Anatomia paternalismului: Tania Radu despre “Cartea presedintilor”

“Cartea preşedinţilor curge cursiv şi sistematic. De la Ceauşescu la Băsescu, dar trecând în revistă şi interimari, şi potenţiali ocupanţi ai fotoliului de la Cotroceni, ori numai parţial asimilabili, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedinţii României vin şi ies din scenă în ordine cronologică. Cartea preşedinţilor este un titlu de că­pă­tâi al acestor ani, o spun de la bun î­n­ce­put. Este tabloul cel mai pregnant al de­ce­niilor postcomuniste, pe care le eva­lu­ea­ză din­tr-o perspectivă per­so­na­lă transparent asumată (ace­ea anticomunistă) şi pe baza unui element-cheie în în­ţe­legerea României din toate timpurile: profilul li­derilor.

Fără să o spună direct, Vla­dimir Tismăneanu scoate la suprafaţă conţinutul unei ob­sesii naţionale, pe care po­litologii o numesc în­de­obşte paternalism. De fapt, ea dă un nume stagnării procesului de ma­turizare socială lansat de Regele Carol I. Odată întrerupt, la sfârşitul perioadei in­terbelice, acel par­curs ce putea fi salvator a lăsat loc re­ţe­telor de infantilizare socială de sorginte bol­şevică, ale căror variante căznite şi traumatice le trăim şi azi. E sem­nificativ că iniţiatorul pasionantului dialog care este Cartea preşedinţilor, Cristian Pă­trăş­coniu, se desparte explicit tocmai de ele, în prefaţa volumului. Nu fără dreaptă amă­răciune lucidă, dar nici fără speranţă: „Am votat cel puţin o dată cu fiecare din­tre cei trei preşedinţi post-decembrie 1989 (…). Cu niciunul dintre ei nu voi mai vo­ta, în nicio condiţie, niciodată. Con­vin­gerea mea este că, dintre toţi preşedinţii României de până acum, deşi inegal, iar uneori brutal, din datorie, şi nu din în­cli­naţie, Traian Băsescu a făcut cel mai mult pentru democraţia de tip li­beral din Ro­mânia. Aştept însă un alt tip de preşedinte…“. (…)

… dia­logul îngăduie scurtături temporale su­culente, scapără de comparaţii, apropieri, contraste, ierarhizări. Toţi devin fas­ci­nan­te studii de caz, dar, în acelaşi timp, mi­ni-monografii ale variantelor de sistem po­litic între care balansează România până la tangaj, în căutarea echilibrului. Fac­tua­lul e adesea pus în valoare de contra­factual (ce fel de preşedinţi ar fi fost Ni­colae Manolescu sau Corneliu Coposu), în­tr-o savantă logică deductivă, hrănită pe de­desubt din substanţa vocaţiei pe­da­go­gice a lui Tismăneanu. Pentru că scopul fi­nal al acestei etalări de erudiţie istorico-politică este să provoace în mintea ci­ti­torului urgente clarificări. Îndrăznesc să spun că vor profita de a se fi supus acestui exerciţiu subtil şi adepţii opi­niilor celor doi interlocutori, şi opo­nenţii, dar mai ales indecişii.”

 http://www.revista22.ro/354ara-presedintilor-29171.html

Comments are closed.

%d bloggers like this: