Cand oamenii ajung sa se inchipuie zei

 

Am citit cu ani in urma un superb eseu de Thomas Mann despre Dostoievski cu titlul “Extazul demonismului”. Demonii de care ma ocup in cartea “Diavolul in Istorie” sunt posedatii metafizici, ori mai precis spus, ideologici. Ori si mai exact, utopici. Sunt demonii modernitatii auto-distructive care vestesc mileniul de aur. Experti in mituri, stiu sa se deghizeze, sa vrajeasca, sa ispiteasca, sa ademeneasca. Se furiseaza in detalii, construiesc sofisme ametitoare si rationalizari specioase. Sunt indiferenti la soarta milioanelor de victime. Ii amagesc pe oameni cu fagaduinta unor vremuri mereu insorite, a acelor “zori care canta” despre care scria Gabriel Peri, jurnalistul comunist executat de nazisti in 1941 si omagiat de Eluard intr-un poem celebru. Nu intamplator Dinu Pillat vorbeste in romanul sau “Asteptand ceasul de apoi” despre miscarea revolutionar-mesianica a vestitorilor (avea in gand, fireste pe legionari, dar putea fi la fel de bine vorba, cum observa Cosmin Ciotlos intr-o recenzie din “Romania Literara”, de comunistii interbelici). Demonii despre care scriu fac parte din sectele extazelor deopotriva mistice si nihiliste. N-au disparut, isi continua lucrarea malefica.

Mefisto apare adeseori investmantat in tinuta Profesorului, a Logicianului, personajul ionescian, a eruditului (si perversului) dialectician pentru care schemele istoriosofice sunt doar jocuri speculative menite sa justifice oricat de multe si oricat de crude experiente de laborator istoric. Citez din Christopher Hitchens, un om care cunoastea bine specia: “On the Left, Luis Althusser’s attempt to recreate Communism by abstract thought was probably the last exhalation of the idea, terminating in his own insanity and by what I once rather heartlessly called his application for the Electric Chair of Philosophy at the Ecole Abnormale” (“Why Orwell Matters”, Basic Books, 2002, p. 194). Cuvinte ce se potrivesc de minune unul Alain Badiou.
 
Ceea ce Peter Viereck a identificat drept metapolitica tine tocmai de acest hybris, de nesabuinta, de aroganta epistemica ridicata la rang de suprema virtute. Stalin era pontiful doctrinar absolut, la fel si Hitler. Religii seculare inradacinatate in scientism, bolsevismul si nazismul nu puteau fi decat proiecte ateiste, anti-crestine, fundamental anti-religioase. Ceea ce-i deranja si pe bolsevici si pe nazisti era tocmai umanitatea, failibitatea asumata a lui Iisus. Nu mai putin ii exaspera universalitatea pasiunii sale. Calugarii religiilor politice moderne se aseamana cu fanaticii medievali. Asa l-a conceput Thomas Mann in “Muntele vrajit” pe iluminatul Leo Naphta, antipodul iluministului locvace, optimist si mereu perdant, flasnetarul Settembrini, profet al progresului istoric…
 
Problema secolului XX, ori una dintre aceste probleme care au facut sa curga fluvii de sange, dar si de cerneala, este sanctificarea mijloacelor in numele unui scop presupus imaculat. Raul, pentru ca despre Rau vorbim, un Rau care poate fi explorat psihologic, istoric, teologic si filosofic,s-a tradus in promisiuni emancipatoare, in angajamente colective de salvare in si prin Istorie. Amintesc aici caracterologia adeziunilor febrile cu care incepe “Gandirea captiva” de Czeslaw Milosz, una din cartile esentiale ale gandirii anti-totalitare. Alfa era Moralistul, Gamma era Sclavul Istoriei. Nu ma refer doar la utopiile egalitare convertite in cosmaruri de tipul regimului Khmer Rouge, dar si la dictaturile de extrema dreapta. Sigur, intre cele doua paroxisme revolutionare (termenii de dreapta si stanga sunt deo uluitoare ambiguitate, cel putin in acest context) au existat consubtantialitati si afinitati pe care multi dintre zeloti nu le-au observat ori au preferat sa le ignore. Despre ele a vorbit insa Vasili Grossman in “Panta Rhei” si in”Viata si destin”, le-a plasat sub ceea ce-as numi reflectorul constiintei morale. O scena de la Kremlin, din august 1939, in timpul semnarii Pactului Molotov-Ribbentrop capteaza aceasta inavuabila inrudire. Stalin il prezinta pe Beria oaspetelui nazist” “Este Himmler-ul meu”. Scurt si revelator…
 
Mihail Bulgakov a asezat drept motto al marelui sau roman acel citat din “Faust” in care Diavolul, cel care urzeste mereu raul, ajunge sa creeze doar bine: “Ein Teil von jener Kraft, die stets das Böse will und stets das Gute schafft”. Este vorba, cred, de acea viclenie a Ratiunii (List der Vernunft) despre care scria Hegel in “Prelegerile de filosofia istoriei”, de faptul ca maleficiile nascocite de Diavol rezulta, adeseori, intr-un fel de progres. Dar aici incepe o alta discutie: ce poate justifica sacrificiile umane facut in numele progresului? Exista progres ori vorbim de un construct mental pe care il aplicam, il atasam artificial pe lantul evenimential, altminteri contingent si haotic, numit istorie? Ce se intampla cand omul se indraceste? Cand iluminarile devin invitatii la exterminari, la genocid? Multe din aceste teme sunt explorate de filosoful politic John Gray in recenta sa carte “The Silence of Animals: On Progress and Other Modern Myths” (2013). Voi reveni.
 
Cand oamenii ajung sa se inchipuie zei, cand Ratiunea ori Mitul sunt ridicate pe post de demiurg, cand individul este tratat ca o simpla “fictiune gramaticala” (Koestler), se ajunge la masacre in masa, la statul propagandei universalizate, la lagare de concentrare si la camere de gazare. Diavolul este insidios, perfid, viclean, teribil de imaginativ, intra in istorie neanuntat. Tot asa cum nimeni nu l-a anuntat pe Gregor Samsa ca va deveni gandac…

Comments are closed.

%d bloggers like this: