Degradarea unui poet: Adrian Paunescu si comunismul dinastic

30/07/2013

Pe 20 iulie s-au implinit 70 de ani de la nasterea lui Adrian Paunescu, initial un poet de real talent care a devenit principala voce si principalul artizan al cultului lui Nicolae Ceausescu, hagiograful zelos si incontinent al “Epocii de Aur”, una dintre cele mai sinistre perioade din istoria Romaniei. Intre timp, cu sprijinul primarului Neculai Ontanu, Bucurestiul s-a “imbogatit” cu un bust al lui Paunescu. Merita amintit ca, imediat dupa ruptura generalului Pacepa cu dictatura lui Ceausescu, Adrian Paunescu a publicat, in fieful protocronist care era revista “Flacara”, un pseudo-poem de o agresivitate incalificabila, intitulat “Blestem tradatorului de tara”. Ideologia paunesciana, xenofoba, autarhica, anti-occidentala, patriotarda, de o asfixianta stridenta si penibila artificialitate, pompierista si gaunoasa, renaste sub ochii nostri.

Mircea Cartarescu a surprins perfect ce-a insemnat fenomenul Paunescu in economia simbolica a socialismului lui Ceausescu, in acea orgie propagandistica atat de prelnica lichelelor, canaliilor si lacheilor: “La sfarsitul anilor ’70, daca puneai in priza fierul de calcat, Paunescu vorbea si acolo, aproape la fel de mult ca si Ceausescu insusi. Caci destinul acestor doi oameni atat de asemanatori se impleteste inextricabil. Fara comunism si Ceausescu, Paunescu n-ar fi existat, asa cum parazitii sunt foarte specifici in alegerea gazdei. Cand revista “Flacara” nu l-a mai incaput, Paunescu a inventat cenaclul cu acelasi nume. Cenaclul Flacara a fost bucatica de zahar a propagandei ceausiste. A fost megafonul comunismului romanesc. Paginile ziarelor oficiale se umpleau, din cand in cand, de cearsafuri de poeme, cand despre Tovarasul, cand despre Tovarasa, poeme ce tasneau ca dintr-o fantana nesecata din pana bardului. Noi i-am citit cu nesat pe Nichita Stanescu, pe Dimov sau pe Sorescu, dar Paunescu facuse o asemenea cocina din propria viata, ca si dintr-a noastra, incat n-am mai avut rabdarea sa prefiram tone de gunoi ca sa gasim intre ele cateva poezii adevarate.”.

http://www.ziare.com/adrian-paunescu/cenaclul-flacara/mircea-cartarascu-paunescu-un-odios-propagandist-1056680

Reiau aici articolul meu “Menestrelul comunismului dinastic”, aparut pe “Contributors”, pe data de 5 noiembrie 2011.

“Atunci cand si-a inceput cariera poetica si jurnalistica, in a doua jumatate a anilor 60, Adrian Paunescu se visa un Evgheni Evtusenko, un bard anti-stalinist al Romaniei. Il sustinea pe Ceausescu cu fervoare, dar stia sa simuleze (ori poate ca era sincer pe atunci) un fel de prospetime a viziunii poetice, un simt al justitiei si o indignare clocotiroare in raport cu meschinariile birocratiei culturale. I-a cultivat pe Eugen Jebeleanu si pe Geo Bogza, a fost prieten cu Nichita Stanescu, cu Cezar Baltag, cu Ioan Alexandru si cu Alexandru Ivasiuc, avea o energie vulcanica, devenita legendara. Se declara anti-stalinist si poate ca si era la vremea aceea. Volumul “Istoria unei secunde” includea poeme ce pareau contestatare (“Rugaciunea lui Alfa catre Omega”). Ca redactor-sef adjunct al “Romaniei Literare” incuraja experimentele literare si publica interviuri ce pareau eretice. Imi amintesc, de pilda, un dialog publicat prin 1970 cu seful planificarii din epoca, Maxim Berghianu. La intalnirile lui Ceausescu cu scriitorii era printre cei care nu ezitau sa puna intrebari incomode. Totul insa sub semnul devotamentului pentru socialism, revolutie si partid. Paunescu din acea perioada reproducea iluziile revizionismului est european din perioada revolutiei maghiare si a liberalizarii poloneze. Era tarziu, dar nu era nici inutil, nici absurd. Ar fi putut merge mai departe in acea directie, ar fi putut coagula un grup de actiune intelectuala care sa sfideze dictatura. Nu a facut-o, a preferat pactul cu puterea si avantajele ce decurgeau din el. S-a mutat intr-o vila superba pe strada Sandu Aldea, se intanea cu odraslele potentatilor epocii cu care juca ping-pong si punea tara la cale. Le dedica poeme adulatoare.

A ajuns in Statele Unite cu o bursa in cadrul programului international de la Universitatea Iowa. Din jurnalul poetei Constantei Buzea (prima sa sotie), reiese ca America l-a nelinistit, l-a speriat, i-a creat un profund, irepresibil disconfort., A facut un interviu cu Mircea Eliade care a provocat multe discutii. Dupa ce i-a promis profesorului de la Universitatea din Chicago ca acel interviu (primul, dupa stiinta mea, acordat de Eliade unui scriitor/jurnalist din Romania comunista) ca textul ori va apare integral, ori nu va apare, si-a incalcat angajamentul. Nu si-a cerut niciodata scuze (Monica Lovinescu a comentat acid in epoca episodul). Discutia a aparut ciuntita, fara semnalarea pasajelor ce lipseau. Paunescu se transforma nu doar fizic (devenea obez vazand cu ochii), dar si psihologic. Relatiile cu puterea ajunsesera simbiotice. I s-a pus la dispozitie revista “Flacara” (l-a debarcat repede pe H. Dona, prietenul fostului sau protector Gogu Radulescu) si a tranformat acel saptamanal pana atunci insipid intr-o tribuna propagandistica de reala eficienta. A sustinut impostura protocronista. Avea jurnalismul in sange tot asa cum avea si cinismul oportunist. A inceput sa scrie panegirice tot mai desantate pentru “conducatorul care-a stiut si stie/ca sufletele noastre nu-s niste vami pustii”. L-a slavit pe Ceausescu in metafore pe cat de grandilocvente, pe atat de buimacitoare. Nu mai avea limite in dorinta de a fi trubadurul “Epocii de Aur”. Nu-i ajungea sa-l glorifice pe Ceausescu, a inceput sa o preamareasca si pe “savanta de renume mondial”. In chip ironic, pamfletul lui Eugen Barbu publicat prin 1980 ca prefata la antologia Paunescu din BPT surprindea personajul in enormul sau baroc caracterial. Paunescu si Barbu si-au unit fortele in lupta impotriva directiei lovinesciene din lumea culturala. Isi ofereau fara rusine serviciile ca hingheri ideologici. Sigur, nu a fost un versificator de duzina precum Vadim Tudor, dar textele sale ajunsesera ilizibile, labartate, dezgustator de lingusitoare. Era greu sa se imagineze o mai penibila degradare.

A fost rasplatit cu “Cenaclul Flacara”, platforma propriei ascensiuni mediatice. A rapit si a mistificat fenomenul folk pentru a atrage tineretul nonconformist. In acelasi timp, Cenaclul era locul unde se rosteau ode isteroide pentru Ceausescu. Transmis la Televiziune, era un instrument de imbecilizare nationala. Cultul personalitatii lui Ceausescu s-a bazat pe asemenea actiuni cu efecte toxice de lunga durata (dovada omagiile ce i se aduc in aceste zile!) Dupa accidentul de la Ploiesti, Paunescu si-a pierdut acest vehicol de participare la jocurile simbolice ale puterii. I-a trimis lui Ceausescu (dar si “delfinului” Nicu Ceausescu) texte in care il implora sa-l ierte, sa-l readuca in universul puterii. A scris el insusi ori a patronat pamflete abjecte impotriva marilor intelectuali ai exilului. In “Flacara” paunesciana a aparut o infamie semnata de Dinu Sararu (un pseudo-interviu cu mama lui Virgil Ierunca) menita sa-i compromita pe Ierunca si pe Monica Lovinescu.

Agonia terminala si prabusirea a dictaturii l-au surprins pe Paunescu pe post de lacheu dispretuit si de stapanii invinsi si de sclavii revoltati. Urmarit de multime pe strazile din centrul Capitalei, a incercat sa se refugieze la Ambasada SUA. A scapat fara o zgarietura. A revenit in registrul public fara ca vreodata sa-si exprime vreun regret. Acelasi Ion Iliescu care candva, ca prim secretar al Comitetului Judetean Iasi al PCR, refuzase sa permita performantele grotesti ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar” l-a acceptat si l-a incurajat ca politician in cadrul PDSR (azi PSD). A devenit senator, a scos revista cu numele incredibil “Totusi, iubirea”. Literar vorbind, Adrian Paunescu a incetat din viata cu decenii in urma. Moral, la fel. A fost un instrument benevol si primejdios al unui regim criminal pe intreg parcursul existentei sale. Efemera sa rebeliune morala din anii 60 a fost o revolta in genunchi. S-a emasculat etic si a capotat estetic. Am scris despre el in acesti termeni de-a lungul anilor. Nimic din ce s-a petrecut in ultimii ani nu ma face sa-mi schimb punctul de vedere. Dimpotriva.”

http://www.contributors.ro/cultura/menestrelul-comunismului-dinastic-sau-cine-a-fost-adrian-paunescu/

http://www.contributors.ro/cultura/ce-ar-fi-spus-monica-lovinescu-despre-adrian-paunescu/

http://www.contributors.ro/cultura/monumentele-infamiei-bust-pentru-paunescu-intelectualul-lui-ceausescu-iliescu-si-ponta/

Despre amnezie, lipsa de cainta si nesimtire:

https://tismaneanu.wordpress.com/2013/07/30/tortionarii-nu-regreta-nimic/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/degradarea-unui-poet-adrian-paunescu-si-comunismul-dinastic/


Bateau cu biciul: Tortionarii nu regreta nimic, ei injura de mama…

30/07/2013

 

Motto: “Istoria este verificarea cailor binelui si raului”– Nadejda Mandelstam, “Fara speranta”

Pentru Elsa, Anca si Mihaela Barbus, in memoria martirilor.

Doua sunt elementele care definesc profilul psihologic al securistului: cruzimea dusa la extrem si nesimtirea exacerbata. Securistul nu are convingeri, el sau ea executa (la propriu si la figurat). Este vorba de ceea ce Hannah Arendt identifica drept absenta gandirii. Comite Raul in chip automat, isi uraste victimele in chip rece. Neavand notiunea Binelui, nu poate intelege ce inseamna  frison etc, regret ori expiatiune. Cainta nu face parte din vocabularul si, cu atat mai putin, din lumea sentimentelor sale. Dupa ce a condus oribile anchete, securistul Ioan Soltutiu si-a petrecut anii dinainte pensionarii ca director administrativ al Bibliotecii Universitare din Cluj. Calaul suprem Alexandru Draghici a murit la Budapesta, tortionarul Plesita in Romania, fara sa fie fost atins cu o floare.

Gheorghe Enoiu, cel mai cumplit tortionar al Securitatii,coordonatorul anchetelor speciale, a murit linistit, in propriul sau pat. Primea, inteleg, o pensie imensa. Altii ca el continua sa se plimbe prin parcuri, beneficiaza de privilegii, profita de amnezia din jur. Seful statului a condamnat dictatura comunista drept ilegitima si criminala. Asa a fost. Dar instrumentele ei, cei care au aplicat cu sadic entuziasm ordinele conducerii comuniste, raman printre noi, liberi si insolenti. Ba unii dintre ei, intrebati daca recunosc ca au comis grave abuzuri si crime, ii injura de mama pe reporteri.

Despre acest individ, Alexandru Visinescu, fostul comandant al inchisorii tacerii, penitenciarul de la Ramnicu-Sarat, impotriva caruia IICCMER a depus recent o plangere penala (cum depusese si contra lui Enoiu), care isi permite sa recurga la sudalme ordinare impotriva ziaristilor, acum, la 88 de ani, cand regimul pe care l-a slujit a fost declarat de seful statului drept criminal si ilegitim, ne putem imagina cum se comporta pe vremea cand era un satrap de nimeni si de nimc ingradit. La Ramnicu Sarat se faceau injectii detinutilor direct prin pantaloni. Visinescu ii batea cu biciul. Aplica ceea ce limba de lemn a Securitatii desemna drept “metodele simplificate ale interogatoriului”, adica tortura bestiala. A sosit din plin momentul ca societatea civila sa se manifeste transant ca un radical catalizator al unei prea indelung amanate justitii politice si morale. Dreapta democratica romaneasca trebuie sa-si asume programatic acest imperativ.

http://www.lapunkt.ro/2013/07/31/cine-a-fost-alexandru-visinescu/

http://www.gandul.info/reportaj/la-88-de-ani-tortionarul-visinescu-da-cu-pumnul-ca-in-tinerete-futu-ti-cristosu-ma-tii-sa-ti-fut-11180639

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/investigatii/ion-ficioru-unul-dintre-cei-mai-duri-ofiteri-din-lagarele-comuniste-nu-regret-nimic-308893-pagina1.html#top_articol


Securitatea, o institutie criminala: Cazul inginerului Gheorghe Ursu

29/07/2013

Desi aflat intr-o scurta vacanta, citesc presa (americana, romaneasca etc). Privind natura criminala a Securitatii, institutia subordonata direct lui Nicolae Ceausescu, “sabie si scut” a dictaturii comuniste, sugerez citirea acestei zguduitoare scrisori deschise trimisa de Andrei Ursu, fiul inginerului si disidentului Gheorghe Ursu, un om ucis de securisti pentru ca a indraznit sa tina un jurnal in care scria adevarul. Sustin neconditionat si fara nicio rezerva pozitia domnului Andrei Ursu:

A fost ucis pentru scrisorile anti-ceausiste trimise la Europa Libera, pentru afisele anti-totalitare tinute la serviciu, pentru jurnalul in care demasca in detaliu crimele si ineptitudinea regimului Ceausescu. Si mai ales, asa cum rezulta din zecile de marturii ale colegilor si paznicilor de celula, pentru faptul ca nu a vrut sa-si divulge prietenii. (…) Domnule Presedinte, Domnule Prim-Ministru, stimati guvernanti, va rog sa folositi autoritatea cu care ati fost investiti pentru a dispune aplicarea legii si condamnarea tortionarilor securisti ai lui Gheorghe Ursu, pentru a se face dreptate, in sfirsit, memoriei unui om ucis pentru ca nu a acceptat dictatura. Ar fi adevarata masura de normalitate, de dreptate pentru cei care au suferit sub acel regim nelegitim si criminal. Fără această condamnare, “vom înainta greu, vom înainta continuând să cărăm în spate cadavrul propriului nostru trecut”.

http://www.revista22.ro/andrei-ursu-fiul-disidentului-gheorghe-ursu-cere-intro-scrisoare-deschisa-adresata-institutiilor-statului-condamnarea-celor-care-iau-omorit-tatal-29438.html


Perversitatea dezinformarii: Cu Ion Mihai Pacepa, la B1TV

27/07/2013

Motto: Era o vreme de murit/ceva ce nu s-a pomenit…(Dan Desliu, 1988)

Au trecut 35 de ani de cand Blocul Sovietic a primit o lovitura extrem de dureroasa: decizia unuia din sefii Securitatii externe din Romania (numarul doi in ierarhia institutiei), consilier prezidential si detinator al unor secrete unice, generalul Pacepa, de a rupe cu un sistem pe care ajunsese sa-l deteste organic. Nicolae Ceausescu a fost la un pas de apoplexie. Incepand din acea clipa, propaganda comunista din Romania a declansat o campanie turbata de compromitere a celui pe care dictatorul si ciracii sai il vedeau drept arhi-tradatorul. In acelasi timp, s-au facut eforturi imense de a identifica unde se afla si de a-l lichida. Nelinistitor dar nu tocmai surprinzator, dezinformarea in ceea ce priveste motivatiile si biografia lui Ion Mihai Pacepa continua si astazi. Dezinformarea este perversa tocmai pentru ca mizeaza pe naivitate, ignoranta, credulitate, chiar si pe buna credinta.

Se lanseaza scenarii abracadabrante conform carora ar fi fost agent sovietic. Ca s-ar fi straduit sa “denigreze” in Occident pesupusele merite ale grotescului tiran de la Bucuresti ca “adversar” al sovieticilor. Ca si cum spionajul economic nu era comis in favoarea Blocului Sovietic. Ca si cum reteaua Caraman se ocupa cu turismul. Serviciile secrete ale lui Ceausescu sunt idealizate drept pastratoarele “idealului national”. Romania este astazi membra in NATO, o organizatie pe care Securitatea a incercat sa o penetreze si sa o slabeasca. Acesta este un fapt, nu o poveste. Demonizarea cuiva care, prin ruptura de-acum 35 de ani, a servit interesele NATO, deci ale libertatii, in lupta cu despotismele de sorginte bolsevica, nu probeaza despartirea de un trecut abominabil. Se atribuie unei cunoscute personalitati americane cuvinte pe care acesta nu le-a rostit niciodata. Ma refer la dl R. James Woolsey, fost director al CIA. Se recurge asadar la minciuni crase, la desfigurarea intentionata a adevarului, la falsificari brutale ale unor fapte verificabile. Esenta dezinformarii este sa prezinte albul drept negru si negrul drept alb. Sa nu mi se spuna ca sunt maniheist: Securitatea a fost o institutie criminala. Acesta este, din punctul meu de vedere, un adevar incontestabil.

Generalul Ion Mihai Pacepa a publicat anul acesta o carte scrisa in colaborare cu profesorul Ronald J. Rychlak,  cu o introducere de R. James Woolsey, despre mecanismele, metodele si efectele dezinformarii. Este o lucrare esentiala pentr cei care vor sa inteleaga lumea in care traim, manipularile in care s-au specializat serviciile de informatii ale dictaturilor totalitare si ale urmasilor lor de azi. B1TV va transmite duminica o emisiune maraton care va include prezentarea filmului care acompaniaza cartea si un interviu cu Ion Mihai Pacepa.

Generalul Pacepa a demascat implicarea lui Nicolae Ceausescu si a serviciilor sale secrete in sustinerea terorismului global si in actiunile anti-NATO ale Pactului de la Varsovia. In conditiile in care propaganda comunista incerca sa confectioneze mitul unui Ceausescu campion al independentei, al unei linii autonome romanesti, Ion Mihai pacepa a demonstrat ca era vorba de diferente relativ minore intre Moscova si Bucuresti, ca in chestiunile fundamentale Romania era un membru loial al Blocului Sovietic. Cand Ceausescu proclama  ca ceea ce ne uneste este infinit mai important decat ceea ce ne desparte, el nu mintea. Ceea ce-i unea era angajamentul anti-democratic, anti-occidental, anti-capitalist, ura pentru tot ce inseamna stat de drept si respect pentru drepturile omului. This is the real point.

http://www.youtube.com/watch?v=MtwkKIabjn0&feature=player_embedded

Din EvZ:

Comentariile din film aparţin fostului director al CIA, James Woolsey,  fostului consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Reagan- Michael  Ledeen, congresmanului Frank Wolf, generalului Jerry Boykin, fostul secretar de  stat adjunct al Apărării- Richard Perle, Frank Gaffney- fost consilier al  Departamentului Apărării, Arnaud de Borchgrave – jurnalist “Newsweek” şi ” Washington Times”, Dr. Rachel Ehrenfeld- director of American Center for  Democracy, disidentul rus Yuri Yarim-Agaev, Wayne Barnes-fostul şef al  Departamentului pentru România al FBI şi Nina Khrushcheva, strănepoata lui  Nikita Hruşciov, profesoara la New York University, politologul Vladimir Tismăneanu, profesor la University of Maryland, precum şi alţi analişti şi  oficiali americani.

După difuzarea în premieră mondială a documentarului “Disinformation: The  secret strategy to undermine freedom”, două interviuri eveniment în ediţia  specială a Actualităţii Româneşti.

De la ora 19.00 un interviu în exclusivitate cu fostul director al CIA,  James Woolsey.

De la ora 21 un alt interviu în exclusivitate cu generalul Ion Mihai  Pacepa.


Recomandare de lectura: Despre speranta, dragoste si supravietuire in Gulag

27/07/2013

Profesorul britanic Orlando Figes este autorul unor carti excelente de istorie a Rusiei, inclusiv superba “Natasha’s Dance”. A scris despre ororile colectivizarii, despre strategiile salvarii individului in conditiile terorii generalizate. Amintesc aici remarcabilul volum “The Whisperers”, una din cele mai importante carti despre anii stalinismului dezlantuit. Am citit acum un volum bazat pe corespondenta, purtata vreme de peste opt ani, intre doi fost colegi, inainte de razboi, la Facultatea de Fizica a Universitatii din Moscova. Erau colegi de grupa, s-a nascut intre ei o iubire ce avea sa strapunga zidul totalitar menit sa sa distruga sentimentele umane. Este o carte adevarata,  profunda si emotionanta, o contributie esentiala la recuperarea dimensiunii subiective a istoriei acelor ani. Titlul cartii, aparuta in editie americana la Metroplitan Books in 2012, este un vers dintr-un poem al Annei Ahmatova: Just send me word…

Solzhenitsyn bravely wrote about the brutality of Stalin's network of gulags

El, Lev Miscenko, mobilizat in iunie 1941, dupa atacul german,  a a ajuns prizonier, a trecut prin lagarele naziste, a evadat, s-a reintors in patrie si a fost condamnat pentru “tradare si spionaj”. Ea, Svetlana, a trait evacuarea, foametea, a pierdut rude apropiate in razboi si a asteptat. Exista un celebru poem de Konstrantin Simonov despre iubitele care asteptatu necontenit, chiar atunci cand “plangeau pe grind galbenele ploi”. Figes se ocupa de destinul literar si politic al lui Simonov in “The Whisperers”.

Lev a fost deportat, a devenit zek (detinut in lagarele sovietice, asemeni haftling-ului din cele naziste), in zona arctica, la Peciora. Svetlana a lucrat la un institut de cercetari legate de cauciuc (era fiica unui mare specialist in acel domeniu). In chip miraculos, au ajuns sa-si scrie. Nu voi povesti aici care au fost tacticile de o imensa inventivitate pentru a putea comunica. Svetlana l-a vizitat, in pofida distantei imense si a nenumaratelor oprelisti. Ea ducea de fapt doua vieti: cea oficiala, de la Moscova, under era cercetatoare si o loiala membra a “colectivului”, chiar membra de partid. A doua viata, cea reala, era in scrisori, in putinele vizite, in pachetele trimise. Vorbim aici de peste 1,500 de scrisori, cel mai larg fond de acest gen existent la ora actuala. Ele se gasesc in arhiva Asociatiei “Memorial” din Moscova.

Orlando Figes le-a descoperit, le-a citit cu atentie, i-a contactat pe Lev si pe Sveta,a facut cu ei interviuri adancite,  a publicat acum acest volum extraordinar. Eu unul am citit cartea pe nerasuflate, m-am identificat cu personajele, am aflat enorm despre lumea din lagare si despre aceea din exterior. Destinul Svetei poate fi comparat cu acela al printeselor Maria Volkonskaia si Ekaterina Trubetkaia, sotiile a doi eroi decembristi, imortalizate in poemul lui Nekrasov “Femeile ruse”.

Nu este nimic fals, nimic artificial in corespondenta din acesti autentici exponenti a tot ce a avut mai nobil spiritul inteligentstiei ruse. Lev nu a fost Osip Mandelstam,  un poet genial. Sveta nu a fost Nadejda Mandelstam, marea marturisitoare, dar biografiile lor apartin aceluiasi spatiu al demnitatii agresate. Vorbesc aici despre o noblete modesta, durabila si demna. Intr-o scrisoare din martie 1952, Lev ii marturiseste Svetei pretuirea  sa netarmurita pentu femeile pe care le-a intalnit in viata: “Au fost atat de multe femei in viata mea ale caror calitati le admir incat niciun fel de exemple negative, intalnite direct ori ralatate, nu mi-ar putea schimba opinia.” (p. 229)

Prima scrisoare a fost trimisa de Lev matusii sale din Moscova, voind sa afle daca Sveta mai traieste (nu avusesera niciun fel de comunicare in anii razboiului). O ruga sa evite a o alerta, in caz ca este in viata. Nu voia sa-i faca rau prin relatiile cu un “ciumat”. De indata ce a aflat ca Lev traieste, Sveta i-a scris. Nicio secunda nu a acceptat ideea absurda ca ar fi tradat. Citez din Orlando Figes: “Like millions of other Soviet citizens, Sveta lived in a dual world of belief and doubt. In her public life she was a functionary of the Soviet system; her research on tyre production was necessary to the military-industrial complex which also rested on the exploitation of prisoners like Lev. But in her private life, emotionally, she identified completely with these prisoners, and tried to ease their suffering by sending money, food, and medicines.” (p. 219).

http://www.orlandofiges.co.uk/JustSendMeWordbyOrlandoFiges.php


Thomas Jefferson, unchiul Ho si Barack Obama (Updated)

25/07/2013

Motto:”What is the nature of the threat which communism brings to the free world? It is the threat of an all-powerful state, dedicated to the extinction of individual dignity and individual freedom–individualism, in short. To put it more simply, communism is the death of the soul. It is the organization of total conformity–in short, tyranny–and it is committed to making tyranny universal.”–Adlai E. Stevenson, 12 septembrie 1952

In politica trebuie facute compromisuri. Diplomatia implica anumite gesturi formale, ritualuri ale politetii, declaratii de curtoazie. Ceea ce insa nu inseamna renuntarea la adevar si inlocuirea istoriei reale prin mit. Pe scurt, nu vad nicio legatura intre parintii fondatori ai natiunii americane si Ho Si Min, dictatorul stalinist din Vietnamul de Nord. Ca acesta a tinut sa apara ca un mare luptator pentru independenta nationala e de necontestat. Ca i-a trimis scrisori lui Harry Truman este real. Scrisori la care acel admirabil om de stat a refuzat sa raspunda. Dar tot de necontestat este ca a dispretuit democratia, statul de drept, piata libera, pluralismul.

In octombrie 1987 am organizat la New York o conferinta intitulata “Will the Communist States Survive? The View from Within”. Intre participanti,cunoscutii disidenti Aleksandr Zinoviev, Eduard Kuznetsov, Agnes Heller, Svetozar Stojanovici, Geza Szocs, Dorin Tudoran, Carlos Alberto Montaner, Carlos Franqui, Jakub Karpinski, Humberto Belli si Duan Van Tuai. Acesta din urma era supravietuitor al GULAG-ului vietnamez. A scris una din cutremuratoarele marturii privind sistemul concentrationar din Vietnamul comunizat, a demascat regimul intemeiat de Ho Si Min drept unul ilegitim si criminal. Daca ar fi citit aceasta carte, daca ar fi ascultat marturisirile victimelor dictaturii fondate de “unchiul Ho”, presedintele Obama ar fi putut evita afirmatia buimacitoare ca despotul comunist vietnamez (nicidecum “liderul nationalist”) ar fi fost inspirat vreodata, in mod onest, de Declaratia de Independenta, de Constitutia americana si de cuvintele lui Thomas Jefferson.

“And we discussed the fact that Ho Chi Minh was actually inspired by the U.S. Declaration of Independence and Constitution, and the words of Thomas Jefferson. Ho Chi Minh talks about his interest in cooperation with the United States. And President Sang indicated that even if it’s 67 years later, it’s good that we’re still making progress.”

http://www.washingtonpost.com/business/obama-us-vietnam-committed-to-regional-asia-pacific-trade-deal-by-years-end/2013/07/25/23b72d3a-f543-11e2-81fa-8e83b3864c36_story.html

http://www.amazon.com/Vietnamese-Gulag-Doan-Van-Toai/dp/0671603507/ref=sr_1_1?s=books&ie=UTF8&qid=1374783428&sr=1-1

PS Pentru cei care pretind ca n-as indrazni sa scriu ce cred despre Guevara, guevarism, stangism, comunism, fascism, stalino-fascism etc in Statele Unite si ca imi rezerv analizele critice pentru spatiul romanesc (ori exclusiv est european), deci ca as practica un fel de dublu discurs, unul in “Orient”, altul in “Occident”:

http://frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/the-politics-of-resentment/

Update: Am citit recent cuvantarile electorale ale candidatului democrat la alegerile prezidentiale din 1952, Adlai Stevenson. Neindoios, un om extrem de inteligent. Un veritabil liberal anticomunist, o specie, din pacate, cvasi-disparuta. Pasaje memorabile, o proza politica impresionanta, precum si o intelegere remarcabila a pericolului totalitar comunist. Cartea, intitulata “Major Campaign Speeches of Adlai E. Stevenson”, a aparut acum sase decenii la Random House.

Motto-ul volumului este din William James, un text aparut pe 7 octombrie 1904, la care merita sa reflectam, tot cei care credem in libertate, moderatie si fermitate: “Reason is one of the very feebles of Nature’s forces, it you take it at one spot and moment. It is only in the very long runthat its effects become perceptible. Reason assumes to sette things by weighing them against one another without prejudice; but what affairs in the concrete are settled by is and always will be just prejudices, partialities, cupidities, and excitements. Appealling to reason as we do, we are in a sort of forlorn hope situation, like a small sandbank in the midst of a hungry sea ready to wash it out of existence. But sand banks grow when the conditions favor; and weak as reson is, it has the unique advantageover its antagonists that it activity never lets up and that it presses always in one direction, while man’s prejudices vary, their passions ebb and flow, and their excitements are intermittent. Our sandbank, I absolutely believe, is bound to grow–bit by bit it will get dyked and break-watered.”

Asemenea ganduri sunt de natura sa previna orice iluzii legate de monstruozitatile totalitare, mai vechi sau mai noi. Stevenson isi incheia prefata cartii cu ceea ce socot a fi nepieritoarele cuvinte ale lui Thomas Jefferson din scrisoarea catre John Tyler: “No experiment can be more interesting than that we are now trying, and we trust will end in establishing the fact, that man may be governed by reason and truth…” Increderea in ratiune si adevar este sansa cea mare a democratiilor in lupta cu inamicii lor.

A propos de cele mentionate in articol, imi scrie un bun prieten: “Cine il sfatuieste politic si strategic pe Barack Obama? Si cum poate fi ASTA expertiza Departamentului de Stat in privința Vietnamului? Ori a Consiliului de Securitate Nationala? Aici nu e doar lipsa de informație obiectiva ori stangismul nedisimulat al unui Presedinte. Trebuie văzut ceva mult mai rau, o contaminare cu pseudo-expertiza stangista a unor sectoare importante din instrumentele institutionale de evaluare si execuție a strategiei Statelor Unite. Ce face Obama nu mi se pare o gafa stanjenitoare, ci o rescriere cinica a istoriei trecute, pentru a deforma in sens ideologic istoria care se face. Ca toți stangistii, si Obama este un salvationist. Dar Obama e Presedintele Statelor Unite. A devenit salvationist aparatul de stat al SUA?”

Nu am un raspuns indeajuns de informat, de insider, pot face conjecturi pe baza datelor aflate in domeniul public. Presedintele Obama a exprimat ingrijorarea Statelor Unite legata de gravele incalcari ale drepturilor omului in Vietnam. Tot presedintele Obama a rostit cuvintele citate in articol. Abuzurile la adresa drepturilor omului au fost caracteristica dictaturii lui Ho Si Min si bolsevicilor vietnamezi. Deci, eu unul, vad o contradictie intre angajamentul anti-totalitar, pe de o parte, si complimentele facute unui tiran culpabil de asasinate in masa, pe de alta.

 


Diferenta romaneasca: Cristian Vasile despre noua carte a lui Lucian Boia

24/07/2013

“A spune că prezentul este opera trecutului pare o banalitate. Dar românilor trebuie din când în când să li se repete un astfel de truism. A făcut-o Lucian Boia în toamna anului trecut prin intermediul volumului De ce este România altfel? (Bucureşti: Editura Humanitas, 2012) – devenit între timp bestseller. Cartea a beneficiat de numeroase comentarii, recenzii etc. şi a avut un deosebit succes de piaţă (peste 40.000 de exemplare vândute).

Pretextul cărţii – „modul extravagant în care s-a derulat psihodrama politică din vara anului 2012 [care] a lăsat impresia că ţara e defectă“ (p. 5) – a condus la apariţia unui eseu istoriografic remarcabil, scris într-un stil accesibil, dar pornind de la evidenţe, fapte documentabile. Coborând în trecutul îndepărtat al României şi abordând problemele etnogenezei şi ale mileniului întunecat din istoria naţională (secolele III-XIII), cartea demitizează din nou şi aţâţă o dată în plus orgoliul patriotard al multora, inclusiv colegi de breaslă, de exemplu prin afirmaţii de genul: „E greu de spus cât «sânge roman» au românii, dar că au mai mult sânge slav decât roman este de domeniul evidenţei“ (p. 11). Sau: „Româna are o puternică încărcătură slavă…“ (p. 12), în timp ce „coloratura germanică a limbilor latine occidentale se limitează la nu prea multe cuvinte“.

Lucian Boia trece în revistă numeroase acumulări toxice strânse de-a lungul secolelor: întârzierea politică, instituţională, culturală; ruralitatea accentuată; vasalitatea faţă de vecini, situarea la margine; condiţia de frontieră (de unde a rezultat fie izolare, fie deschidere uneori excesivă generând forme fără fond); cultura supunerii; complexul românesc de inferioritate etc. Autorul găseşte de multe ori cele mai potrivite descrieri şi are dreptate atunci când prezintă spaţiul românesc, în special cel extracarpatic, drept un „teritoriu prea puţin structurat“. Pe urmele Katherinei Verdery, care se referea la regimul socialist, L. Boia expune în carte şi teza statului slab, care nu înseamnă neapărat stat neautoritar, ba dimpotrivă (p. 14): un stat slab este un stat care nu reuşeşte să prindă corpul social într-o reţea completă şi eficientă de instituţii şi de reguli. Tratarea regimului Ion Antonescu nu este punctul forte al lui Lucian Boia, nici în acest volum (p. 62), nici în altele. Pare că este vorba de o stângăcie istoriografică de nedepăşit. De asemenea, istoricii mai tineri de astăzi ar putea nuanţa sau corecta afirmaţii punctuale: „antisemitismul a fost destul de larg răspândit în societatea românească, deşi fără forme extreme [subl. n.] până în perioada celui de-al Doilea Război Mondial“ (p. 37). Este adevărat că Boia precizează şi termenul de comparaţie: violenţa antisemită autohtonă este „departe de pogromurile din Rusia ţaristă“.

Atunci când vorbeşte despre comedia politicii postcomuniste şi se referă la condamnarea regimului comunist, Lucian Boia – pe urmele unor colegi de breaslă foarte vocali, deveniţi între timp politicieni – face o confuzie între „ilegal“ şi „ilegitim“: „nu-mi dau seama ce urmări legale s-ar cuveni să aibă catalogarea – prin cei mai înalţi reprezentanţi ai ţării – a unui regim drept «ilegitim». Logic ar fi ca toate actele lui să fie lovite de nulitate, începând cu proclamarea Republicii“ (p. 110). În plus, urmări legale au fost: retrocedarea unor terenuri către foştii proprietari prin sentinţe, pornind de la declaraţia de condamnare a regimului comunist, publicată în Monitorul oficial, precum şi reabilitarea juridică a unor victime, condamnate pe nedrept în anii 1950. În consecinţă, concluzia istoricului – „în fapt nu a mai urmat nimic“ după 18 decembrie 2006 (p. 110) – este deformată, vădind cel puţin lipsă de documentare.

Evaluările lui Lucian Boia privind cauzele şi semnificaţiile crizei politice din 2012 încearcă să evite partizanatul, dar par să ignore una dintre problemele centrale ale verii politice fierbinţi a anului trecut: chestiunea independenţei justiţiei, a magistraturii. Pornind de aici, unii recenzenţi – alt¬minteri plini de elogii la adresa cărţii – i-au reproşat finalul ratat al volumului. De fapt, este vorba de ceva mai mult: Lucian Boia pare că neglijează – şi în ceea ce priveşte epocile anterioare – un silogism simplu, care cred că surprinde foarte bine realităţile politice româneşti: dacă nu există justiţie imparţială, înfloreşte corupţia; corupţia înseamnă subdezvoltare şi batjocorirea interesului public. Referirile la deficienţele majore ale sistemului judecătoresc din spaţiul românesc sunt firave, dacă nu chiar inexistente. Există vagi aluzii la „instituţii şi reguli“ ignorate, precum şi la neîncrederea în forţa (abstractă) a legilor (p. 38), dar nicăieri nu este scoasă în evidenţă absenţa din spaţiul românesc a unei justiţii independente. În fond, înainte de 1989 România nu a beneficiat de o reală separare a puterilor în stat; puterea judecătorească a fost mereu diminuată şi este greu de spus că au existat vreodată – în era modernă – organe imparţiale de urmărire penală. De fapt, şi acest aspect (sau mai ales el) a deosebit România de Occidentul democratic. Este o dimensiune ce aproape că nu se regăseşte în lucrare şi explică finalul, dincolo de posibile opţiuni politice şi apartenenţa la tabere intelectuale partizane.”

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=2110


Anatomia paternalismului: Tania Radu despre “Cartea presedintilor”

24/07/2013

“Cartea preşedinţilor curge cursiv şi sistematic. De la Ceauşescu la Băsescu, dar trecând în revistă şi interimari, şi potenţiali ocupanţi ai fotoliului de la Cotroceni, ori numai parţial asimilabili, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedinţii României vin şi ies din scenă în ordine cronologică. Cartea preşedinţilor este un titlu de că­pă­tâi al acestor ani, o spun de la bun î­n­ce­put. Este tabloul cel mai pregnant al de­ce­niilor postcomuniste, pe care le eva­lu­ea­ză din­tr-o perspectivă per­so­na­lă transparent asumată (ace­ea anticomunistă) şi pe baza unui element-cheie în în­ţe­legerea României din toate timpurile: profilul li­derilor.

Fără să o spună direct, Vla­dimir Tismăneanu scoate la suprafaţă conţinutul unei ob­sesii naţionale, pe care po­litologii o numesc în­de­obşte paternalism. De fapt, ea dă un nume stagnării procesului de ma­turizare socială lansat de Regele Carol I. Odată întrerupt, la sfârşitul perioadei in­terbelice, acel par­curs ce putea fi salvator a lăsat loc re­ţe­telor de infantilizare socială de sorginte bol­şevică, ale căror variante căznite şi traumatice le trăim şi azi. E sem­nificativ că iniţiatorul pasionantului dialog care este Cartea preşedinţilor, Cristian Pă­trăş­coniu, se desparte explicit tocmai de ele, în prefaţa volumului. Nu fără dreaptă amă­răciune lucidă, dar nici fără speranţă: „Am votat cel puţin o dată cu fiecare din­tre cei trei preşedinţi post-decembrie 1989 (…). Cu niciunul dintre ei nu voi mai vo­ta, în nicio condiţie, niciodată. Con­vin­gerea mea este că, dintre toţi preşedinţii României de până acum, deşi inegal, iar uneori brutal, din datorie, şi nu din în­cli­naţie, Traian Băsescu a făcut cel mai mult pentru democraţia de tip li­beral din Ro­mânia. Aştept însă un alt tip de preşedinte…“. (…)

… dia­logul îngăduie scurtături temporale su­culente, scapără de comparaţii, apropieri, contraste, ierarhizări. Toţi devin fas­ci­nan­te studii de caz, dar, în acelaşi timp, mi­ni-monografii ale variantelor de sistem po­litic între care balansează România până la tangaj, în căutarea echilibrului. Fac­tua­lul e adesea pus în valoare de contra­factual (ce fel de preşedinţi ar fi fost Ni­colae Manolescu sau Corneliu Coposu), în­tr-o savantă logică deductivă, hrănită pe de­desubt din substanţa vocaţiei pe­da­go­gice a lui Tismăneanu. Pentru că scopul fi­nal al acestei etalări de erudiţie istorico-politică este să provoace în mintea ci­ti­torului urgente clarificări. Îndrăznesc să spun că vor profita de a se fi supus acestui exerciţiu subtil şi adepţii opi­niilor celor doi interlocutori, şi opo­nenţii, dar mai ales indecişii.”

 http://www.revista22.ro/354ara-presedintilor-29171.html


UNESCO la ceasul Irina Bokova: Sa onorezi un asasin numit “Che” Guevara

22/07/2013

Ma inteb cum se simt reprezentantii Romaniei la UNESCO. Da fapt, nu ma intreb. Premierul tarii se numeste Victor Ponta, admirator declarat al noului Neceaev, aventurierul asasin Ernesto “Che” Guevara, fondatorul politiei secrete si al Gulagului cubanez. Daca in anii 60 nu se stiau toate crimele acestui “mantuitor”, azi ele sunt stiute de oricine vrea sa se informeze. Nu mai ai cum sa-l venerezi, daca mai o urma de moralitate, drept un idealist din categoria “purilor si nobililor”. Directoarea generala a UNESCO,  Irina Bokova, a fost o privilegiata a nomenclaturii, este o militanta activa a Partidului Socialist din Bulgaria, mandra de rolul tatalui ei, Gheorghi Bokov, redactor-sef la “Rabotnicesko Delo”, organul oficial al dictaturii lui Todor Jivkov. Decizia UNESCO de a adauga la Registrul sau Mondial  scrierile lui “Che” Guevara este obscena. Indemnuri la omor, la vendeta sociala, ele nu apartin niciunui tezaur umanist. Cum ar suna o “recuperare” similara scrierilor ideologului nazist Alfred Rosenberg? L-ar onora UNESCO in acelasi mod pe Joseph Goebbels? In Romania, secretarul general al Comisiei Nationale UNESCO este Ani Matei, fost presedinte al Uniunii Asociatiilor Studentilor Comunisti, mentionat in Raportul Final al Comisiei Prezidentiale. Dar ambasador t la UNESCO este un mare intelectual, un om care nu si-a ascuns convingerile anticomuniste, fondatorul Partidului Aliantei Civice, autorul “Dreptului la normalitate”, presedintele Uniunii Scriitorilor, directorul “Romaniei Literare”, profesorul N. Manolescu. Cum vede el aceasta situatie intr-adevar grotesca? I se pare normala? Tocmai pentru ca il respect, astept cu maxima nerabdare sa aud ce are de spus. (VT)

“With an impeccable instinct for venerating murderous thugs, the United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization (UNESCO) has now added to its Memory of the World Register the writings of Cuba’s Ernesto “Che” Guevara. That means that the documents generated by Che during his bloody career will now be treated as historical treasures, protected and cared for with the help of UNESCO. What’s next? The teachings of Stalin and Pol Pot?

For those who know nothing about Che except that he wore a beret, smoked cigars and continues to turn up as a splash of radical chic on t-shirts and adolescent wall posters, UNESCO’s move might sound reasonable. But if you bother to learn anything about who Che really was, or what he did, that impression curdles fast. Writing on Slate in 2004, author Paul Berman gave an excellent summary of Che’s character and career:

Che was a totalitarian. He achieved nothing but disaster. Many of the early leaders of the Cuban Revolution favored a democratic-socialist direction for the new Cuba. But Che was a mainstay of the hardline pro-Soviet faction, and his faction won. Che presided over the Cuban Revolution’s first firing squads. He founded Cuba’s “labor camp” system — the system that was eventually employed to incarcerate gays, dissidents and AIDS victims.”

Berman went on to say, “The modern-day cult of Che blinds us not just to the past but also to the present … I wonder if people who stand up to cheer a hagiography of Che Guevara … will ever give a damn about the oppressed people of Cuba — will ever lift a finger on behalf of the Cuban liberals and dissidents.”

Well, not at UNESCO they won’t.  Che’s works were nominated for UNESCO’s special attentions by Cuba and Bolivia, and to be added to the UNESCO Register the nomination had to be endorsed by UNESCO’s director-general, Irina Bokova. You might suppose that as a former Bulgarian government functionary, from the days when Bulgaria orbited the Soviet Union, Bokova would be aware of the horrors behind Che’s radical “cool.” But Bokova appears to suffer from a longstanding infatuation with Cuba’s repressive regime. Just last November she dropped by Havana to sing the praises of Cuba’s educational system — either oblivious or indifferent to the censorship and dreary ideological  indoctrination that are the hallmarks of Cuban schooling.”

http://pjmedia.com/claudiarosett/unescos-grotesque-embrace-of-che-guevara/


Amurgul impenitentului politruc: Despre Ion Iliescu si mostenirea sa

21/07/2013

Viziunea politica a nedezmintitului politruc Ion Iliescu este una intemeiata pe vendeta, minciuna si exclusivism. Nici vorba sa-si asume vreo responsabilitate, vreo culpa. Crescut in cultura politica a bolsevismului, Iliescu ramane prizonierul ei.  Este drept ca orice om de stat are, in democratiile asezate, dreptul la o batrinete cat mai putin agitata. Prin forta lucrurilor, nu poate fi insa si cazul unui presedinte sub mandatul caruia a curs singe nevinovat pe strazi: dupa 22 decembrie 1989, in 13-15 iunie 1990, etc. Rudele si aliatii morali ai victimelor nu pot si nu trebuie sa taca. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la peste 80 ani, un om bantuit  de trecutul cu care a refuzat sistematic sa se impace. Din ratiuni lesne de inteles, n-a scos la iveala vinovatii. Dimpotriva, a oferit oricarui suspect inalta sa protectie.  Odinioara capabil de unele nuante, el nu poate gandi decat maniheist, revansard si clientelar. Multi dintre protejatii sai se afla dupa gratii.  Altii se pregatesc sa ajunga acolo. Cazul Omar Hayssam este revelator.

Intoxicat cu panglicile propagandei fesenisto-useliste, Ion Iliescu nu poate concepe ca mai suntem unii care credem in valori, ca nu totul este un aranjament material.  Ion Iliescu a fost un aparatcik obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia in momentul cand regimul intrase in paranoia terminala.  Nu a fost un Nagy sau un Dubcek.  Nu a fost un Gorbaciov a la roumaine. Dupa 1989, ar fi putut sa sustina democratizarea veritabila. A ales si a sustinut formula unei restauratii neo-comuniste (cu o ideologie in care bolsevismul rezidual se ingemana cu un populism etnocentric agresiv).  S-a opus cat a putut liberalizarii economice, reformei morale, terapiei-soc in economie, pluralismului autentic si decomunizarii.  A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanta din 1996 a contrecoeur.  Discursul sau de la Alba Iulia din noiembrie 1995 prevestea apocalipsa in cazul victoriei CDR.  Atunci a scris Cristian Tudor Popescu in Adevarul un articol antologic despre “Ranjetul bolsevic al presedintelui Iliescu”.  In ultimul sau mandat a acceptat sa mearga in directia NATO si UE, patronand in acelasi timp structuri mafiotice care au parazitat (“mexicanizat”) economia si societatea acestei tari.  Nu a a rupt niciodata categoric cu ideologia si sistemul pe care le-a servit vreme de decenii. Fostii sai colegi din conducerea PCR (Stefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, chiar prietenul si fostul protector Paul Niculescu-Mizil) nu l-au iertat pentru ca i-a “tradat” si pentru ca nu le-a grabit amnistierea.  De fapt, nu a facut-o pentru ca intoate actiunile pe care le-a prezentat drept realiste a fost vorba de calcule oportuniste.  Voia sa dovedeasca o fictiva despartire de aparatul vechiului regim. Timp in care ii promova pe Hrebenciuc, Cozmanca si chiar pe Adrian Paunescu. Din comunismul paria al lui Dej si Ceausescu (spre a relua conceptul lui Ken Jowitt), s-a nascut post-comunismul paria al lui Ion Iliescu.

 

 

Ar fi de adaugat ca Ion Iliescu nu a fost niciodata exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi insemnat o sanctiune de partid, si inca una extrem de grava.  Pur si simplu, in 1984, deci destul de tarziu, el nu a a fost reales in CC.  Din care facuse parte, fara sa cracneasca, incepand cu anul 1965.  Douazeci de ani!  De fapt, dupa stiinta mea, Iliescu nu a fost niciodata sanctionat pe linie de partid, proba a indefectibilei sale discipline. Nu a  semnat, in martie 1989,  ”Scrisoarea celor 6″.  Din surse de credibile, am aflat ca a fost invitat sa semneze si ca s-a derobat.  La fel, in cartea de dialoguri Marele soc, aparuta in 2004, cu cateva luni inainte de expirarea ultimuili sau mandat, Iliescu a evitat sa dea un raspuns lipsit de ambiguitati la intrebarile mele pe acest subiect.  A reactionat indignat si ulcerat impotriva biografiei sale continuta in anexa Raportului Final al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste.  Regimul Iliescu a fost intemeiat pe amnezie, pe siluirea istoriei si pe minciuna. In acest sens, si nu numai, a fost unul situat in prelungirea comunismului. Dar societatile, ca si indivizii, traiesc ceea ce psihanaliza numeste reintoarcerea a ceea ce a fost refulat.  A trebuit sa se confrunte cu acest proces de purificare, de redresare morala generalul Augusto Pinochet in Chile. Generalul Wojciech Jaruzelski in Polonia nu are nici el o batranete calma.  Viitorii ani, nu ma indoiesc, nu vor fi unii in care Ion Iliescu sa beneficieze in continuare de privilegiile uitarii.  Sunt prea multi cei care nu vor sa mai fie, vorba Monicai Lovinescu, orfanii curajului si ai adevarului.

Sunt unii care sustin ca de fapt nu a existat un proiect neo-comunist dupa 1990.  Ca singur Iliescu ar fi putut dori un asemenea regim, ca nu era asadar o aspiratie a grupului hegemonic.  Nu neg ca impulsul utopic nu mai exista de multa vreme in Romania si in genere in statele din Blocul Sovietic (desi perestroika a fost de fapt ultima utopie comunista).  Dar , in 1990, Iliescu, Martian Dan, Barladeanu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Virgil Magureanu, Voican-Voiculescu si altii din echipa de varf ramaneau atasati de o viziune etatist-colectivista, autoritarista, corporatista, paternalista, xenofoba, anti-oocidentala, anti-liberala si anti-intelectuala.   O putere neo-comunista?  Neo-fascista?  Daca ne gandim la rangile minerilor, analogia cu fasciile, cu detasamentele de asalt,  nu ar fi chiar deplasata… Ion Iliescu ar vrea sa intre in istorie ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decat un activist mai putin grobian, mai putin diletant si mai putin obscurantist decat cei mai multi dintre colegii sai de inalta nomenklatura.  Dupa 1990, a fost promotorul unui neo-comunism (ori cripto-comunism) care a esuat lamentabil.  Dar care a lasat in urma victime umane, cinism, pesimism, iresponsabilitate, jefuirea tarii, intarzieri si pierderi uriase la capitolele stat de drept, justitie politica si morala, reforme si modernizare.

A fost Iliescu o personalitate importanta? Fireste, intrucat Romania de azi poarta in mare masura amprenta deciziilor sale.  USL-ul este mostenitorul sistemului Iliescu. A fost rolul sau istoric benefic?  Ma indoiesc.  Nu trebuie sa fii “intelectualul lui Basescu” pentru a nota aceste lucruri. Este suficient sa nu suferi de orbire.