pe adresa Universitatii Maryland, o noua scrisoare imunda. O amenintare cu moartea de tipul celor primite si pana acum, doar ca mai violenta ca limbaj. Este expediata din Bucuresti pe data de 17 aprilie 2013. Textul nu poate fi reprodus din ratiuni de igiena a spatiului public. Reiau aici doar o fraza: “Daca te prind vreodata prin Romania te bag intr-un crematoriu si-mi inchipui ca esti la Auschwitz, caci alta moarte nu meriti. (…) Te bucuri de libertate in tara drogurilor si degeneratilor, dar multe zile de trait nu mai ai”. ” In plic sunt incluse decupaje din presa, inclusiv din saptamanalul “New York Magazin,” privitoare la faptul ca “as fi intrat pe mana procurorilor” in urma sesizarii Corpului de Control al premierului Victor Ponta. Cel mai odios in acest gest infam este ca autorul sau a pus un timbru cu chipul lui Lucian Blaga. Este un sacrilegiu absolut.

Ion Iliescu poate dormi linistit: Muzeul Comunismului, la calendele grecesti

S-a mai scris o pagina, deloc onorabila, din istoria a ceea ce Paul Goma a diagnosticat drept amnezia la romani. Macar Victor Ponta nu a semnat Declaratia de la Praga din 2008 privind condamnarea simultana a marilor orori ale veacului trecut, comunismul si fascismul. Crin Antonescu, de profesie istoric, militant politic care profeseaza anticomunismul, a facut-o. S-a angajat astfel sa sustina o confruntare onesta cu mostenirile unui trecut care continua sa bantuie prezentul intregii lumi post-comuniste. Alaturi de colegii sai penelisti, inclusiv istoricul Hasotti, si-a calcat angajamentul. Trecutul ii enerveaza, ii irita si ii stinghereste pe cei ce-si zic liberali.

Trebuie sa recunosc ca doua voturi anti-Muzeu m-au uluit si m-au mahnit cu precadere: cel al istoricului Dinu C. Giurescu (deputat PC)  si cel al lui Eduard Hellvig (deputat si figura importanta in PNL). Primul din ratiuni pe care orice cunoscator al istoriei Romaniei in a doua jumatate a secolului XX le intelege fara nicio dificultate. Al doilea, pentru ca a fost studentul meu intr-o Scoala de Vara tinuta la Timisoara in 1999, daca nu ma insel. Am crezut atunci ca interiorizase lectiile disidentei anti-comuniste din Europa de Est, intre care obligatia de a salva memoria si de a reabilita dimensiunea morala a politicului. A fost o iluzie.

Initiata de Vaclav Havel, Vytautas Landsbergis si Joachim Gauck, Declaratia de la Praga cerea “ajungerea la o înţelegere paneuropeană conform căreia atât regimurile totalitare naziste cât şi cele comuniste să fie judecate fiecare în conformitate cu potenţialul propriu de a dezvolta politici distructive de aplicare sistematică a formelor extreme de teroare, suprimând toate libertăţile civice şi umane, pornind războaie agresive şi, ca parte componentă a propriilor ideologii, exterminând şi deportând naţiuni întregi şi grupuri de populaţie, şi, drept urmare, acestea să fie considerate principalele dezastre care au lovit secolul XX”. Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania a oferit acea baza documentara menita sa convinga pe orice om de buna credinta ca regimul comunist a fost ilegitim si criminal. Din pacare, reiese ca deputatii care au votat impotriva Muzeului Comunismului nu au fost convinsi…

Stirea este scurta si lipsita de echivoc: “Cu o majoritate zdrobitoare, Camera Deputaților a respins înființarea unui muzeu al comunismului, în București. Singurul grup care a susținut acest proiect de lege – inițiat în legislatura 2008-2012 de către patru parlamentari de la PDL, independenți și minorități – a fost cel al PDL.” Cu alte cuvinte, partidele coalitiei useliste au inmormantat ideea infiintarii in Bucuresti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste. Nici prin cap nu le-a trecut sa discute bugetul Institutului Revolutiei prezidat de Ion Iliescu, principalul profitor al confiscarii revolutiei. Discipolul lui Iliescu, Victor Ponta, proclama continuitatea dintre vechiul Partid Social Democrat, anihilat de comunisti, si formatiunea pe care o conduce. Daca lucrurile ar fi stat astfel, deputatii PSD ar fi votat pentru grabnica edificare a acelui Muzeu. Ideea ca IICCMER ar tine locul unui asemenea muzeu este rizibila. Un institut este un centru de cercetare, un muzeu este, in cazul de fata, o arhiva vie a ceea ce-a insemnat totalitarismul comunist. Pentru fostul activist de frunte al PCR, Ion Iliescu, un asemenea muzeu reprezinta un cosmar. Fara asemenea muzee, comunitatea amintirilor si durabilitatea memoriei sunt de neconceput, iar artizanii dictaturii pot sa-si savureze fericiti anii ce le-au mai ramas.

Nu e sfarsitul lumii. Au cazut niste masti, uselistii si-au marturisit opozitia fata de decomunizare. Eu unul, nu aveam iluzii. Nici prietenii mei de valori si de idei. Exista, fireste, Memorialul de la Sighet, un loc de memorie fara de care constiinta istorica romaneasca ar ramane pe veci schilodita. Nimic insa n-ar trebui sa impiedice existenta unui Muzeu al Comunismului la Bucuresti, solidar si complementar cu Memorialul intiat si condus cu generos devotament de Ana Blandiana si Romulus Rusan.

Poate ca a sosit momentul ca societatea civila sa preia initiativa Muzeului Comunismului si sa incerce implicarea unor cercuri cat mai largi, inclusiv din zona financiara si a business-ului, pentru a zidi ceea ce majoritatea clasei politice priveste drept inutil. O democratie care ignora trecutul este una subreda si prea putin credibila.

De o mare si justificata tristete este declaratia lui Doru Maries:

Presedintele Asociatiei “21 Decembrie”, Teodor Maries, e indignat de pozitia majoritatii parlamentarilor romani, care la inceputul acestei saptamani au votat impotriva initiativei de deschidere a unui muzeu al comunismului. Liderul revolutionarilor a comentat pentru Epoch Times rezultatul zdrobitor al votului din plen explicand ca, in opinia sa, “PNL si PSD s-au amestecat, s-au corcit atat de mult, astfel ca sunt cu totii rosii acum. Din pacate, din culoarea galben a liberalilor combinata cu rosul celor de la PSD a iesit tot rosu. De fapt, liberalii nu s-au schimbat in ultimii 23 de ani, sunt aceiasi in principiu si in crez cu cei din 1990″.

Intre ridicol si desuetudine: Declinul lui Crin Antonescu

 

L-am numit candva cel mai ridicol personaj din politica romaneasca a ultimelor doua decenii. Termenul care mi-a venit in minte reflectand la comportamentul recent al lui Crin Antonescu este obsolescenta. Cu alte cuvinte, anacronism, desuetitudine, vetustete. Crin Antonescu este invechit. Prizonier al propriei vacuitati si al unei fatuitati pe masura, lipsit de idei dar arogant cat incape, omul n-a inteles mai nimic din ce s-a petrecut in 2012, este intepenit in acelasi proiect extenuat care se reduce la doua cuvinte si un semn de exclamare, repetate maniacal: “Jos Basescu!” Reactia de o virulenta incredibila chiar si in cazul acestui personaj hiper-umoral in raport cu “Initiativa Romania Liberala” mi se pare simptomatica.

In timp ce Victor Ponta mimeaza pragmatism, chiar realism politic, Crin Antonescu se vrea campionul unui radicalism a carui sterilitate nu mai trebuie dovedita. Este irelevant daca Victor Ponta este fericit de coabitare. Important este ca atat el, cat si Traian Basescu inteleg ca, la ora actuala, nu exista o alternativa rezonabila. Ca prelungirea starii de razboi civil larvar, gata mereu sa izbucneasca public, este contra-productiva. Ca de-democratizarea este o strategie perdanta.

Pumnul in gura si calcaiul de fier pot functiona doar pe scurta durata intr-un univers politic pluralist. Ideile fixe se platesc. Crin Antonescu nu poate pune botnita la infinit criticilor sai din PNL, nu poate domni ca un autocrat fara a-si anula definitiv sansele de recunoastere dincolo de frontierele formatiunii pe care (inca) o dirijeaza. I-a mers (pana la un punct) in cazurile Adriana Saftoiu si Dan Grigore, a scapat de ei, dar politica excluderilor in serie, a epurarii permenente nu renteaza niciodata pe lunga durata. Ori renteaza doar in spatiul totaliitar.

Se vede cu ochiul liber ca in PNL se coaguleaza o crescanda disidenta, ca gruparea Antonescu este tot mai nervoasa. Contestatarii sunt infierati cu furie, priviti ca tradatori demni de dispret. Se ascut cutitele vendetei. Calin Tariceanu este avertizat sa nu cada in pacatul “bigamiei politice”. Liderul PNL simte ca-i fuge pamantul de sub picioare, ca au loc miscari politice al caror efect poate fi o repozitionare a PSD care sa-i fie, lui, prezidentiabilului ce se credea de neinlocuit, fatala.

Cand Victor Ponta anunta ca formatiunea pe care o conduce are 120 de ani vechime este vorba de inca o lozinca din arsenalul inepuizabil al propagandei feseniste. Ponta nu este urmasul lui Titel Petrescu, al martirilor social-democrati inchisi de comunisti, ci al lui Iliescu si Nastase. Dar poate fi vorba si de un calcul atent legat de natura social-democratiei europene. Ponta vrea sa-si plaseze pariul politic in acea directie, s-a ars teribil anul trecut in aventura pucista initiata de Antonescu, Iliescu si Voiculescu, acum sufla si-n iaurt. Ori se face ca sufla. Deocamdata, observam ca Ponta incearca sa fie manager, Antonescu ramane baiatul din galerie care striga, fluiera, da din maini si din picioare, aflandu-se mereu intr-o alarmanta stare de agitatie.

Adevar si mistificare: Silviu Brucan nu a fost disident

 

Toti disidentii sunt incomozi intr-un regim totalitar, fie el si unul decrepit. Problema este ca Silviu Brucan nu poate fi numit disident decat printr-o extensie semantica la limita adevarului ori chiar dincolo de aceasta. Macar pentru ca am scris nu putine lucrari de istorie a comunismului romanesc si european, scred cam dreptul sa nu fiu de acord cu atribuirea unei calitati pe care Silviu Brucan insusi nu stiu daca si-ar fi revendicat-o. A fost, neindoios, un critic din interiorul PCR al exceselor conducerii bipersonale din anii 80. Nu il putem numi disident, daca disidenti au fost Paul Goma, Vasile Paraschiv, Dorin Tudoran, Viorel Padina, Doina Cornea, Herta Muller, Radu Filipescu, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Gabriel Andreescu, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Ion Negoitescu, Ion Vianu, Geza Szocs, Dan Desliu, Petre Mihai Bacanu, Stefan Niculescu Maier, Mihai Creanga, Anton Uncu, Victor Frunza, Vasile Gogea, Liviu Babes, Luca Pitu, Laszlo Tokes, Carmen Popescu, Pavel Nicolescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Puiu, Nicu Stancescu, Nica Leon, Dumitru Iuga, Aurel Dragos Munteanu si lista este mult mai lunga.

Nu il putem numi disident, daca disidenti au fost liderii miscarii greviste anticomuniste din Valea Jiului din august 1977, condusi de Constantin Dobre. Nu il putem numi disident, daca disidenti au fost Ionel Cana, Gh. Brasoveanu, Carl Gibson si alti militanti ai Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR). Nu il putem numi disident, comond sau incomod, daca disidenti au fost muncitorii de la Brasov din noimebrie 1987 condusi, intre altii, de Mircea Sevaciuc.

In “Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania” numele lui Brucan nu figureaza, exact din aceste ratiuni, pe lista disidentilor (v. editia Humanitas, editor Dorin Dobrincu, Cr. Vasile si subsemnatuil, 2007, p. 767). Este amintit, in schimb, la pag. 771, pentru rolul jucat, in cea mai neagra perioada stalinista, ca redactor-sef adjunct al organului oficial al PCR/PMR, “Scanteia”.

Evident, este amintita “Scrisoarea celor 6″. Raportul nu este opera unui singur autor, ci rezultatul, asumat de toti membrii CPADCR si de toti expertii, unui efort colectiv. Din acest punct de vedere, pozitiile celor pe care ii mentionati sunt diferite de cea din Raport. Nu este nimic grav, asspune ca este normal. Ramane insa o intrebare fireasca de ce trebuia un institut care se ocupa prin mandat de crimele comunismului, sa investeasca fonduri in publicarea dosarului de securitate al lui Brucan acompaniat de texte menite sa-l prezinte drept disident? Ma refer la volumul continand fragmente din dosaryul de Securiate al lui Brucan, aparut in 2008 la editura Polirom. Sunt convins ca editura Polirom putea publica acel volum si fara antetul si sprijinul IICCR. O marunta chestiune simbolica? Ma indoiesc. Din cate stiu, la vremea respectiva au existat voci in institut care si-au exprimat mirarea, ba chiar revolta.

Poate totusi explica dl Marius Oprea, dl Stejarel Olaru si/sau doamna Hossu-Longin, cum a ajuns acel volum in planul de publicatii al IICCR. Era Brucan, caruia i s-a permis, intr-adevar, calatoria in Occident si la Moscova in 1988, deci dupa textul despre Brasov aparut in “The Independent” la Londra in noiembrie 1987, una din victimele comunismului din Romania? Adaug ca volumul despre dosarul de Securitate al Monicai Lovinescu a aparut abia in 2012, la Humanitas, ca parte a planului de publicatii sustinute de IICCMER (a fost o propunere sprijinita de conducerea demisa de Victor Ponta, la cererea lui Crin Antonescu, in mai 2012). Autoarea este cercetatoarea Iulia Vladimirov. Nu stiu daca mai lucreaza la IICCMER.

A propos de declaratia dlui Muraru ca as fi scris prefete la toate cartile aparute cu sprijinul IICCMER (o mistificare cu tenta calomnioasa), precizez ca nu am prefatat ori postfatat (sic) acel volum. Nu am scris prefete decat atunci cand mi-au fost solicitate de autori ori de edituri. Nu e vina mea daca editurile considera ca o prefata a mea poate suscita interes in randul cititorilor. Ar mai fi de adaugat ca pozitia lui Brucan in raport cu regimul de la Bucuresti trebuie comparata cu cele ale altor ilegalisti aflati temporar in Vest: ma refer la Pavel Campeanu cu ale sale articole scrise sub pseudonim in “New York Review of Books”, Corneliu Bogdan etc Cum se explica simpatia lui Brucan pentru C. Bogdan (numit secretar de stat la Externe imediat dupa venirea la putere a FSN) si ostilitatea atroce in raport cu Mircea Raceanu? Nu stiu, ma intreb. Chiar nu am un raspuns.

Pe C. Bogdan l-am intalnit la Philadelphia in primavara anului 1989. Am facut cu el un interviu adancit (mijlocit de prietenul meu, regretatul Andrei Coler) pentru cartea “Stalinism pentru eternitate”. Am inca notele din acea lunga discutie. A fost extrem de deschis si, cred, onest. Am discutat indelung despre Dej, Ana Pauker, Preoteasa, Ceausescu. Mi s-a parut perfect lamurit. Nu era nici poltron, nici mitoman. Cu Mircea Raceanu sunt prieten. Brucan era, ca sa spun astfel, alta plamada. Avea ceva tenebros, de comisar stalinist, in el. Asa l-a perceput si o fosta directoare din MAE, o figura celebra din maquis. Cristina Luca nu se temea de multa lume, dar de Brucan se ferea. Mama mea, sora Cristinei (Biancai), care vazuse multe la viata ei, care traise sub bombe in Spania Razboiului Civil, a fost inspaimantata cand a urmarit documentarul lui Ted Koppel si a auzit lugubrele hohote de ras ale lui Brucan. L-a evitat intotdeauna. Impresii, fireste, dar impresii semnificative, cred. Brucan a fost cel care a propus numirea lui Roman ca premier. Iliescu a consimtit. Corneliu Bogdan a murit la putin timp dupa Revolutie. Pavel Campeanu a devenit membru al GDS (chiar fondator, daca nu ma insel), a scris o carte excelenta despre ascensiunea lui Ceausescu. La inceputul lunii februarie 1990, am publicat un articol in “The New Republic” cu titlul “New Mask, Old Faces”. Vorbeam, intre altii, despre Brucan…

As adauga ca diagnosticul de narcisism pus de comentatorul de pe Contributors care semneaqza “Hannibal Lecter”, mi se pare adecvat. Omul se credea “uns de Istorie”, se juca de-a Istoria. Exista un pasaj in cartea ziaristului suedez Richard Schwartz (casatorit cu scriitoarea Slavenka Drakulici), “Room Service”, la care voi reveni. E ianuarie 1990 la Bucuresti, Brucan cineaza la Capsa cu suedezul. Mari manifestatii de strada, proteste, pancarte. Richard: “Urmeaza o noua revolutie?” Brucan: “Dragul meu, revolutiile nu au loc niciodata iarna”. Citez din memorie, dar cam asa apare dialogul. Era la doar cateva saptamani de la cee ce s-a numit Revolutia Romana, acea miscare eroica si disperata, care, odata confiscata de pucistii lui Iliescu-Stanculescu-Magureanu-Voican-Roman & Co, i-a permis lui Brucan sa taie si sa spanzure in Romania vreme de circa doua luni, cu consecinte care aveau sa dureze decenii…

Brucan si Patrascanu: distanta era enorma, ca intelect, ca onoare, ca bun simt. Desigur, nu in favoarea lui Brucan, clownul lui Dej. Brucan nu a fost un teoretician marxist in sensul real al cuvantului. Lipea fraze, combina lozinci. Ulterior, a invatat un jargon al teoriei relatiilor internationale. Patrascanu a fost un ganditor marxist autentic. Limitat din cauza adeziunii la comunism, dar scolit, citit, erudit. Nu era un amator precum Brucan. Sincer, nu cred ca Brucan a citit vreodata “Capitalul”. Nu cred ca a auzit de Max Weber, de Sombart, de Durkheim, nu cred ca a citit documente de istorie sociala romaneasca. Era specialist in aranjamente si intrigi de culise, Nu a ajuns niciodata ceea ce se numeste un intelectual critic. Cu atat mai putin un disident.

Felicitari domnilor Zamfirescu, Muraru si Oprea: IICCMER in Raportul Departamentului de Stat despre drepturile omului

Imi amintesc o povestire a lui Cehov in care un personaj vine fericit acasa si anunta ca numele sau a aparut la gazeta. Cand sotia deschide ziarul, constata ca da, numele era acolo, iar stirea suna cam asa: “Ivan Ivanovici Ivanov a a fost ridicat de politie ieri noapte, cand facea scandal intr-un restaurant,  aflat intr-o avansata stare de ebrietate”. IICCMER sub conducerea domnilor Dinu Zamfirescu si Andrei Muraru, cu sprijinul entuziast al domnului Marius Oprea, a capatat o notorietate internationala care ma indoiesc ca-l va bucura pe premierul Victor Ponta. In orice caz, aceasta imagine de alarmanta disfunctionalitate nu are cum sa serveasca integrarii IICCMER in dialogul stiintific global privind comunismul.  As spune ca dimpotriva.

Nu este vorba doar de demisiile in lant ale cercetatorilor din institut, de demisia in bloc a membrilor Consiliului Stiintific si a membrilor Consiliului Consultativ al revistei “History of Communism in Europe” (initiata de mult hulita conducere anterioara si condusa de istoricii Marius Stan si Corina Dobos, ambii demisionari), ci de atmosfera insuportabila din institutie, de ignorarea protestelor Sindicatului si a cererii absolut legitime a membrilor fostului Consiliu Stiintific de a nu li se uzurpa numele. Faptul ca subiectul a ajuns sa fie inclus in Raportul Departamentului de Stat privind drepturile omului este socant. Cred ca a cam sosit momentul ca premierul Ponta sa-si trimita Corpul de Control sa vada ce se intampla in acea institutie ce-i este direct subordonata.

Am citit superbul omagiu scris de Doina Jela pentru Monica Lovinescu, aparut pe “Contributors”, la cinci de la marea pierdere suferita prin plecarea ei din lumea noastra in aceea a celor drepti. N-am putut sa nu ma gandesc, nu pot sa nu constat ca un Institut pe care unii dintre noi l-am fi visat sa poarte numele Monicai Lovinescu si al lui Virgil Ierunca, sa se inspire din mostenirea lor intelectuala, politica si etica, a reusit sa se degradeze intr-un asemenea hal in anul care s-a scurs dela schimbarile (de persoane, de stil, de orientare stiintifica, de optiuni valorice) dictate de Victor Ponta si Crin Antonescu in  mai 2012.

http://www.contributors.ro/cultura/monica-lovinescu-voca%c8%9bie-%c8%99i-jertfa/

Raportul pe 2012 al Departamentului de Stat al SUA privind drepturile omului in Romania (http://www.state.gov/j/drl/rls/hrrpt/humanrightsreport/index.htm#wrapper):

“Several employees of the Institute for Investigating Communist Crimes issued a public letter in December addressed to the institute’s management claiming they were threatened by the organization’s new leaders, specifically that Division Chief Marius Oprea had issued death threats. They accused Executive Manager Andrei Dan Muraru of repeatedly shouting at employees, issuing threats, and ordering investigations at random that had no connection with current projects. The historians criticized the new management for not including police officers and prosecutors in the institute’s structure, as had been previously decided, and claimed investigations of Communist crimes had become marginalized with employees forced to do additional, absurd bureaucratic work.”

Cine a fost Silviu Brucan? Marele maestru al mistificarilor

 

Cinicul propagandist comunist Silviu Brucan (1916-2006) a fost expert in fabricarea de legende. Despre altii si despre el insusi. Jucand cartea de ganditor independent, a fost indragit, incepand din anii 70, de unele cercuri liberale si marxizante din SUA. A stabilit o relatie speciala cu Ceausescu: acesta ii permitea sa calatoreasca in Vest, Brucan se abtinea sa-l critice public. Pana la revolta de la Brasov, Brucan a respectat acest acord. Chiar si dupa aceea, nu a contestat rolul conducator al PCR, ci doar excesele cultului lui Ceausescu si indepartarea de “normele leniniste”. “Scrisoarea celor 6″ din martie 1989, nu a fost un manifest anti-totalitar, ci un strigat de revolta al Vechii Garzi a partidului in raport cu abuzurile dictaturii lui Ceausescu. O revolta intarziata, limitata ideologic si prea putin relevanta politic. “Scrisoarea” nu a catalizat formarea unui grup reformator la varf. Brucan nu a fost niciodata un disident, ci doar un fractionist in interiorul PCR. Nu a crezut in democratia liberala si nu a iubit pluralismul.

Apropiat de Dej, comunist indarjit, inflacarat si intransigent (asemeni unor Miron Constantinescu, Leonte Rautu, Ofelia Manole, Grigore Preoteasa, Sorin Toma si Stefan Voicu, N. Corbu), Silviu Brucan a fost un activist credincios al PMR, vindicativ si cinic. El scria rechizitorii in “Scanteia” cerand lichidarea lui Iuliu Maniu, sotia sa, Alexandra (Sasa) Sidorovici, rostea rechizitorii, ca acuzator public, la Tribunalul Poporului. Brucan a vorbit in numele RPR la ONU si la Washington, a scris texte virulente la adresa liderilor partidelor democratice din Romania, intemnitati de partidul lui Brucan, a jucat cartea fractionismului prudent in anii 80. A facut-o mizand, ori mimand ca mizeaza, pe sprijin vestic si, dupa 1985, pe sprijin sovietic. A mintit constant si cu pasiune. Si-a atribuit merite care nu erau ale sale, inclusiv initerea “Scrisorii celor 6″ (Gh. Apostol a fost adevaratul initiator). A intrat in lupta fatisa cu clanul Ceausescu nu pentru ca dorea democratie in Romania, ci pentru ca respingea modelul feudal-despotic al socialismului practicat de “Conducator”.

Nu este cazul sa intru aici in detalii privind natura cel putin bizara a publicarii dosarului de Securitate al lui Brucan de catre IICCR in perioada Oprea-Olaru-Hossu Longin. Ma indoiesc ca a fost o decizie justificata. Evident ca putea sa apara, dar nu cu sprijinul unui institut guvernamental intr-o tara in care dictatura comunista a fost condamnata, prin vocea sefului statului, drept ilegitima si criminala. Ori, daca tot se dorea publicarea, macar sa fi existat un studiu introductiv demistificator care sa previna cititorii ca nu era vorba de un disident in sensul real al cuvantului. Cine va compara textele lui Brucan din acei ani cu volumul de dialoguri dintre Dan Petrescu si Liviu Cangeopol, text veritabil al disidentei reale, va putea imediat nota diferentele. Comunismul nu a comis crime impotriva lui Brucan, Brucan a justificat ideologic, timp de decenii, crimele comunismului. Am afirmat acest lucru pe vremea cand Brucan era in viata, l-am scris si cand a murit (v. articolul de mai jos). Cand Brucan si-a publicat cartea de memorii “Generatia irosita”, un monument al mistificarilor istorice, politice si etice, Monica Lovinescu a intrebat, pe buna dreptate: Care generatie irosita, domnule Brucan? A calailor ori a victimelor?

Dubioasa convertire a lui Silviu Brucan

(Articol aparut in Revista 22, 29 septembrie 2006)

Silviu Brucan a fost un ideolog comunist. Chiar dupa despartirea sa de crezul caruia i s-a dedicat cu fanatism vreme de decenii, inca din anii cand partidul comunist era o minuscula formatiune clandestina, Brucan a pastrat o mentalitate autoritara. A fost intotdeauna un om al monologului. Dadea lectii, dadea note. Nu avea indoieli si profetiza ca si cum s-ar fi aflat in inima adevarului. Cand a avut putere, mai ales in aparatul ideologic, s-a rafuit nemilos cu adversarii. Ruptura lui Brucan cu bolsevismul a venit tarziu si nu a implicat sub nici o forma o sfasietoare analiza a propriilor responsabilitati, mai cu seama perioada de la Scanteia, cand a cerut cu vehementa suprimarea, inclusiv fizica, a elitelor politice democratice romanesti. Dupa prabusirea comunismului, Brucan a continuat sa urzeasca intrigi, incercand mereu sa-si fortifice influenta. A jucat un rol crucial in numirea lui Petre Roman ca premier si s-a opus cu obstinatie reabilitarii lui Mircea Raceanu.

Spun aceste lucruri acum, dup a trecerea sa in nefiinta, fara a avea nici cea mai mica animozitate personala. L-am intalnit doar ocazional si am purtat cateva superficiale conversatii. Am scris insa despre Brucan inca din anii 80, deopotriva la Europa Libera si in presa occidentala, inclusiv in revista L’autre Europe. Intr-un articol pe care l-am publicat in New York Times pe 30 decembrie 1987, mentionam pozitia critica a lui Brucan in raport cu actiunea represiva a regimului impotriva revoltei muncitoresti de la Brasov. Stiind bine cine era Brucan, un personaj uns cu toate alifiile, notam faptul ca in PCR parea sa se configureze un curent reformator. Nu a fost sa fie. Nici Iliescu, nici alti membri ai aparatului mai mult sau mai putin marginalizati nu au avut curajul sa se angajeze pe aceasta cale. Cand s-a pus problema largirii nucleului de semnatari ai “Scrisorii celor sase”, nu s-a gasit nici un membru al acelui grup care sa se asocieze cu veteranii care protestau impotriva despotismului ceausist. “Scrisoarea”, la a carei difuzare Brucan a avut un rol important, gratie legaturilor sale in cercurile diplomatice de la Bucuresti, nu a fost un document antitotalitar. Era un strigat de protest al Vechii Garzi comuniste, incurajata de reformele lui Gorbaciov si dezgustata de cultul personalitatii lui Ceausescu. Cel putin in cazul lui Constantin Parvulescu este de presupus ca nu era nici macar un gorbaciovist, ba chiar dimpotriva. Ce-i unea pe batranii comunisti era aversiunea pentru dictatura familiei Ceausescu. Brucan nu diferea in aceasta privinta de ceilalti semnatari (exceptia era probabil Grigore Raceanu, cel mai radical dintre ei).

In anii 50, a contribuit, alaturi de Iosif Chisinevschi, Leonte Rautu, Mihail Roller, Nestor Ignat, Grigore Preo teasa, Sorin Toma, N. Moraru, Ofelia Manole si altii, la constituirea unui discurs politic intemeiat pe resentiment social si pe manipularea pulsiunilor gloatei impotriva adevaratelor valori. A fost unul dintre apropiatii lui Gheorghiu-Dej, pe care l-a venerat si l-a servit cu neconditionat devotament. A justificat filosovietismul cel mai abject, dupa cum a stiut sa vireze si sa imbrace mantia unui antisovietism oportunist atunci cand partidul a pornit in acea directie. A fost un cinic, insa cinismul sau a fost intotdeauna subordonat convingerilor sale anticapitaliste. Pana la sfarsitul vietii a crezut in mitologia stangista a luptei impotriva imperialismului. La acest capitol, s-a inteles de minune cu sotia sa, infocata stalinista Alexandra Sidorovici. Sasa, cum i se spunea, venea din elita politica a vechii Romanii. Fratele ei, Teofil Sidorovici, fusese, in anii ‘30, comandantul Strajeriei. In anii razboiului, Sasa Sidorovici a fost implicata, se pare, in activitati de spionaj in favoarea URSS. A fost apoi “acuzator public”, activista de partid, a detinut functii ministeriale importante. Cu cel putin un stramos britanic, vorbea la perfectie engleza. Sasa si Tache (cum i se spunea lui) au petrecut cativa ani buni in Statele Unite, unde Brucan a detinut functii “de mare incredere” (ambasador la Washington, sef al Misiunii la ONU). Au scris impreuna o carte denigratoare si profund nociva despre Statele Unite. Cata vreme a fost propagandist comunist, adica cea mai mare parte a vietii sale, Brucan a mintit, inclusiv atunci cand spunea “Buna ziua” ori “La revedere”. Doua lucruri au contat pe atunci pentru el: cauza partidului si propria supravietuire politica. La acest capitol se intelegea cu alti veterani cu care a intretinut relatii cordiale. Prieteni reali insa nu a avut.

A mintit si dupa ce a inceput sa-l sfideze pe Ceausescu (nu sistemul). A facut-o insa mai putin insolent si ostentativ. A inceput sa critice pe fata totalitarismul de tip sovietic abia dupa moartea lui Brejnev, cand a publicat in Statele Unite o carte intitulata Socialismul mondial la rascruce. Nu s-a asteptat la marele naufragiu al blocului sovietic. Nu a prezis niciodata revolutiile din 1989. A mizat pe schimbarile de la varf, pe reforme graduale, pe rolul providential al activistilor “luminati”. Tocmai de aceea l-a sustinut pe Iliescu in momentul cand acesta a intrat in scena ca aparator al “cauzei intinate de Ceausescu”. Dubioasa convertire a lui Brucan la pluralism s-a petrecut abia atunci cand el a pierdut orice influenta politica. Cand avea putere, a lansat, imediat dupa luarea puterii de catre FSN, c onceptul “partidului mare”. El a fost artizanul strategiei de transformare a FSN in partid care sa candideze la alegeri.

Brucan a fost de fapt ideologul primei perioade feseniste. Si-a asteptat cu fervoare acest moment si l-a savurat intru totul. A intrat de fapt in conflict cu Ceausescu din motive personale. A fost scos de la Televiziune, unde era vicepresedinte, in 1966, ca urmare a unui incident in care era implicat fiul sau cel mare, Dinu. A mai avut o fata, Anca, si un baiat, Vlad. Toti trei erau copii infiati. Nici unul nu mai este in viata.

Scopul lui Brucan a fost intotdeauna sa apara drept “eminenta cenusie”. Stia ca aparentele creeaza realitati si nu se insela in aceasta privinta. A pretins ca avut contacte personale cu Gorbaciov, desi acest lucru a fost infirmat de cel putin unul dintre consilierii apropiati ai fostului lider sovietic (Ceslav Ciobanu in discutii cu subsemnatul). Brucan nu a condamnat niciodata sistemul comunist cu aceeasi manie si revolta precum un Milovan Djilas ori un Aleksandr Iakovlev. Nu a dovedit vreodata compasiune pentru victimele terorii comuniste. Nu cred ca a citit vreo carte de Soljenitin, Koestler ori Conquest. Invocarea moralitatii in politica i se parea o proba de infantilism.

Contributiile sale politologice, net inferioare celor ale lui Pavel Campeanu, se situeaza in zona unui neomarxism anodin, pozitivist, sec, asadar, fara o respiratie filosofica reala. Cum spuneam, pana in 1989 a sperat in regenerarea sistemului. Dupa aceea, cand “marele esec”, cum a numit Zbigniew Brzezinski colapsul comunismului, a devenit de necontestat, Brucan s-a adaptat convenabil la noile realitati. Inteligent, sardonic si bine informat, a fost un aparatcik ideologic, nu un intelectual critic. S-a crezut mai important decat a fost si a stiut sa joace cu viclenie cartea marelui tragator de sfori. Avea pareri despre orice si poza in patriarhul analistilor politici.

Repet, nu i se poate nega meritul de a fi fost unul dintre semnatarii “Scrisorii celor sase”. Si-a asumat rolul de critic al lui Ceausescu, ceea ce in perioada aceea, cu un dictator paranoic in fruntea tarii, nu era putin lucru. Nu a fost insa niciodata un veritabil apostat. Rolul sau in Revolutia din decembrie 1989 a fost in cel mai bun caz ambiguu. Poate ca singurul sau merit in acea situatie critica a fost ca s-a opus tentativelor de regrupare a Securitatii. Nu a iubit democratia liberala. La randul ei, aceasta nu-i datoreaza nimic lui Silviu Brucan.

Pentru comenarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-silviu-brucan-marele-maestru-al-mistificarilor/