Adevar si mistificare: Silviu Brucan nu a fost disident

 

Toti disidentii sunt incomozi intr-un regim totalitar, fie el si unul decrepit. Problema este ca Silviu Brucan nu poate fi numit disident decat printr-o extensie semantica la limita adevarului ori chiar dincolo de aceasta. Macar pentru ca am scris nu putine lucrari de istorie a comunismului romanesc si european, scred cam dreptul sa nu fiu de acord cu atribuirea unei calitati pe care Silviu Brucan insusi nu stiu daca si-ar fi revendicat-o. A fost, neindoios, un critic din interiorul PCR al exceselor conducerii bipersonale din anii 80. Nu il putem numi disident, daca disidenti au fost Paul Goma, Vasile Paraschiv, Dorin Tudoran, Viorel Padina, Doina Cornea, Herta Muller, Radu Filipescu, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Gabriel Andreescu, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Ion Negoitescu, Ion Vianu, Geza Szocs, Dan Desliu, Petre Mihai Bacanu, Stefan Niculescu Maier, Mihai Creanga, Anton Uncu, Victor Frunza, Vasile Gogea, Liviu Babes, Luca Pitu, Laszlo Tokes, Carmen Popescu, Pavel Nicolescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Puiu, Nicu Stancescu, Nica Leon, Dumitru Iuga, Aurel Dragos Munteanu si lista este mult mai lunga.

Nu il putem numi disident, daca disidenti au fost liderii miscarii greviste anticomuniste din Valea Jiului din august 1977, condusi de Constantin Dobre. Nu il putem numi disident, daca disidenti au fost Ionel Cana, Gh. Brasoveanu, Carl Gibson si alti militanti ai Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR). Nu il putem numi disident, comond sau incomod, daca disidenti au fost muncitorii de la Brasov din noimebrie 1987 condusi, intre altii, de Mircea Sevaciuc.

In “Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania” numele lui Brucan nu figureaza, exact din aceste ratiuni, pe lista disidentilor (v. editia Humanitas, editor Dorin Dobrincu, Cr. Vasile si subsemnatuil, 2007, p. 767). Este amintit, in schimb, la pag. 771, pentru rolul jucat, in cea mai neagra perioada stalinista, ca redactor-sef adjunct al organului oficial al PCR/PMR, “Scanteia”.

Evident, este amintita “Scrisoarea celor 6″. Raportul nu este opera unui singur autor, ci rezultatul, asumat de toti membrii CPADCR si de toti expertii, unui efort colectiv. Din acest punct de vedere, pozitiile celor pe care ii mentionati sunt diferite de cea din Raport. Nu este nimic grav, asspune ca este normal. Ramane insa o intrebare fireasca de ce trebuia un institut care se ocupa prin mandat de crimele comunismului, sa investeasca fonduri in publicarea dosarului de securitate al lui Brucan acompaniat de texte menite sa-l prezinte drept disident? Ma refer la volumul continand fragmente din dosaryul de Securiate al lui Brucan, aparut in 2008 la editura Polirom. Sunt convins ca editura Polirom putea publica acel volum si fara antetul si sprijinul IICCR. O marunta chestiune simbolica? Ma indoiesc. Din cate stiu, la vremea respectiva au existat voci in institut care si-au exprimat mirarea, ba chiar revolta.

Poate totusi explica dl Marius Oprea, dl Stejarel Olaru si/sau doamna Hossu-Longin, cum a ajuns acel volum in planul de publicatii al IICCR. Era Brucan, caruia i s-a permis, intr-adevar, calatoria in Occident si la Moscova in 1988, deci dupa textul despre Brasov aparut in “The Independent” la Londra in noiembrie 1987, una din victimele comunismului din Romania? Adaug ca volumul despre dosarul de Securitate al Monicai Lovinescu a aparut abia in 2012, la Humanitas, ca parte a planului de publicatii sustinute de IICCMER (a fost o propunere sprijinita de conducerea demisa de Victor Ponta, la cererea lui Crin Antonescu, in mai 2012). Autoarea este cercetatoarea Iulia Vladimirov. Nu stiu daca mai lucreaza la IICCMER.

A propos de declaratia dlui Muraru ca as fi scris prefete la toate cartile aparute cu sprijinul IICCMER (o mistificare cu tenta calomnioasa), precizez ca nu am prefatat ori postfatat (sic) acel volum. Nu am scris prefete decat atunci cand mi-au fost solicitate de autori ori de edituri. Nu e vina mea daca editurile considera ca o prefata a mea poate suscita interes in randul cititorilor. Ar mai fi de adaugat ca pozitia lui Brucan in raport cu regimul de la Bucuresti trebuie comparata cu cele ale altor ilegalisti aflati temporar in Vest: ma refer la Pavel Campeanu cu ale sale articole scrise sub pseudonim in “New York Review of Books”, Corneliu Bogdan etc Cum se explica simpatia lui Brucan pentru C. Bogdan (numit secretar de stat la Externe imediat dupa venirea la putere a FSN) si ostilitatea atroce in raport cu Mircea Raceanu? Nu stiu, ma intreb. Chiar nu am un raspuns.

Pe C. Bogdan l-am intalnit la Philadelphia in primavara anului 1989. Am facut cu el un interviu adancit (mijlocit de prietenul meu, regretatul Andrei Coler) pentru cartea “Stalinism pentru eternitate”. Am inca notele din acea lunga discutie. A fost extrem de deschis si, cred, onest. Am discutat indelung despre Dej, Ana Pauker, Preoteasa, Ceausescu. Mi s-a parut perfect lamurit. Nu era nici poltron, nici mitoman. Cu Mircea Raceanu sunt prieten. Brucan era, ca sa spun astfel, alta plamada. Avea ceva tenebros, de comisar stalinist, in el. Asa l-a perceput si o fosta directoare din MAE, o figura celebra din maquis. Cristina Luca nu se temea de multa lume, dar de Brucan se ferea. Mama mea, sora Cristinei (Biancai), care vazuse multe la viata ei, care traise sub bombe in Spania Razboiului Civil, a fost inspaimantata cand a urmarit documentarul lui Ted Koppel si a auzit lugubrele hohote de ras ale lui Brucan. L-a evitat intotdeauna. Impresii, fireste, dar impresii semnificative, cred. Brucan a fost cel care a propus numirea lui Roman ca premier. Iliescu a consimtit. Corneliu Bogdan a murit la putin timp dupa Revolutie. Pavel Campeanu a devenit membru al GDS (chiar fondator, daca nu ma insel), a scris o carte excelenta despre ascensiunea lui Ceausescu. La inceputul lunii februarie 1990, am publicat un articol in “The New Republic” cu titlul “New Mask, Old Faces”. Vorbeam, intre altii, despre Brucan…

As adauga ca diagnosticul de narcisism pus de comentatorul de pe Contributors care semneaqza “Hannibal Lecter”, mi se pare adecvat. Omul se credea “uns de Istorie”, se juca de-a Istoria. Exista un pasaj in cartea ziaristului suedez Richard Schwartz (casatorit cu scriitoarea Slavenka Drakulici), “Room Service”, la care voi reveni. E ianuarie 1990 la Bucuresti, Brucan cineaza la Capsa cu suedezul. Mari manifestatii de strada, proteste, pancarte. Richard: “Urmeaza o noua revolutie?” Brucan: “Dragul meu, revolutiile nu au loc niciodata iarna”. Citez din memorie, dar cam asa apare dialogul. Era la doar cateva saptamani de la cee ce s-a numit Revolutia Romana, acea miscare eroica si disperata, care, odata confiscata de pucistii lui Iliescu-Stanculescu-Magureanu-Voican-Roman & Co, i-a permis lui Brucan sa taie si sa spanzure in Romania vreme de circa doua luni, cu consecinte care aveau sa dureze decenii…

Brucan si Patrascanu: distanta era enorma, ca intelect, ca onoare, ca bun simt. Desigur, nu in favoarea lui Brucan, clownul lui Dej. Brucan nu a fost un teoretician marxist in sensul real al cuvantului. Lipea fraze, combina lozinci. Ulterior, a invatat un jargon al teoriei relatiilor internationale. Patrascanu a fost un ganditor marxist autentic. Limitat din cauza adeziunii la comunism, dar scolit, citit, erudit. Nu era un amator precum Brucan. Sincer, nu cred ca Brucan a citit vreodata “Capitalul”. Nu cred ca a auzit de Max Weber, de Sombart, de Durkheim, nu cred ca a citit documente de istorie sociala romaneasca. Era specialist in aranjamente si intrigi de culise, Nu a ajuns niciodata ceea ce se numeste un intelectual critic. Cu atat mai putin un disident.

Comments are closed.

%d bloggers like this: