Liberalismul conservator: Cristian Vasile despre o noua carte de Ioan Stanomir

Citesc in numarul pe luna iunie al excelentei reviste clujene “Apostrof”, condusa de Marta Petreu, o densa si incitanta recenzie semnata de istoricul Cristian Vasile la noua carte a profesorului Ioan Stanomir. Regandirea traditiei junimismului politic este un proiect meritoriu pe care Ioan Stanomir il construieste de ani buni, cu pasiune, inteligenta morala si eruditie. (VT)

“Recent, parcă pe urmele istoricului I. C. Filitti (pe nedrept neglijat astăzi), Ioan Stanomir a întreprins un efort notabil de reconsiderare culturală, ideologică şi istoriografică a junimismului politic, demers care s-a concretizat în volumul Junimismul şi pasiunea moderaţiei (Bucureşti: Editura Humanitas, 2013). Definit ca viziune asupra naturii umane şi a comunităţii, fondată pe valorile opuse programatic radicalismului de după 1789 (p. 8), junimismul apare în carte ca o direcţie liberal-conservatoare, întemeiată pe moderaţie, echilibru, prudenţă şi alegere a „drumului de mijloc“. Educaţia junimistă înseamnă: spirit critic, luciditate şi libertate (p. 26), iar autorul pare că pledează pentru asumarea în postcomunism a unui tip de pedagogie neojunimistă.
Ioan Stanomir remarcă faptul că, în realitate, conservatorii – la o recitire atentă a surselor şi a istoriei politice – sunt parte a unui trunchi liberal autohton care îşi are originile în proiectul de modernizare de după 1829 (p. 44). Nu este chiar o afirmaţie originală, dar autorul aduce în sprijinul ei şi alte argumente solide. De fapt, aproape că se întreabă: cine sunt adevăraţii liberali? Pentru că junimiştii şi, în general, conservatorii rezistă mai bine în epocă tentaţiei xenofobe, antisemite, atât de răspândite în lumea intelectuală şi politică: „Liberalismul românesc este, la 1866-1870, şi un rezervor din care se alimentează antisemitismul local“ (p. 51). Este o carte incomodă şi pentru că formulează implicit rezerve puternice faţă de programul radical al Revoluţiei de la 1848 sau, mai bine zis, al spiritului revoluţionar prea legat de momentul 1789 francez. Ioan Stanomir echivalează de fapt critica junimistă la adresa raţionalismului politic cu respingerea radicalismului din viaţa publică.
Volumul semnat de profesorul de drept constituţional stârneşte şi întrebări legitime legate de evoluţia scrisului istoric despre Junimea şi junimism între 1948 şi 1989. Au existat ordine/directive politice şi editoriale specifice pentru acest subiect istoric (şi politic)? Când şi de ce au existat puncte de inflexiune de-a lungul perioadei comuniste? Aşa cum se ştie, îndeosebi după 1963-1964 se produce o reabilitare (parţială) a Junimii, a lui Titu Maiorescu, dar junimismul politic continuă să fie damnat, indezirabil. La fel cum Titu Maiorescu este (re)descoperit ca filosof şi teoretician al culturii (vezi Simion Ghiţă, Titu Maiorescu: Filozof şi teoretician al culturii, Editura Ştiinţifică, 1974), dar nu şi ca gânditor politic şi social.
Lucrarea lui Ioan Stanomir provoacă la reflecţie în ceea ce priveşte studiul istoriografic şi, în plus, bibliografia şi evaluările autorului legate de cum s-a scris istoria junimismului ridică şi alte întrebări. Spre exemplu, ce este şi cine este un istoric profesionist în România de dinainte de 1989. Pentru că, pe lângă subiectul ca atare adus în discuţie (Junimea, junimismul politic, necesitatea unei clase de mijloc, o stare a treia), cartea lui Ioan Stanomir – prin referirile la literatura de specialitate, la ceea ce s-a scris înainte şi după 1989, înainte şi după 1945 – contrazice şi o percepţie bine încetăţenită sau măcar o nuanţează. Există o anumită reprezentare cu privire la modul de a scrie istorie sub comunism: la Institutul de istorie a partidului comunist (ISISP) existau politrucii, la institutele Academiei supravieţuiesc istorici profesionişti care, dincolo de câteva compromisuri, realizează o istorie onestă, mult mai puţin afectată de ideologie. Fireşte, în mare parte aceasta este şi realitatea. Dar pot fi şi excepţii. Punctual, direct şi indirect, Ioan Stanomir ni le indică. Din ceea ce scrie, se vădeşte faptul că un Anastasie Iordache, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga“ (cu al său volum Originile conservatorismului din România şi rezistenţa sa în faţa procesului de modernizare, 1821-1882, Editura Politică, 1987) este mai dogmatic decât un Ion Bulei, cercetător la Institutul Partidului, care publicase în acelaşi an şi la aceeaşi editură o carte mai puţin ideologică – Sistemul politic al României moderne: Partidul Conservator.

Ioan Stanomir plasează cazul junimismului politic într-un context mai larg, european, cu raportări adecvate la scrierile unor Edmund Burke, Alexis de Tocqueville şi François Guizot. Probabil, această carte anticipează un volum despre Edmund Burke şi receptarea lui în spaţiul autohton; s-ar putea întrevedea într-un viitor ceva mai îndepărtat şi o lucrare a aceluiaşi Ioan Stanomir despre paşoptism şi paşoptişti, rezultând de aici un triptic absolut necesar despre cultura şi politica românească în secolul al XIX-lea. Fără să îşi fi propus, Junimismul şi pasiunea moderaţiei intră într-un cordial dialog polemic cu volumul datorat lui Adrian Marino şi Sorin Antohi (Al treilea discurs: Cultură, ideologie şi politică în România, Editura Polirom, 2001) care sugera neopaşoptismul drept model pentru România postcomunistă.”

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=2096

Comments are closed.

%d bloggers like this: