Cine a fost Petre Borila? De la Famiglia Comintern la familia Ceausescu

30/06/2013

Unul dintre cei mai loiali si infocati camarazi ai lui Gheorghiu-Dej, un personaj direct implicat in toate deciziile regimului comunist din perioada 1945-1965, Petre Borila a incetat din viata acum patru decenii, in ianuarie 1973. Nascut la Silistra in 1906, Iordan Dragan Rusev a aderat devreme si fara sovaire la mistica internationalismului stalinist. A iubit Uniunea Sovietica, l-a adorat pe Stalin. A crezut cu fervoare in dogmele bolsevice, le-a aplicat cu un zel si o intensitate greu de egalat. Fiica sa, Iordana, a fost prima sotie a lui Valentin Ceausescu. Au avut impreuna un baiat, Daniel Valentin, nepotul direct al dictatorului comunist. Emigrati in anii 90 in Israel, apoi in SUA, Iordana si Daniel  traiesc acum in Romania. Intre famillile Borila si Ceausescu relatiile au fost incordate, ajungand chiar la ostilitate fatisa. Parte tinea de prejudecati, parte de chimie politica.

Devenit cadru permanent al PCdR, cel care si-a luat numele de clandestinitate Borila a studiat la Scoala Leninista din Moscova, asemeni sotiei sale, Ecaterina, nascuta Abraham. Erau trei surori Abraham, provenite din mica burghezie de origine maghiar-evreiasca din Transilvania. In fisele de cadre aflate in Arhiva CC al PCR, surorile Abraham scriau ca au provenienta din mediul rural. Toate trei au devenit comuniste pasionate. Sora Ecaterinei, Paraschiva (Piri), a fost casatorita cu Bela Breiner, membru al Secretariatul CC al PCdR. Breiner a murit in 1940 (in 1950 a aparut o brosura despre el scrisa de Iosif Ranghet), Piri s-a recasatorit  ulterior cu colonelul Andrei (Bandi) Roman, fost voluntar in Spania. Fiul din prima casatorie, Andrei, a fost inginer chimist cu studii in URSS si a lucrat la IPROCHIM (a nu se confunda cu ICECHIM, condus de Elena Ceausescu).

Este de presupus ca Borila avea stranse legaturi cu NKVD-ul. Cei care l-au cunoscut in Spania l-au descris drept incuiat, feroce, lipsit de orice dubiu. Avea certitudini din beton armat. Era un comisar suta la suta. “Tovarasa sa de viata” spre a folosi limbajul de partid, in acea perioada a fost Betty Birnbaum, care lucra la administratie in Spitalul Brigazilor Internationale. Mama mea, studenta in anul III la Medicina la Bucuresti inAintea plecarii spre Spania, era sora de caritate la acel Spital. Ulterior, la Moscova, Betty s-a casatorit cu Luka Laszlo (Vasile Luca) si a devenit Elisabeta Luca. A fost arestata in 1952, a facut a facut puscarie, niciunul din vechii ei tovarasi aflati in posturi de maxima influenta, nu a miscat un deget pentru ea. Cativa ani, i-a povestit ulterior mamei mele, a avut regim celular solitar. Niciodata nu a inteles de ce a fost pedepsita in acest mod inclement. A murit fara sa fi inteles din ce miscare criminala facuse parte.

Spania, Moscova, Cominternul

Alaturi de Gheorghe Stoica (Moscu Cohn), de Valter Roman (Ernest Neulander), de Constantin Doncea, de Grigore Naum (viitorul general de Securitate)  si de Manole H. Manole, Borila a fost unul dintre militantii cei mai influenti in cadrul Brigazilor Internationale din Spania. Ar trebui precizat, a propos de unele scrieri recente pe subiect, ca Dumitru Petrescu nu a fost in Spania, nu a luptat in Brigazile Internationale. Cum nu a fost nici Enver Hoxha. Din Albania, cei mai proeminent interbrigadist a fost Mehmet Shehu (premierul ucis sau sinucis in1981).

Tatal meu nu s-a numit niciodata “Leonida Tismaneanu” si nu a facut parte din aparatul politic central al Brigazilor Internationale. Nu a fost ofiter, spre deosebire de Valter Roman si Petre Borila, ambii maiori, primul politic, al doilea de artilerie. A avut, cred, grad de sergent, a fost carne de tun, si-a pierdut bratul drept in batalia de pe raul Ebru. Carne tun au fost atatia altii, intre care Constantin Burca, mort in Spania. Ca istoric al comunismului,dl Stelian Tanase ar trebui sa cunoasca diferenta dintre comisari si soldati.

Dupa 1939, Borila a ajuns in URSS unde a facut parte din nucleul central al refugiatilor politici romani. A fost protejat si promovat de secretarul general al PCdR, de asemenea de origine bulgara, Boris Stefanov. Ulterior, Borila l-a denuntat pe Stefanov, a intrerupt orice legatura cu fostul sau mentor. Loialitatea in sectele staliniste este intodeauna rezervata celor aflati la putere. Sa amintesc si legaturile speciale ale lui Borila cu liderii bulgari din Comintern, Gheorghi Dimitrov, Vasil Kolarov si Valko Cervenkov (agentul NKVD “Spartak), ulterior liderul Bulgariei stalinizate.

In anii razboiului, impreuna cu Ana Pauker, Vasile Luca, Valter Roman, Dumitru Coliu (alt militant bulgar), Dumitru Petrescu, Constantin Doncea, Clara Cusnir-Mihailovici, Zina Brancu, Mihai Burca, Aurel Stancu, Grigore Cotovschi, Minea Stan etc, Borila a condus munca de indoctrinare in randul prizonierilor de razboi din Uniunea Sovietica. A jucat un rol decisiv in formarea diviziilor “Tudor Vladimirescu” si “Horia, Closca si Crisan”.

In umbra lui Dej

A revenit in tara ca locttiitor politic in divizia “Tudor Vladimirescu”, a capatat grad de ofiter in armata romana.  In perioada de dupa 1945, a lucrat in aparatul de cadre al PCR si, in pofida vechii relatii cu moscovitii Ana Pauker si Vasile Luca,  a devenit unul din membrii cercului intim al lui Gheorghiu-Dej. A facut parte din Biroul Politic care a aprobat decizia de lichidare fizica a lui Lucretiu Patrascanu (aprilie 1954).

A ajuns membru al Biroului Politic in urma mazilirii “deviatorilor de dreapta” (iunie 1952), a ramas in conducerea suprema a PMR pana la Congresul al IX-lea din iulie 1965. Accentuez acest lucru ca replica la speculatiile privind inceputul “orientarii nationale” in PMR odata cu inlaturarea Aneri Pauker si a acolitilor ei. Acest mit a fost pus in circulatie chiar de Gheorghiu-Dej, la Plenara CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961 si a fost sustinut cu ardoare in cuvantarile lui Ceausescu, Maurer, Valter Roman, Borila, Rautu, Bodnaras si Maurer. Evident era vorba de o mistificare. De ce ar fi fost cominternistii Borila, Roman si Rautu ori fostul spion al Moscovei, Emil Bodnaras, mai putin filo-sovietici decat Ana Pauker ori Iosif Chisinevschi?  Cuvantarea lui Borila la acea reuniune a reglarilor de conturi, numita de Gheorghiu-Dej “cea mai frumoasa plenara din viata sa”, a fost printre cele mai veninoase. Vechiul stalinist nu se dezmintea: stia perfect cum se organizeaza o epurare, era expert in retorica excomunicarilor. Nu fusese el, alaturi de Alexandru Draghici,  Ion (Janos) Vincze, Dumitru Coliu, Vasile Valcu etc unul dintre cei mai activi conducatori ai represiunilor?

In plus, nu fusese Borila platosa lui Dej in anii 50, nu-i asigurase el, cominternistul ultra-verificat, acea imagine internationalista de care prea putin stiutul secretar general de la Bucuresti avea o disperata nevoie? Toti se cunoasteau cu toti: Bierut cu Cervenkov, Berman cu Slansky, Gottwald cu Ana Pauker, Thorez cu Ulbricht, Togliatti cu Rakosi. Doar Gheorghiu-Dej pasea stingher printre membrii famigliei, abia vorbea ruseste, nu participase la niciun congres al Cominternului, nu facuse Scoala Leninista, nu fusese, precum Ana Pauker, Wanda Wasilewska si Dolores Ibrarruri, un apropiat al lui Dmitri Manuilski, fostul secretar general al Cominternului, era, in fond, un intrus. Petre Borila era cel care ii deschidea usile, la propriu si la figurat…

Psihologia liderilor comunisti este un subiect fascinant. Nu vom putea intelege psihologia lui Gheorghiu-Dej, mistuitoarele sale complexe, daca nu vom lua in consideratie absenta a ceea ce putem numi the Comintern credentials, deficitul sau de prestigiu ca militant a ceea ce s-a numit, informal, “Stalintern”. Ceilalti lideri aveau amintiri comune, se cunosteau de decenii. Multi se intalnisera cu Stalin in anii razboiului. Locuisera in anii 30 la Hotelul “Lux”. Vorbisera la Radio Moscova. Nu doar Borila avea nevoie de Dej, dar si acesta il folosea pe Borila, tot asa cum, mai tarziu, Ceausescu l-a folosit pe Valter Roman in relatiile cu comunistii occidentali. Istoricii si politologii care studiaza luptele intestine din PMR trebuie sa tina cont de aceste chestiuni. Sa luam de pilda formarea aliantei dintre Miron Constantinescu si Iosif Chisinevschi dupa Congresul al XX-lea al PCUS, a ceea ce s-a numit ulterior “grupul fractionist antipartinic”. Cei doi se detestau, dar aveau nevoie unul de celalalt. Chisinevschi pentru a se reinventa drept anti-stalinist, deci ca hrusciovist, la fel ca Edward Ochab in Polonia ori Antonin Novotny in Cehoslovacia. Miron pentru ca Ioska avea contacte internationale care lui ii lipseau cu desavarsire. Miron aducea in combinatie radacinile nationale, Chisinevschi conexiunile internationale.

Dmitri Manuilski (1883-1959)

In acel campionat al osanalelor si stigmatizarilor, Borila era neintrecut in a-l peria pe liderul partidului si a-i anatemiza pe cei denuntati drept fractionisti. Iata un fragment: “A fost necesara multa vointa,  abilitate si perseverenta din partea tovarasului Gheorghiu care, desi izolat de catre fractionisti la Secretariat si in Biroul Politic, a reusit, sustinut fiind si de activistii de baza ai Comitetului Central, sa impiedice indeplinirea actiunilor antipartinice si antistatale, ca sa nu se faca asa cum s-a facut in alte tari”. (v. “Dosarul Ana Pauker”, vol. 1, selectarea si editarea documentelor, studiu introductiv si note de Elis Neagoe-Plesa si Liviu Plesa, Cuvant inainte de Florin Constantiniu, Ed. Nemira,2006, p.252). Se fabrica, prin discursurile lui Petre Borila, Nicolae Goldberger, Gheorghe Stoica, Alexandru Sencovici, Mihail Florescu, Gheorghe Gaston Marin si Valter Roman,  mitul ilegalistilor salvati de Gheorghiu-Dej, in plin stalinism, de urgia pregatitia de Ana Pauler si oamenii ei. In 1967, acelasi Gheorghe Stoica, un specialist in schimbari la fata, facea parte din comisia care a pregatit documentele Plenarei din aprilie 1968 legate de reabilitarea lui Patrascanu, dar si a Anei Pauker si a lui Vasile Luca.

Dupa 1957, Borila a fost vicepresedinte si, un timp, chiar prim-vicepresedinte al Consiliului de Ministri. A fost general-locotenent (in rezerva), a primit cele mai inalte decoratii ale Romaniei comuniste, inclusiv titlul de “Erou al Muncii Socialiste”.  Sefa de cabinet a lui Borila, pana la completa lui trecere pe linie moarta, in 1965, a fost ilegalista Fanny Goldberger, sotia lui Nicolae Goldberger, veteran al ilegalitatii, director-adjunct al Institului de Istorie a partidului. In anii 50, Fanny Goldberger fusese adjuncta Raiei Vidrascu in fruntea Cancelariei CC al PMR.

Amurgul patriarhului cominternist

Aplicand una din zicalele sale favorite–sa tai pisicii coada si sa o lasi sa creada ca e pisica–, Ceausescu l-a mentinut pe Borila in Comitetul Executiv, dar nu l-a acceptat in Prezidiul Permanent, adevaratul succesor al Biroului Politic. De asemenea, l-a numit membru al Consiliului de Stat, o pozitie care nu cerea niciun efort, dar era generatore de imense privilegii. In 1966, Ceausescu i-a decernat ordinul “Tudor Vladimirescu” clasa I. Dincolo de antipatiile pesonale reale, intre cei doi functiona solidaritatea de secta, erau amandoi devotati aceleiasi “cauze”: intarirea, prin toate mijloacele, a dictaturii comuniste in Romania.

Desi aprobase Declaratia din 1964, Borila a privit cu suspiciune indepartarea de Kremlin. Bolnav de cancer, izolat, deprimat si emasculat politic, a vegetat, intre un tratament si altul in Occident, ca o amintire a timpurilor cand PMR era o anexa docila a PCUS. Noua generatie a elitei comuniste il privea ca pe anacronism jenant. Vechii camarazi, stiind relatiile mizerabile dintre clanul Borila si clanul Ceausescu, il evitau.

L-a detestat pe Hrusciov nu pentru ca acesta impunea hegemonismul sovietic, ci pentru ca denuntase cultul lui Stalin, eroul real al lui Petre Borila (ca si al lui Dej si Ceausescu). A locuit in anii 60 pe strada Herastrau., apoi s-a mutat intr-o vila noua, pe Bulevardul Aviatorilor, in cladirea unde azi se afla sediul PNL. In ultimii ani de viata a locuit pe strada Grigore Mora intr-o superba vila in care membrii familiei au continuat sa traiasca si dupa incetarea sa din viata.

Detin informatii ca i-a trimis lui Ceausescu un memorandum in care critica virulent personalizarea puterii in mainile urmasului lui Dej. Documentul nu a fost regasit inca in arhiva CC al PCR. Fiul cel mare, Iura, de fapt fiul Ecaterinei cu un comunist iugoslav mort in razboi, adoptat de Borila, a fost printre primii copii de inalti nomenclaturisti care au parasit Romania comunizata. Au urmat altii, de la fiul lui Gheorghe Apostol, Gelu, la Lena, fiica cea mica lui Leonte Rautu si la Zoia, fiica Ghizelei Vass. Fizician atomist, cu studii in Anglia, Valentin Ceausescu a fost ales membru supeant al CC al PCR la Congresul al XIV-lea in noiembrie 1989. S-a pensionat recent.

Valentin Ceausescu in tinerete si acum

Ironie a soartei: unii din copiii crescuti la Ivanovo, in scoala speciala a Cominternului, aveau sa rupa cu doctrina in care parintii lor crezusera cu mistica evlavie. Altii, pecum Markus Wolf, au ramas pana la capat convinsi ca stalinismul a fost doar o deviere maligna de la proiectul pur al bolsevismului. Tania Pauker, maritata cu doctorul Gheorghe Bratescu, a fost extrem de critica la adresa comunismului. Adversar al dictaturii, Mircea Raceanu a fost condamnat la moarte de regimul Ceausescu.

Iordana a studiat istoria artelor, a lucrat la Muzeul de Arta al RSR. Am fost coleg de clasa cu fiul cel mic, Vasile (Vasia), in perioada cat am mers la Liceul “Dr Petru Groza” (1958-1963). Era impulsiv, imprevizibil, agresiv, asemeni lui Nicu Ceausescu cu care, de  altfel, era prieten. La un moment dat, tin minte, Ecaterina Borila a venit si ne-a spus sa il tratam pe Vasia ca pe orice alt coleg.

Iordana Borila si Valentin Ceausescu (anii 70)

In pofida aparentei modestii, Borila suferea de o mare vanitate, se credea, precum ceilalti lideri comunisti, uns de Istorie. Mama mea mi-a povestit o scena simptomatica. Era in 1966, Borila a invitat la el acasa, la o “masa tovaraseasca” circa douazeci de fosti voluntari din Spania (tatal meu a preferat sa nu mearga). S-a ciocnit sampanie, s-au rostit toasturi. A luat cuvantul, intre altii, Petre Mihaileanu, un timp director al Editurii Stiintifice, care a vorbit despre figurile proeminente ale Cominernului din Brigazile Internationale. I-a pomenit pe Andre Marty, comandantul Brigazilor, si pe Luigi Longo (Gallo) comisarul politic, ulterior secretar general al PC Italian. Borila s-a innegrit la fata. Mihaileanu uitase sa-i pomeneasca numele.A urmat o tacere penibila. Mihaileanu il uitase si pe sinistrul Vittorio Vidali (Carlos Contreras), organizatorul asasianarii lui Andreu Nin la Barcelona si a lui Lev Trotki in Mexic.

Devotamentul de-o viata al lui Borila a fost pentru dogma marxist-leninista, pentru utopia criminala a comunismului de tip sovietic. Nu era un idealist, daca idealism inseamna o credinta inobilata  de sentimente umane. Idealisti au fost altii, si nu multi: Tudor Bugnariu, Petru Navodaru, Grigore Raceanu, Carol Neumann. Prieteniile sale erau strict politice. Era un fanatic. A condus institutii cheie, inclusiv Ministerul Controlului de Stat, un instrument de terorizare a aparatului guvernamental.

Era marginit, lipsit de cultura generala, un diletant care, asemeni celorlalti membri ai Biroului Politic, credea ca simplul fapt ca avea origine proletara il indrituia sa se pronunte in orice domeniu. Cariera lui Petre Borila este dovada ca regimul a fost unul ostil oricarei valori reale si ca s-a bazat in actiunile sale pe fanatismul netarmurit al unor personaje mediocre sau chiar sub-mediocre intelectual si anesteziate din punct de vedere moral.

Despre Valentin, Iordana, Daniel Valentin si relatiile dintre familiile Ceausescu si Borila:

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/04/26/senzational-daniel-valentin-nepotul-direct-al-lui-n-ceausescu-traieste-la-bucuresti/

Despre Brigazile Internationale:

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/07/27/hohotele-de-ras-ale-domnului-rogozanu-sau-cum-se-desfigureaza-istoria-secolului-xx/

http://www.contributors.ro/cultura/corabia-amagirilor-brigazile-internationale-din-spania/

http://www.stelian-tanase.ro/romanii-in-razboiul-civil-din-spania-episodul-doi/

http://www.lapunkt.ro/2013/01/22/spania-in-suflet-pasiunile-razboiului-civil-ieri-si-azi/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-petre-borila-intre-famiglia-comintern-si-familia-ceausescu/


Furtuna care se apropie? Protestele din Bulgaria si Brazilia

27/06/2013

Urmaresc cu atentie miscarile de protest din Bulgaria si Brazilia. In Bulgaria, ca si in alte state post-comuniste, cred ca avem de-a face cu ceea ce numesc reziduurile leniniste, o stare de nemultumire generala in raport cu iresponsabilitatea si cinismul clasei politice, ingroparea amintrii totalitarismului sub subredul edificiu al unui fals consens amnezic. Cu sau fara Facebook, cu sau fara twitter (acestea sunt doar tehnologii, nu ideologii), spiritul anti-establishment a revenit in tromba. In Brazilia, dupa anii de euforie corupt-socialista, are loc constituirea unei miscari nascuta din malaise, disconfort social, iluzii esuate, asteptari tradate. Evident, aceste proteste sunt eterogene, nu au o culoare politica unica. Profesorul Ken Jowitt a anticipat in cartea sa despre noua dezordine mondiala  valurile de revolta anti-establishment atunci cand scria despre “movements of rage” (miscari izvorate din furie sociala). Valoarea-cheie la ora actuala este increderea sociala. Transparenta genereaza incredere, opacitatea zamisleste suspiciune, neincredere.

Un sistem democratic se prabuseste atunci cand increderea in institutii si in reprezentantii politici  scade catastrofal. O tema fundamentala este independenta politicului in raport cu interesele corporatiilor si cu aranjamentele din umbra menite sa serveasca aceste interese. Este remarcabil faptul ca protestarii bulgari resping sloganele demagogic-nationaliste, izolationiste (adica pro-ruse) si anti-europene. In asemenea clipe, reformele radicale devin urgente, cu adevarat indispensabile. In egala masura, intarirea institutiilor statului de drept este conditia sine qua non a unei democratii liberale credibile. 

Despre cauzele si implicatiile crizei politica si sociala din Bulgaria iata un Memorandum al Centrului de Strategii Liberal din Sofic, condus de politologul Ivan Krastev:

Tens of thousands of people have been marching for 11 days now on the streets of the capital Sofia and in some of Bulgaria’s major cities. The mass protests were sparked by the decision of the Bulgarian Parliament to appoint Mr. Delyan Peevski as chief of the State Agency for National Security. After his resignation on the second day of the protest, its main demand became the resignation of the government of Mr. Oresharski, which has been built by the Bulgarian Socialist Party and the Movement for Rights and Freedoms representing the Turkish minority (together, both parties having exactly half of the seats in Parliament). Yet the government cannot survive without the support of the far-right populist party Ataka.

According to representative polling data, 85 percent of Bulgarians support the protest against the appointment of Mr. Peevski, a media mogul and politician, a front-man of corporate interests with strong influence over the last three governments. The respondents put remarkably little confidence in the current government and parliament at the beginning of their term (23 and 14 percent, respectively – lowest point since the 1990s), while only 18 percent reckon Oresharski’s cabinet will fulfill its full mandate.

Bulgaria protests for a second time in less than half a year, with the mass protests in February against the electricity monopolies having brought down the centre-right government of Mr. Borissov. The unrests from the last 11 days should be seen as a second wave of Bulgarian citizens’ anger with the political establishment from the transition who in society’s view has betrayed the values of democracy in the service of behind-the-screen corporate interests.

For the first time in years the civil society of Bulgaria is voicing strong demands for genuine reform of the ailing state institutions and for effective democracy. These demands for reform are home-grown and have a grass-roots pedigree. They are not the result of external pressures (e.g. from EU or international organisations). In fact, external bodies so far have been largely supportive of the status quo: for instance, both the Party of European Socialists and the European Popular Party have recently expressed support for the political leaders of the Bulgarian Socialist Party (member of PES), and GERB (member of the EPP), the former ruling party.

 These views are apparently not shared by the Bulgarian citizens. As their slogans demonstrate, the Bulgarians are protesting:

–    against the merging of public institutions with nationwide gray-economy groups: “No to the oligarchy!”

–    against clandestine  political deals: “No to behind-the-screen deals!; Transparency!

–    against the promotion of corporate interests presented in democratic garb: “No to façade democracy!”

–    against Bulgaria’s reneging on its European commitments and the accommodation of extreme nationalist-populists in power: “Bulgaria is Europe!”

 The peaceful protests in Bulgaria are momentous for the future of democracy in this country. They show that there is committed civil society which will no longer tolerate corporate takeover of public institutions, or unprincipled coalitions with nationalistic or irresponsible parties. Our hope is that the lack of violence and the civilized behaviour of the protesters will not make this protest go largely unnoticed internationally. In our judgement, the moment demands broad support for the democratic efforts of Bulgarian society. 

Iata ce scrie cunoscutul analist politic Carlos Alberto Montaner despre protestele din Brazilia:

La presidente Dilma Rousseff, demagógicamente, ha respaldado a los manifestantes, como si las protestas no fueran contra su gobierno, pero Brasil, desde hace más de una década, ha sido administrado por la izquierda y la sociedad comienza a decir que el Partido de los Trabajadores –el de Lula, el de Dilma—está compuesto por ladrones y sinvergüenzas que se las arreglan para gozar de impunidad. Unos perfectos hipócritas que, sin abandonar el discurso de la reivindicación de los humildes, han resultado tan corruptos como la derecha y el centro, pero mucho menos eficientes.

El riesgo que implica esta actitud, si se generaliza, es que en el país se oiga un fatídico grito que destruye los partidos políticos y les abre la puerta a la aventura y el disparate: “que se vayan todos”. A ver si lo entienden: la democracia liberal es un sistema que sólo funciona y prevalece si se gobierna bien y con apego a la ley. De lo contrario, un día viene el diluvio.

 http://www.lapatilla.com/site/2013/06/24/carlos-alberto-montaner-brasil-y-el-diluvio-que-viene/

http://www.curteaveche.ro/noua-dezordine-mondiala-extinctia-leninista.html

Despre capital social si incredere  in tranzitiile democratice, recomand volumul editat de profesorii Gabriel Badescu si Eric Uslaner:

http://www.amazon.co.uk/books/dp/toc/0415258146

 


ICR, incotro?

26/06/2013

Excelent articolul profesorului Ioan Stanomir aparut pe platforma LaPunkt. Este o analiza competenta a ce s-a petrecut in ICR in timpul mandatului lui Andrei Marga si al echipei sale. As adauga, cum am mai scris, ca Marga nu si-ar fi putut permite atacul nefast impotriva unei remarcabile institutii culturale, cu performante lesne identificabile, recunoscute si admirate deopotriva in tara si in strainatate, daca membrii Comitetului Director ar fi reactionat prompt si categoric. Perioada Marga s-a caracterizat prin arbitrariu, amatorism cras, lautarism, provincialism si dispret pentru modernitate. Sa speram ca noua conducere va reusi sa depaseasca o mostenire penibila si apasatoare. Reiau aici articolul lui Ioan Stanomir:

“O dată cu alegerea de către Senat a lui Lilian Zamfiroiu ca preşedinte, ICR intră, oficial,în epoca post – Marga. În pofida duratei  sale scurte, mandatul domnului Marga poate fi privit  ca unul dintre cele mai puternice atacuri întreprinse vreodată împotriva unei instituţii de cultură din România. Acceptarea naturii toxice  a moştenirii lăsate de domnul Marga este condiţia  obligatorie a pornirii unui efort, oricât de modest, de reînnoire a ICR.

Opţiune de compromis, noul preşedinte al ICR este confruntat, pe termen scurt şi mediu, cu o serie de alegeri şi de decizii.  Acestea privesc, inevitabil, abandonarea, imediată şi definitivă, a extravaganţelor umorale promovate de Andrei Marga.  Existenţa unui site populat de pamflete mediocre stilistic şi proliferarea unei reţele inutile de filiale în diferite oraşe ale României sunt doar două dintre amprentele epocii Marga- eliminarea acestor derapaje ar fi un semn de normalitate elementară. Aşteptările, modeste, nu ţin de modificarea radicală a orientării direcţiei de acţiune, ci privesc doar delimitarea de un stil primitiv şi clientelar de  promovarea culturală.

Ar fi util, în aceste clipe, să ne reamintim că  o parte dintre senatorii ce critică, astăzi, gestiunea  lui Andrei Marga sunt cei care, în vara anului trecut, au prezidat la naşterea unui hibrid normativ şi au incitat la decapitarea unei conduceri  vinovate, în ochii  lor, de păcatul “ politizării”. Dezordinea financiară şi  izolarea ICR sunt  consecinţele propriei lor  opţiuni-  regresul ICR le este imputabil şi  lor, în cea mai mare măsură.

Epurat, domesticit, îngenuncheat şi repopulat la vârf cu  amicii şi complicii dlui Marga, Institutul Cultural  Român din vara anului 2013 nu mai are nimic în comun cu entitatea vibrantă şi mobilă intelectuală din trecut- a supravieţuit doar o carcasă dominată de  protocronism şi de pulsiuni  viscerale. A ne imagina ca  votul din Senat va conduce, ca prin miracol, la o regăsire a drumului abandonat prin mutilarea legislativă a ICR ar fi o probă de  naivitate . ICR nu este şi nu mai poate fi cel din trecut.  Ceea ce se poate aştepta  este despărţirea de excese şi asumarea unei moderaţii comportamentale care să contrasteze cu insultele profetice ale domnului Marga. Un plus  de decenţă şi de reţinere  ar fi indiciul  depăşirii unui moment, dramatic, de rătăcire instituţională.”

http://www.lapunkt.ro/2013/06/26/dupa-marga-institutul-cultural-roman/


Se pensioneaza Ion Iliescu?

25/06/2013

Ion Iliescu pensionar in politica? Cine crede acest lucru subestimeaza personajul. Sistemele nu se pensioneaza. Ion Iliescu va iesi din politica doar cu picioarele inainte. Autoritatea sa in PSD este deopotriva carismatica si traditionala, spre a relua tiplogia weberiana. Nu pot oferi date precise, dar pot povesti doar o scena traita de mine personal in vara anului trecut. Sosisem la Bucuresti, stateam la Hotelul Starlights de pe strada Grigore Alexandrescu. Am iesit cu fiul meu si cu un bun prieten la un restaurant spaniol de pe Caderea Bastiliei. Cand im ajuns in salonul de la etajul I, la o masa imensa se afla intreaga echipa de conducere a PSD. La mijloc, alaturi, Ion Iliescu si “independentul” Sorin Oprescu. Am recunoscut-o pe Corina Cretu. Am trecut repede pe langa ei. Evident, ne-au observat, am auzit tot felul de soapte amuzante. Iliescu domina reuniunea cadrelor de conducere.

In acest timp, Adrian Nastase se afla la zece minute de mers pe jos, la Spitalul de Urgenta. Nastase devenise un paria, Iliescu era in continuare eroul partidului. Cat timp Iliescu este in forma (si inca este), structura interna de putere in PSD nu permite contestarea lui Don Corleone. Asa functioneaza mafiile. Oricine o va face, inclusiv Victor Ponta, se va trezi zdrobit. Sa mai adaug ca Iliescu este un Don Corleone care stie pe dinafara “Cursul Scurt de istorie al PC (b) al URSS”. Un Don Corleone cu ideologie.

Cat priveste ceea ce scrie istoricul Lucian Boia pe tema anului 2012, sunt de prea multe ori de acord cu domnnia sa pentru a-mi permite sa fiu macar o data in dezacord.  A existat un plan precis de inlaturare a “Cezarului” (a se citi textele Institutului PSD ce poarta numele fostului sef de cabinet al lui Adrian Nastase, Ovidiu Sincai). Cum am putea uita campaniile “Antenelor” pe tema “dictaturii lui Basescu”. Opinia publica a fost manipulata si conditionata prin actiuni propagandistice derulate sistematic, zi de zi, ceas de ceas. Cand Mihai Gadea isi va scrie memoriile (va veni si clipa aceasta!), vom afla multe. Nu stiu ce rol a avut Ponta, dar este cert ca planul a fost conceput de Dan Voiculescu si acolitii sai, intre care Crin Antonescu, omul care a ingropat adevarul PNL. Iliescu, probabil, l-a sanctionat favorabil. El retraia, in 2012, anul 1946. Ponta era un pion jucat de Iliescu si echipa Voiculescu. Scandalul plagiatului l-a radicalizat. A marsat cu ardoare. Restul e istorie recenta a unei tari care, cred sincer, nu merita aceasta aventura extrem de costisitoare.


Post-Marga: Cu calm si luciditate despre ICR

25/06/2013

Public mai jos un articol datorat filosofului Catalin Cioaba, aparut pe platforma Contributors.

“După demisia grăbită a lui Andrei Marga de la conducerea ICR, cei în drept să numească un nou preşedinte al instituţiei n-ar trebui, mai presus de orice, să se grăbească. S-au grăbit deja anul trecut, când – să nu uităm – Andrei Marga a ajuns în post înainte de vreme, prin forţarea demisiei predecesorului său, care mai avea doar şase luni de mandat şi ar fi putut duce la bun sfârşit o activitate recunoscută drept un succes.

Instituţia a fost însă fatal mutilată, trebuie s-o recunoaştem. Andrei Marga nu a făcut decât să desăvârşească această mutilare. Ce se va întâmpla oare acum cu „filialele“ interne, create atât de iresponsabil? Dacă Marga, în mod evident, nu a înţeles misiunea instituţiei pe care s-a grăbit să o acapareze, totuşi, la ora aceasta, poate că se mai găsesc oameni de la putere care – confruntaţi cu necesitatea unei noi numiri – să ţină cont şi de rostul pe care trebuie să-l aibă ICR.

De fapt, chiar de anul trecut, trecerea instituţiei în subordinea Senatului a însemnat începutul sfârşitului. Guvernul Ponta a smuls o întreagă structură de la locul ei cuvenit, transplantând-o într-un loc impropriu, adică la cheremul comisiilor din Senat. Nimic nu era mai coerent decât ca ICR – promotor al culturii române în străinătate, deci o verigă a politicii externe – să se afle în subordinea acelei instituţii care conduce, potrivit Constituţiei, politica externă a României. Tocmai de acest lucru ar trebui să ţină seama cei care vor să găsească o soluţie viabilă, eficientă şi pe termen lung pentru ICR.

Remarcabil este faptul că pretextul folosit pentru transplantul nereuşit de anul trecut a fost „politizarea excesivă“, când de fapt tocmai această mişcare a creat premisele politizării. Lucru confirmat din plin de felul în care se caută acum, printre funcţionari fără activitate culturală, o persoană oarecare pentru ocuparea acestui post.

USL ar trebui, e obligată să numească acum la ICR o personalitate de talia lui Horia Roman Patapiepici, care să garanteze funcţionarea corectă şi eficientă a instituţiei. Dacă nu are într-adevăr pe cine, atunci ar face bine să repună instituţia aceasta – totuşi foarte importantă – la locul cuvenit. Să o redea preşedinţiei. Avem destule motive să credem că Traian Băsescu, din moment ce fost în stare să numească din prima încercare un om potrivit, nu va da greş nici acum.”

http://www.contributors.ro/cultura/un-transplant-nereusit/

De asemenea:

http://www.revista22.ro/lilian-zamfiroiu-avizat-favorabil-pentru-functia-de-pre350edinte-icr–28024.html


Din lac in put: Victor Ponta intre Che Guevara si Adrian Nastase

23/06/2013

Spune-mi cine iti este modelul politic si moral ca sa-ti spun cine esti! Pentru Bill Clinton, de pilda, modelul a fost John F. Kennedy. Pentru George W. Bush a fost Ronald Reagan. Pentru Vladimir Putin, modelul ramane, neindoios, fostul sef al KGB, urmasul lui Brejnev in fruntea URSS, Iuri Andropov. Pentru Victor Ponta, iata, modelul este Adrian Nastase. Un personaj ajuns dupa gratii din motive de coruptie. Sa renunti la modelul exaltatului Che Guevara in favoarea arghirofilului Adrian Nastase inseamna a cadea din lac in put.

“Premierul Victor Ponta i-a urat, sambata, pe contul sau de Facebook, “La multi ani!” fostului lider social-democrat Adrian Nastase, in ziua in care acesta implineste 63 de ani. Victor Ponta a subliniat ca intotdeauna a avut ce invata de la Nastase si si-a manifestat certitudinea ca acesta va ramane acelasi model de intelepciune si maturitate politica:  “La multi ani, domnule Adrian Nastase! Recunosc ca intotdeauna am avut ce invata de la dumneavoastra. Sunt sigur ca veti ramane acelasi model de intelepciune si maturitate politica!”, a scris Ponta pe contul sau de Facebook.”

Am citit stirea de mai sus si mi-am amintit cum, impreuna cu regretata Tita Chiper, o mare jurnalista inzestrata cu un fantastic simt al umorului, ne imaginam, in anii 70, care ar fi lozincile scandate la un Congres PCR post-Ceausescu. Evident, era vorba de glorificarea propagandistica a presupusului succesor. In cazul Mizil, Tita isi inchipuia un grup de ilegalisti aparand pe scena si intonand: “Pe tovarasul Mizil/Il cunoastem de copil!”. In eventualitatea Burtica, deloc neverosimila, ne gandeam la un asemenea slogan: “De nimeni nu ne este frica/Cand in frunte e Burtica!”. Geniala a fost propunerea Titei in cazul unui activist cu un nume mai greu rimabil, Trandafir Cocarla: “De la reactor la tarla/Cu tovarasul Cocarla!” Sigur, ar fi putut sa rasune si aceasta mobilizatoare lozinca: “Va fi fluviu, nu o garla/Cu tovarasul Cocarla!”

In conditiile post-comuniste, cand FSN-ul, azi PSD, a preluat atatea metehne ale PCR, inclusiv ce cele ce tin de Agitprop, ma gandesc ca ar putea fi imaginata o sarbatorire a “modelului de intelepciune si maturitate politica” Adrian Nastase unde sa se scandeze, sub bagheta fostului sau doctorand, actualul premier al Romaniei: “Ne vom face mii de case/Sub tovarasul Nastase!” Ori, pentru Victor Ponta: “Ca otelul si ca fonta/Ne-ntareste Victor Ponta!”


Revolta proletara de la Berlin, iunie 1953: “Ich war, ich bin, ich werde sein”

21/06/2013

Acum 60 de ani, pe 17 iunie, muncitorii santierelor de constructii de pe Stalin Allee, in inima Berlinului de Rasarit, deci a zonei sovietice de ocupatie, s-au revoltat impotriva unui regim care se pretindea al lor. Propaganda comunista a sustinut, fara nicio proba, ca era vorba de o provocare urzita de “cercurile imperialiste si revansarde”. RIAS (Radioul din sectorul american) a fost demonizat drept adevaratul inspirator al insurectiei.

S-a deschis focul, politia est-germana, trupele regimului Pieck-Ulbricht si cele sovietice au conlucrat in sugrumarea unei revolte muncitoresti anti-totalitare. Era la putine luni de la moartea lui Stalin. Incepuse dezghetul. Insurectia proletara anticomunista din Berlinul de Est dovedea ca regimul era unul intemeiat pe minciuna, impostura si teroare. Renastea speranta, acel principiu celebrat de filosoful Ernst Bloch, al carui discipol, Wolfgang Harich, avea sa fie inchis pentru criticile la adresa sistemului birocratic-militarist. Revoltei non-violente a muncitorilor, regimul totalitar, dictatura SED (Partidul Socialist Unit din Germania, adica partidul comunist) i-a raspuns cu gloante. Pana si poetul marxist Bertolt Brecht, specialist in perverse rationalizari dialectice, a condamnat (esopic) represiunea.

Dictatura comunista s-a repliat, a mimat anumite concesii. In acelasi timp au fost eliminati din conducere unii demnitari acuzati de “liberalism mic burghez”. Walter Ulbricht si-a consolidat puterea, in special dupa ce a scapat de nemesis-ul de la Kremlin, Lavrenti Beria. La Budapesta, Imre Nagy demara “Noul Curs”. La Bucuresti, Gheorghiu-Dej si echipa sa promiteau ajustari economice in favoarea industriei usoare. Blocul Sovietic scartaia din toate incheieturile. Micii Stalini din statele satelizate nu stiau care le va fi viitorul.

Multi intelectuali care crezusera in promisiunile staliniste se desparteau de crezul fanatic de-odinioara. Incepea epopeea revizionismului marxist, cu iluziile si deziluziile sale. Se poate spune ca dezintegrarea “lagarului socialist” a demarat atunci, in acel insangerat iunie 1953, la Berlin. Gratie muncitorilor revoltati, a renascut libertatea. Peste doar trei ani, la Poznan avea loc o miscare similara, peste cateva luni izbucnea Revolutia Maghiara, strivita de tancurile sovietice. Revolutiile din 1989 au reluat traditia miscarilor independente anti-totalitare, au redescoperit acel tezaur pierdut al spiritului revolutionar despre care a scris candva Hannah Arendt unul dintre cele mai frumoase eseuri ale ei. Infranti de tancuri si gloante, muncitorii din Berlin, acei barbati si acele femei care au preferat. riscandu-si vietile, libertatea sclaviei,  au invins peste decenii, adeverind profetia poetului Ferdinand Freiligrath din poemul “Die Revolution” scris in 1851:

O nein, was sie den Wassern singt, ist nicht der Schmerz und nicht die Schmach –
        Ist Siegeslied, Triumpheslied, Lied von der Zukunft großem Tag!
Der Zukunft, die nicht fern mehr ist! Sie spricht mit dreistem Prophezein,
        So gut wie weiland euer Gott: Ich war, ich bin – ich werde sein!