Balta rosie a nomenclaturii: Pe marginea unei cronici de Codrut Constantinescu

 

Istoricul Codrut Constantinescu (colaborator permanent la “22” unde a scris articole remarcabile despre intelectualii sedusi de utopia comunista, co-autor, impreuna cu Mirel Banica, al volumului “Enervări sau despre bucuria de a trăi în România”, aparut la Polirom in 2007), a publicat pe portalul “FilmeCarti” o cronica nuantata, pertinenta si patrunzatoare a cartii mele despre labirintul psihologic si sociologic al nomenclaturii comunista. Ii multumesc pe aceasta cale, mai cu seama ca am citit, pe langa articole oneste, si o pseudo-recenzie in care subiectul, cat se poate de serios, este plasat in zona unui derizoriu penibil prin utilizarea abuziva, chiar aiuritoare, a unor concepte psihanalitice menite sa transforme intreaga aventura a rupturii cu un sistem si cu o casta intr-un clasic, chiar banal  protest oedipian. Imi detestam tatal, imi adoram mama, restul vi-l puteti usor imagina. Recenzia devine, in acest caz, pamflet ideologic si atac la persoana. Trec peste aberatia de a vedea in portretizarea femeilor-comisar ale epocii staliniste (de la Liuba Chisinevschi si Ghizela Vass la Marta Draghici si Tamara Dobrin) o expresie a misoginismului. Sa vorbesti despre obezitatea Licai Gheorghiu nu inseamna decat sa prezinti cu acuratete cum arata cea care se dorea regina filmului romanesc. Sa scrii despre doctorii “tovarasilor” inseamna sa dezvalui cum functiona sistemul nomenclaturist in acel domeniu cat se poate de sensibil. Cum se stie, starea sanatatii liderilor comunisti era socotita secret de stat.

Cum bine observa Codrut Constantinescu, resping in carte determinismul filial. L-am respins, cu costurile psihologice usor imaginabile, in devenirea mea intelectuala si politica. Mai mult, resping orice determinism biogragic, orice incercare de a prezenta copiii drept automat si definitiv infeudati experientei parintilor. Fiul lui Laszlo Rajk a devenit unul din disidentii de seama din Ungaria kadarista. In “Lumea secreta” dau exemplul lui Karol Modzelewski,  fiul primului ministru de externe al Poloniei stalinizate. Admirabil istoric, Karol Modzelewski a fost co-autor, impreuna cu Jacek Kuron, al celebrei “Scrisori deschise catre CC al PMUP” din 1964, a fost arestat, judecat si condamnat pentru “activitate contra-revolutionara”. In 1980, a fost unul dintre consilierii lui Lech Walesa in timpul negocierilor care au dus la recunoasterea sindicatului liber si auto-guvernat Solidaritatea. In cartea sa “The Iron Curtain: The Crushing of  Eastern Europe” (2012), Anne Applebaum se ocupa de relatia dintre Modzelewski-tatal si Modzelewski-fiul. Dar trebuie sa ai  cultura istorica si decenta pentru a scrie cu profunzime despre aceste lucruri.

Am corespondat candva cu Gheorghe Chisinevschi,  mezinul cuplului Liuba si Iosif (a murit prea devreme). Era perfect constient de ororile sistemului. Mi-a raspuns fara reticente la intrebari legate de parintii sai. Acum, dupa publicarea “Lumii secrete”, am primit un mesaj din partea unuia din copiii inaltei nomenclaturi de-odinioara. Nu voi spune mai mult, este dreptul persoanei sa nu fie expusa curiozitatilor lipsite de pudoare. Dau un scurt citat: “Abia acum ma simt ca facand parte, alaturi de tine, din acelasi “calup” de produsi cu mintea treaza, vazand inainte si inapoi teribile povesti, dezlegand semnificatii, punand lupa asupra sensurilor.” O fraza precum aceasta, tasnind din suflet, contrabalanseaza atatea mizerii si infamii debitate acolo unde te astepti, dar si in locuri unde te astepti mai putin…

Daca autorul acelui text ignobil ar fi citit “Memoriile mandarinului valah” de Petre Pandrea ar fi putut descoperi ca portretistica istorica nu este un teritoriu aseptic, ca este permisa, chiar recomandata, descrierea personajelor asa cum se infatisau ele in epoca. Daca ar fi citit descrierea unei manifestatii legionare facuta de Lucretiu Patrascanu ar fi aflat cum doctrinarul marxist se referea la masiva prezenta a tot felul de estropiati intre cei care se considerau meniti sa mantuie Romania. Daca l-ar fi citit pe Eric Hoffer (“The True Believer”) ar fi aflat ca exista o predispozitie, o inclinatie a celor numiti misfits spre mesianismele revolutionare. In fine, chiar si zelotii corectitudinii stangiste ar trebui sa stie ca ridicolul ucide…

”Lumea secreta a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete”, de Vladimir Tismaneanu

Editura Humanitas, Colectia ”Memorii. Jurnale”, Bucuresti, 2012

Suntem naivi (oare ?), dar credem că acesta este genul de lectură care ar trebui să devină obligatorie prin şcoli sau măcar licee şi facultăţi de istorie, nu de alta, dar regimul totalitar comunist (cu forma sa dejisto-ceausista) trebuie demontat bucată cu bucată căci lupta cea mai grea se dă tot în mentalul unui popor, condamnarea oficială a comunismului fiind necesară, dar insuficientă pentru această amplă deconstrucţie.

Vladimir Tismăneanu a strâns/contopit/adunat/legat într-o singură carte[1] nenumărate amintiri politice personale, dorind să ofere istoriografiei româneşti materie primă, chipuri ale celor care au construit regimul totalitar comunist în România căci „istoria nu a fost făcută de anonimi.” Sau doar de Dej şi familia Ceauşescu. Autorul oferă portretele unora din reprezentanţi de marcă ai nomenclaturii comuniste din România, pe unii dintre ei autorulul cunoscându-i nemijlocit, prin intermediul anturajului-familiei sau studiilor universitare, atât nomenclaturişti de prim plan cât şi unii mai mici si modesti, balta roşie avea destul peşte, de diverse dimensiuni, doar rotiţe în aparatul de Stat comunist.

În marea lor majoritate, portetele au tuşe închise. De cele mai multe ori diagnosticul lui Tismăneanu este necruţător, politologul american de origine română neezitând să taie în carne vie. Nu ezită să descrie implicarea părinţilor săi în utopia comunistă. Rolul lor, departe de a fi unul din prim plan. Ambii părinţi au făcut parte, pentru o scurtă perioadă, din nomenclatura comunistă, acesta fiind şi motivul pentru care V. Tismăneanu a reuşit să întâlnească numeroase pistoane ale regimului totalitar. „M-am născut într-o familie a stângii marxiste. Aşa cum un credincios se consideră catolic, protestant, ortodox, musulman, părinţii mei se considerau marxişti. A-i întreba ce religie au, a le atribui o apartenenţă etnică ar fi fost în ochii lor o desfigurare a identităţii. Ei se vedeau membri ai stângii internaţionale marxiste.”[2]Dar acest lucru nu înseamna preluarea acestor idealuri. Dimpotriva căci „nu avem nici un fel de obligaţie ereditară de a împărtăşi crezurile unei generaţii anterioare, mai ales atunci când acestea s-au dovedit catastrofice. Întotdeauna există şansa pentru ceva nou, pentru un început, pentru o renaştere. Pentru cei care cred în responsabilitate, obligaţia constă în asumarea adevărului şi în definirea liberă a propriei identităţi.”[3]

Remarcabilă este şi memoria autorului. Părinţii săi au luat parte la războiul civil spaniol, luptând în celebrele Brigăzi Internaţionale. Tatăl său şi-a pierdut braţul drept în bătălia de pe Ebro, cei doi fiind evacuaţi odată cu întregul personal al Brigăzilor Internaţionale în 1938, ajungând în Uniunea Sovietică. “Pe lângă episoadele de hoţie şi antisemitism, pe mama o şochează în URSS mizeria vieţii cotidiene. Dar toate acestea sunt contracarate prin nişte mecanisme justificative extrem de puternice. (Comuniştii din categoria romantică au fost experţi în raţionalizări. Găseau explicaţii pentru orice). Părinţii mei vor găsi întotdeauna argumente: trebuie electrificare şi trebuie sacrificiu pentru electrificare…”[4] Drama părinţilor săi se rezuma şi la „pe de-o parte, erau obsedaţi de injustiţile sistemului capitalist, dar pe de alta au acceptat să închidă ochii, sub forma servituţii voluntare, în faţa informaţiilor care veneau dinspre Uniunea Sovietică.(…) Comentariile lucide erau etichetate ca modalităţi de a duce apă la moară imperialismului, fascismului, hitlerismului şi aşa mai departe.”[5]La începutul anilor 60 tatăl a fost epurat, devenind duşman al Partidului, fapt ce avea să-l marcheze pentru restul vieţii! Cam aşa ajungi când crezi prea mult! Parintii lui nici nu puteau să vadă dar nici nu doreau să vadă adevărata natură a regimului pentru care suferiseră şi luptaseră.

Portretul celui menit a ne conduce după moartea dictatorului-tată, Nicu Ceauşescu, pe care Tismăneanu l-a cunoscut în mod direct, fiind coleg de clasă şi uneori chiar de bancă cu dauphinul ceauşist, este relevant pentru comunismul dinastic ce ne-ar fi aşteptat (şi care, trebuie să o recunoaştem, este o tară majoră a societăţii noastre chiar la 22 de ani de la împuşcarea cuplului dictatorial)[6] Dacă în şcoala generală Nicu mai era abordabil şi frecventabil, normal, şi aceasta şi pentru că steaua politică a tatălui său nu strălucea la maxima ei intensitate, în schimb „Intrarea la facultate, în 1970, a însemnat o recompunere de profil politic pentru Nicu Ceauşescu. Băiatul hiper-răsfăţat şi puţin isteroid din şcoală era acum pregătit să devină un activist devotat, un exemplar promotor al normelor eticii şi echităţii socialiste Aplicate întotdeauna altora. Ca elev, Nicu nu era un rebel, ci mai degrabă un puber imprevizibil, inhibat şi complexat. Odată ieşit din adăpostul liceal, în care îşi putea îngădui distracţii, impermeabil la priviri critice, Nicu păşea în lume. Încetau, măcar aparent, furorile adolescentine. Se puneau capăt vechilor amiciţii, începeau prieteniile cu politruci recrutaţi pe bază de dosar, servilism şi devotament necondiţionat. Nu fără temei se poate face o paralelă între destinul tânărului Nicu Ceauşescu şi cel al lui Carol al II-lea în tinereţea sa aventuroasă. La o analiză mai atentă descoprim destule asemănări între cei doi zurbagii ai istorie noastre recente, (afemeiaţi, iubind puterea, profitând de pe urma ei, sfârşind-o amândoi mai degrabă la lada de gunoi ai ei, înconjuraţi de lingăi, un specific naţional etc.) „Pe măsură ce regimul devenea tot mai iraţional, pe măsură ce decrepitudinea morală şi dezastrul social atingeau cote paroxistice, Nicu se identifica tot mai puternic cu părinţii săi. Devenise acum şi o rotiţă din angrenajul infernal al minciunii. Ajuns în Statele Unite ca delegat la sărbătorirea pe linie de ONU a Anului Internaţional al Tineretului, a folosit ocazia pentru cheltuieli deşăntate prin cazinouri”[7]

Nu mai e de mirare că mezinul familiei a sfârşit-o rău, fără glorie „S-a stins la 45 de ani, pe 26 decembrie 1996 într-un spital din Viena. Favorizat de un mediu corupt şi corupător, de concentrarea demenţială a puterii în mâinile părinţilor săi, de abulia morală din jur, Nicu Ceauşescu s-a adaptat perfect rolului ce i-a fost atribuit şi a devenit simbolul unei situaţii caligulare care a sintetizat, într-o manieră grotească, jalnica şi deliranta, perversa şi maligna, tragicomedia comunismului românesc.”[8]

Lăsam la o parte, evitând, în general, nenumăratele funcţii deţinute (uneori concomitent) de aceşti nomenclaturişti, mai mari sau mai mici, ceea ce ne-a interesat a fost felul cum s-au raportat ei la trecutul lor, dar şi cum şi-a adus aminte Tismăneanu de ei. Umanitatea lor pierdută. „Fără entuziasmul maniacal, fără acea caracteristică pe care Hannah Arendt a numit-o, scriind despre Eichmann, arhetipalul birocrat al genocidului, thoughlessness, proprie unor astfel de personaje, regimul n-ar fi putut să-şi pună în practică scopurile criminale”[9] Cert este că Tismăneanu zugrăveşte o întreagă lume subterană ieşită la suprafaţă, la lumina zilei şi a istoriei în urma unor împrejurări foarte fericite, partea nevăzută a icebergului ilegalist comunist. Iniţial, fiind atât de puţini, frecventând aceleaşi închisori, participând la aceleaşi evenimente (războiul civil spaniol sau exilul sovietic) se cunoşteau toţi personal, fiind vorba de un cocktail multinaţional chiar mai divers decât era România interbelică.

Cu certitudine, se poate spune doar un singur lucru : românii interbelici, majoritari în România Mare, erau minoritari în PCdR. Slabă consolare, având în vedere rezultatele catastrofale ale românizării, proces început sub Dej şi dus pe cele mai înalte culmi ale delirului de Nicolae Ceauşescu. Ghizela Vass „Bătrâna militantă stalinistă nu avea regrete, nu ştiu să se fi căit vreodată, rămăsese cum îi plăcea să se laude, fidelă idealurilor de tinereţeLiuba Chisinevski, una dintre cele mai influente comuniste din România, „stalinistă neînduplecată, Liuba nu cunoştea îndoiala” singurul ei gest omenesc, feminin, am putea spune, a fost atunci când a refuzat oferta lui Dej de a-şi dezavua soţul, în 1957, acesta fiind victima unuia din valurile de epurare internă a PCR. Mihai Roller „stalinismul său fusese unul structural şi definitiv, născut dintr-o pasiune totalitară. Era vorba de o identificare existenţială” Dumitru Popescu-Dumnezeu „Nimeni nu a justificat mai insidios decât el cultul personalităţii lui Ceauşescu. A fost megafonul acestui cult, legitimatorul lui necondiţionat.”[10]Eugen Florescu-omul sistemului totalitar paradigmatic „obtuz, vehement, insolent şi incult, patronul politicii de intimidare a scriitorimii şi de susţinere a curentului autodenumit protocronism, viziunea artistică a tovarăşului Nicolae Ceauşescu” dar şi „hingher cultural”.

Paul Niculescu-Mizil (1923-2008) unul din magnaţii stalinismului naţional „un propagator necondiţionat al minciunilor oficiale”„predicator bolşevic care a susţinut fără preget toate deciziile politice ale lui Dej şi Ceauşescu” „unul dintre baronii lui Nicolae Ceauşescu (…) unul dintre arhitecţii noii ideologii a stalinismului naţional”Nestor Ignat „unul dintre principalii arhitecţi ai utopiei” redactor, redactor-şef adjunct la Scînteia care scria în 1946 tipul acesta de frazeologie crudă şi virulentă, de carnasier roşu gata să înceapă războiul civil. Igant deschidea ostracizarea lui Lucian Blaga „Astăzi când a început să se facă judecata criminalilor mari şi mărunţi, astăzi este de datoria noastră să denunţăm, să spulberăm confuzia, să rupem măştile oricât de ticluite şi să aruncăm raza de lumină în bezna în care a colcăit fascismul. Trebuie să stârpim răul din rădăcină, să-l smulgem din cotloanele spiritului” Nicolae Moraru (Iulea Şafran) „Impostor, un semidoct cu ifose, a cărui cultură precară şi superficială se limita la un marxism primitiv şi la canoanele esteticii realismului socialist” care „n-a ajuns să vorbească vreodată bine româneşte” fapt ce nu l-a împiedicat ca în 1951 să primească Premiul de Stat, alături de Aurel Baranga, pentru best-sellerul Pentru fericirea poporului.

C. Ionescu-Gulian, membru al Academiei Române din 1955 până la moartea lui, la 21 august 2011 (o longevitate extraordinară, putem aproxima cu certitudine că Ionescu-Gulian dar şi Brucan, Paul Niculescu-Mizil sau Nikolai Moraru au trăit, fiecare, cât 3-4 tineri omorâţi în Gulagul românesc) groparul filosofiei românesti « C.Ionescu-Gulian nu a simbolizat spiritualitatea ci siluirea ei »[11] « mereu încruntat, vanitos, ranchinos, meschin, complexat şi arid în exprimare » Patria recunoscatoare i-a plătit indemnizaţia de merit prin intermediul Academiei până în 2011. Doar trei portete sunt mai deschise : Ovidiu Trăsnea « mai puţin nociv» Alexandru Ivasiuc,urmărit de Securitate, devenit scriitor oficial şi oficializant în anii 1970 după ce fusese deţinut politic sub Dej, mort în timpul cutremurului din 4 martie 1977, nemaiavând timp să se decredibilizeze suplimentar în anii 80, anii cultului deşănţat şi Radu Bogdan « iniţial un marxist convins care s-a trezit destul de repede, a sfidat dictatura culturală oficială dintr-un fel de spirit iconoclast»[12] « La Paris, când ne-am văzut în 1986, mi-a spus că dictatura lui Ceauşescu reuşise să unifice tot ce era mai oribil în fascism şi în comunism din România » Faptul că încă trăim în acest postceauşism diabolic şi unificator este greu de contestat. Între aceste portete singulare şi-a găsit locul şi un portet de grup : comuniştii greci care au avut neşansa (spre marele noroc al Greciei) să piardă războiul civil dintre 1946-49, fiind abandonaţi, ştim bine, de Stalin care era om de cuvânt, şi care a respectat înţelegrea cu Churchill. “Militanţii au fost educaţi să îndeplinească orbeşte poruncile statului-major al revoluţiei. Chiar şi în închisori domneau aceeaşi disciplină morbidă, aceeaşi supunere fără murmur a minorităţii faţă de majoritate, a activiştilor de la bază în raport cu deciziile Olimpului birocratic. Idealismul mult trâmbiţat de propaganda comunistă ascundea de fapt obedienţa şi carierism, ambele justificate în numele unor presupuse scopuri superioare, un adevăr gnostic ştiut doar de sacerdoţii din fruntrea sectei”[13]Autorul nu uită să menţioneze faptul ca tovarăşii greci au instaurat teroarea roşie în zonele pe care le-au controlat vremelnic, poliţia lor politică (OPLA) executând printre alţii 800 de deviaţionişti troţkisti, scopul imediat al PCG fiind acela de a instaura o democraţie populară de tipul celor est-europene.

Din întreaga materie memorialistică nu lipsesc dese încercări de întelegere si analiza a fenomenului totalitar atat de intens studiat de politologul american cu origini romanesti.[14] „Am constatat că în mai multe scrieri, relatări etc. despre diverşi potentaţi şi demnitari comunişti care se întâmplă să se fi reprofilat (odată cu bătrâneţea care le-a adus ceva intelepciune) inclusiv ca scriitori, artisti plastici, specialişti în film s.a.m.d se strecoară o doză de indiferendentism faţă de cariera politică iniţială, precum şi o stranie decontextualizare. Astfel, biografia politică a multora-doar în plan secund scriitori, critici şi teoreticieni literari etc.- a fost neglijată, când nu a fost ocultată.»[15]

În acelaşi timp, Tismăneanu neagă cu hotărâre determinismul filial, el însuşi (dar nu numai el) fiind un bun exemplu în acest sens.[16] „Nimeni nu are dreptul sa impute copiilor faptele parintilor. Este o falsa logica pe care o resping categoric. Dar ce ne facem cu copiii care idealizează crimele comise de părinţi? Care le neagă? Care le minimalizează? Ce ne facem cu foştii nomenclaturişti şi securişti (adeseori nu sunt diferiţi) care ne vorbesc despre meritele regimului comunist, despre modernizarea României sub Dej şi Ceauşescu?[17]

Nu se poate ajunge la izbăvitoarea (pentru torţionari) uitare, dintr-un simplu motiv: „Crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile, iar negarea lor ţine de obscenitatea absolută, de nesimţirea etică”[18]

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Humanitas.


[1] Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portete, Editura Humanitas,Bucureşti, 2012

[2] pag. 31

[3] pag.25

[4] pag.52

[5] pag.46-47

[7] pag. 145

[8] pag.147

[9] pag.212

[10]pag.222-223

[11] pag.264

[12] pag.282

[13] pag.255

[14] Ultima fiind The Devil in History Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century, University of California Press (UCP) 2012

[15] pag.256-257

[16] Spre deosebire de un personaj grobian, ajuns în mahalaua televizuala românească Serghei Niculescu-Mizil.

[17] pag.194

Comments are closed.

%d bloggers like this: