Dezghetul post-stalinist: Promisiuni, amagiri, deziluzii

 

Dedic acest articol memoriei profesorului Ghita Ionescu (1913-1996), autorul primei carti fundamentale de istorie a comunismului din Romania, un autentic ganditor liberal si un promotor neostenit al ideii unificarii europene.

La cateva saptamani dupa moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, incepea primul dezghet. Asa avea sa intre in istorie acea perioda de relativa relaxare, dupa titlul unei nuvele de Ilya Ehrenburg. Imaginea era a unui fluviu inghetat care intra intr-un anotimp insorit. Ceea ce parea pe veci paralizat incepea sa miste. La ordinul Kremlinului, micul Stalin de la Budapesta, Matyas Rakosi, ii ceda lui Imre Nagy, pozitia de premier. Relativ marginalizat in perioada cea mai atroce, neimplicat in organizarea proceselor-spectacol, veteranul comunist Nagy anunta “Noul Curs”. Se deschideau portile inchisorilor, cenzura devenea mai putin sufocanta, atmosfera generala era mai putin irespirabila, crestea nivelul de trai. In iunie 1953 avea loc insurectia din Berlinul de Rasarit, anihilata de tancurile sovietice si de politia secreta est-germana. Urma arestarea si lichidarea lui Lavrenti Beria. La Bucuresti, in august 1953, Dej vorbea despre necesitatea “conducerii colective”. Dezghetul a fost un timp al sperantelor, ambiguitatilor si reformelor avortate.

Se prefigura o perioada de relativa calmare a furiilor staliniste. In aprilie 1954, Gheorghiu-Dej scapa de potentialul Tito al Romaniei care era Lucretiu Patrascanu. Inscenarea judiciara de la Bucuresti culmina cu condamnarea la moarte si executarea lui Patrascanu. Comunist din Vechea Garda, Patrascanu era nu mai putin un veritabil intelectual marxist (evident unul indatorat doctrinei leniniste). Executant obedient al politicii PCR imediat dupa razboi, ministru al justitiei in plina ofensiva impotriva statului de drept, fusese atacat  de clica Dej-Pauker drept “nationalist burghez”. Ceea ce nu i se ierta lui Patrascanu tinea de o anumita pudoare in discutarea chestiunii nationale si de refuzul de a repeta mecanic lozincile Kremlinului.

Socul “Raportului Secret”

In 1955, stalinistii de la Moscova (Molotov, Malenkov, Kaganovici) si protejatii lor din Europa de Est reuseau o rau-prevestitoare regrupare. Rakosi revenea pe pozitia de premier, Nagy era blamat pentru “oportunism de dreapta”. In decembrie 1955, Dej era reales prim-secretar al CC al PMR la Congresul al II-lea. Rakosi a condus delegatia comunistilor maghiari si l-a asigurat pe Dej de totalul sau sprijin. Desi se detestau, cei doi inversunati stalinisti aveau interese comune. PCUS a trimis o delegatie de rang secund, condusa de Alexei Kiricenko, prim-secretar al CC al PC din Ucraina. In februarie 1956, Nikita Hrusciov rostea, in miez de noapte, “Raportul Secret”, unul dinte cele mai influente documente poltice ale secolului XX. Pentru Dej si acolitii sai, era un soc total: idolul lor fusese demascat drept un monstru sociopat.

Revenit la Bucuresti, Dej organiza actiunile de torpilare a efectelor de-stalinizarii hruscioviste. Timp de aproape o luna a blocat “prelucrarea” in Biroul Politic al CC al PMR a documentelor Congresului al XX-lea, indeosebi a “Raportului Secret”, invocand obligatia sa de a participa la Plenara a VI-a a CC al PC din Grecia (KKE), desfasurata in deplin secret langa Bucuresti (din cate stiu, la Snagov). Debarcarea ultra-stalinistului Nikos Zahariadis, decisa de sovietici, l-a panicat si mai tare pe despotul roman. La Varsovia, dupa moartea lui Boleslaw Bierut (care a facut un infarct si a murit la Moscova imediat imediat dupa citirea “Raportului Secret”, la vremea aceea vorbindu-se de sinucidere ori otravire), dezghetul se intensifica. Wladyslaw Gomulka, acuzat in 1950 de titoism si nationalism (ca si Patrascanu), era eliberat din domiciliul fortat. Incepea ireversibila dezintegrare a monolitului comunismului mondial. Revizionismul marxist era agentul dizolvant menit sa zdruncine logocratia totalitara.

O fortareata stalinista

Romania in acel an era unul din statele cele mai controlate de cadrele staliniste, opuse dezghetului hrusciovist. Chiar si cei care l-au criticat pe Gheorghiu-Dej pentru abuzuri (ma gindesc la Miron Constantinescu, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, pina la un punct Constantin Pirvulescu si Iosif Chisinevschi) fusesera total angajati in sovietizarea tarii. Aveau cu totii sange pe maini. Ilegalistii, cu foarte putine exceptii, intre care un Tudor Bugnariu ori un Petru Navodaru, eventual un Miron Radu Paraschivescu, anti-stalinisti convinsi, nu erau de fapt un grup alternativ din perspectiva politica. Ei erau devotati cu trup si suflet cauzei bolsevice. Unii, precum Miron Constantinescu, il criticau pe Dej, dar ii regretau pe Ana Pauker, pe Vasile Luca si pe Teohari Georgescu.

Asemeni lui Leonte Rautu si lui Athanase Joja, jurnalistul comunist Grigore Preoteasa, aflat in plina ascensiune politica, era unul dintre fidelii neconditionati ai lui Dej. La fel si figurile proeminente ale aparatului ideologic, intre care Paul Niculescu-Mizil, Pavel Tugui, Valter Roman, Sorin Toma si Stefan Voicu. Lucrurile erau cumva diferite intre intelectuali, mai ales in rindul tinerilor scriitori. La fel, mocnea revolta in mediile studentesti, mai ales la Bucuresti, Timisoara, Iasi si Cluj. In rest, conformismul unor Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Paul Georgescu, Maria Banus, Marcel Breslasu, Nina Cassian, Ov. S. Crohmalniceanu, Savin Bratu, Marcel Breazu etc era netarmurit. Vechii intelectuali precum G. Calinescu, Mihai Ralea si Tudor Vianu nu miscau in front. Un om de stanga pecum Petre Pandrea, cumnatul lui Patrascanu, era strivit in malaxorul terorii. Sadoveanu era perfectul tovaras de drum, Arghezi fusese domesticit. Poemul “Albatrosul ucis” de Nicolae Labis, publicat in ianuarie 1956, provoca reactia furibunda a dictatorului ideologic Leonte Rautu, marele vanator de “devieri” de la sacrosancta linie a partidului:

Când se-nteţește briza aripa-i se înfioară/Şi reînviat o clipă de-un nevăzut îndemn,/ Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.

“Mai sobru si mai demn decat ce, tovarase Labis? Ce-ati vrut sa spuneti?,” intreba inchizitorul. “Exact ceea ce ati inteles, tovarase Rautu” a rasunat, asemeni unei palme, raspunsul poetului rebel. “Duceţi această poezie la Bicaz și desigur vă va lua cu huo”, zbiera ca scos din minti tartorul literelor romanesti.

Conducerea PMR era constienta de faptul ca intelectualii (inclusiv unii fosti ardenti stalinisti) erau cei care conduceau revoltele din Polonia si Ungaria, ceea ce s-a tradus in intensificarea controlului de partid asupra vietii spirituale, exmatriculari si arestari de studenti, sedinte de “demascare”, denuntarea unor scriitori ca „impaciuitoristi”, „oportunisti”, “revizionisti”, „lipsiti de spirit revolutionar” etc O preconditie a revoltelor din Polonia si Ungaria (aceasta din urma transformata in revolutie) a fost scindarea la virf, tensiunea, chiar conflictul intre o factiune stalinista si una anti-stalinista. Este ceea ce a lipsit in Romania si Cehoslovacia, unde destalinizarile au fost superficiale, efemere si manipulative.

In Romania, pentru a-si neutraliza criticii, Dej si-a acuzat adversarii din partid de hiper-stalinism,a recurs la tactica perfida si, in fond, incununata de succes, de transfer al culpabilitatii. La fel, in Cehoslovacia, Antonin Novotny a spus ca Rudolf Slansky fusese principalul stalinist si ca, prin urmare, dupa eliminarea acestuia si a adeptilor sai, nu se punea problema unei regenerari a elitei hegemonice. In datele situatiei din Romania, cu echipa Dej la cirma, cu trupele sovietice pe teritoriul tarii, este greu de imaginat un scenariu reformator. Ceea ce s-ar fi putut face ar fi fost o coagulare a inteligentsiei pe o platforma inspirata de directiile novatoare din Polonia si Ungaria, insa intelectualii (marxisti sau nemarxisti) erau prea inspaimintati si/sau regimentati pentru a testa asemenea strategii.

Gheorghiu-Dej, Valter Roman, Imre Nagy

Mi-e greu de imaginat un regim comunist in Romania care sa sprijine Revolutia Maghiara. Chiar si in 1968, Nicolae Ceausescu a sustinut independenta Cehoslovaciei, insa a avut rezerve esentiale privind linia de democratizare interna. Ceea ce insa nu implica obligatia excesului de zel, indirjirea comunistilor romani in condamnarea liniei lui Imre Nagy si colaborarea lor entuziasta cu „organele” sovietice.

Mergand pe linia istoriei contrafactuale (excelente articolele lui Eugen Stancu din “LaPunkt” unde isi imagineaza scenariul unei interventii sovietice in Romania in 1968), in continuarea unei intrebari lansata de Ghita Ionescu in magistrala sa carte “Communism in Romania” (Oxford University Press, 1964), ne putem imagina un moment Patrascanu in 1956 (in conditiile in care acesta n-ar fi fost lichidat in 1954). Presiunile sovietice ar fi putut duce la inlocuirea lui Dej cu nemesis-ul sau. Cat de departe ar fi mers Patrascanu? Personal, cred ca ar fi adoptat linia lui Gomulka: o deschidere partiala, incurajarea inteligentsiei nationale, dar mentinerea cordonului ombilical cu Moscova. In nciun caz pluralism democratic, multipartidism, alegeri libere. O de-stalinizare de tip hrusciovist, ceea ce, in conditiile date, ar fi insemnat un inceput de liberalizare interna reala, nu mimata. Ce sprijin ar fi gasit Patrascanu intre colegii sai de partid este insa o alta chestiune. Nu stiu care ziarist de la “Scanteia” ar fi putut sa se metamorfozeze intr-un Miklos Gimes, fostul redactor al oficiosului comunist de la Budapesta, “Szabad Nep”, devenit cel mai loial colaborator al lui Nagy in timpul Revolutiei Maghiare, condamnat si executat in iunie 1958, impreuna cu premierul legal inlaturat de Armata Rosie.

Cine crede ca Valter Roman, vorbitor nativ de maghiara, conversa la Snagov cu Imre Nagy, aflat acolo cu domiciliu fortat, pentru ca asa dorea el, se inseala amarnic. Om de incredere al organelor speciale sovietice, Valter Roman nu era catusi de putin un anti-stalinist (cum a incercat sa-l prezinte in anii 90 fiul sau Petre). Toate aceste „discutii” aveau loc cu misiune, scopul fiind zdrobirea vointei de rezistenta a exilatilor maghiari si aducerea lor intr-o stare de abdicare morala necesara confectionarii unui proces-spectacol. “Mai intai vom stoarce de la la el toate informatiile”, afirma Dej in cercul sau intim, “apoi il vom spanzura de limba”. Imre Nagy a refuzat sa colaboreze cu anchetatorii, i-a sfidat cu demnitate. A fost spanzurat la Budapesta in iunie 1958.

Simplu spus, in intre 1953 si 1956, conducerea PMR a optat in favoarea conservarii modelului politic si economic stalinist, a despotismului politienesc, respingind orice tentativa de liberalizare interna. In aceasta privinta, Dej era mai aproape de Enver Hoxha, Mao, Novotny, Ulbricht si Thorez, decit de Tito, Gomulka (cel din 1956), Togliatti ori Nagy. Cultura politica a comunismului romanesc a fost asadar una a stalinismului impenitent.

Versiune largita a articolului aparut pe platforma LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2013/05/03/dezghetul-post-stalinist-promisiuni-amagiri-deziluzii/

Despre profesorul Ghita Ionescu:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-amintirea-unui-mare-ganditor-politic-ghita-ionescu-1913-1996-1029923.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/dezghetul-post-stalinist-promisiuni-amagiri-deziluzii/

Comments are closed.

%d bloggers like this: