Diferenta romaneasca: Cristian Vasile despre noua carte a lui Lucian Boia

“A spune că prezentul este opera trecutului pare o banalitate. Dar românilor trebuie din când în când să li se repete un astfel de truism. A făcut-o Lucian Boia în toamna anului trecut prin intermediul volumului De ce este România altfel? (Bucureşti: Editura Humanitas, 2012) – devenit între timp bestseller. Cartea a beneficiat de numeroase comentarii, recenzii etc. şi a avut un deosebit succes de piaţă (peste 40.000 de exemplare vândute).

Pretextul cărţii – „modul extravagant în care s-a derulat psihodrama politică din vara anului 2012 [care] a lăsat impresia că ţara e defectă“ (p. 5) – a condus la apariţia unui eseu istoriografic remarcabil, scris într-un stil accesibil, dar pornind de la evidenţe, fapte documentabile. Coborând în trecutul îndepărtat al României şi abordând problemele etnogenezei şi ale mileniului întunecat din istoria naţională (secolele III-XIII), cartea demitizează din nou şi aţâţă o dată în plus orgoliul patriotard al multora, inclusiv colegi de breaslă, de exemplu prin afirmaţii de genul: „E greu de spus cât «sânge roman» au românii, dar că au mai mult sânge slav decât roman este de domeniul evidenţei“ (p. 11). Sau: „Româna are o puternică încărcătură slavă…“ (p. 12), în timp ce „coloratura germanică a limbilor latine occidentale se limitează la nu prea multe cuvinte“.

Lucian Boia trece în revistă numeroase acumulări toxice strânse de-a lungul secolelor: întârzierea politică, instituţională, culturală; ruralitatea accentuată; vasalitatea faţă de vecini, situarea la margine; condiţia de frontieră (de unde a rezultat fie izolare, fie deschidere uneori excesivă generând forme fără fond); cultura supunerii; complexul românesc de inferioritate etc. Autorul găseşte de multe ori cele mai potrivite descrieri şi are dreptate atunci când prezintă spaţiul românesc, în special cel extracarpatic, drept un „teritoriu prea puţin structurat“. Pe urmele Katherinei Verdery, care se referea la regimul socialist, L. Boia expune în carte şi teza statului slab, care nu înseamnă neapărat stat neautoritar, ba dimpotrivă (p. 14): un stat slab este un stat care nu reuşeşte să prindă corpul social într-o reţea completă şi eficientă de instituţii şi de reguli. Tratarea regimului Ion Antonescu nu este punctul forte al lui Lucian Boia, nici în acest volum (p. 62), nici în altele. Pare că este vorba de o stângăcie istoriografică de nedepăşit. De asemenea, istoricii mai tineri de astăzi ar putea nuanţa sau corecta afirmaţii punctuale: „antisemitismul a fost destul de larg răspândit în societatea românească, deşi fără forme extreme [subl. n.] până în perioada celui de-al Doilea Război Mondial“ (p. 37). Este adevărat că Boia precizează şi termenul de comparaţie: violenţa antisemită autohtonă este „departe de pogromurile din Rusia ţaristă“.

Atunci când vorbeşte despre comedia politicii postcomuniste şi se referă la condamnarea regimului comunist, Lucian Boia – pe urmele unor colegi de breaslă foarte vocali, deveniţi între timp politicieni – face o confuzie între „ilegal“ şi „ilegitim“: „nu-mi dau seama ce urmări legale s-ar cuveni să aibă catalogarea – prin cei mai înalţi reprezentanţi ai ţării – a unui regim drept «ilegitim». Logic ar fi ca toate actele lui să fie lovite de nulitate, începând cu proclamarea Republicii“ (p. 110). În plus, urmări legale au fost: retrocedarea unor terenuri către foştii proprietari prin sentinţe, pornind de la declaraţia de condamnare a regimului comunist, publicată în Monitorul oficial, precum şi reabilitarea juridică a unor victime, condamnate pe nedrept în anii 1950. În consecinţă, concluzia istoricului – „în fapt nu a mai urmat nimic“ după 18 decembrie 2006 (p. 110) – este deformată, vădind cel puţin lipsă de documentare.

Evaluările lui Lucian Boia privind cauzele şi semnificaţiile crizei politice din 2012 încearcă să evite partizanatul, dar par să ignore una dintre problemele centrale ale verii politice fierbinţi a anului trecut: chestiunea independenţei justiţiei, a magistraturii. Pornind de aici, unii recenzenţi – alt¬minteri plini de elogii la adresa cărţii – i-au reproşat finalul ratat al volumului. De fapt, este vorba de ceva mai mult: Lucian Boia pare că neglijează – şi în ceea ce priveşte epocile anterioare – un silogism simplu, care cred că surprinde foarte bine realităţile politice româneşti: dacă nu există justiţie imparţială, înfloreşte corupţia; corupţia înseamnă subdezvoltare şi batjocorirea interesului public. Referirile la deficienţele majore ale sistemului judecătoresc din spaţiul românesc sunt firave, dacă nu chiar inexistente. Există vagi aluzii la „instituţii şi reguli“ ignorate, precum şi la neîncrederea în forţa (abstractă) a legilor (p. 38), dar nicăieri nu este scoasă în evidenţă absenţa din spaţiul românesc a unei justiţii independente. În fond, înainte de 1989 România nu a beneficiat de o reală separare a puterilor în stat; puterea judecătorească a fost mereu diminuată şi este greu de spus că au existat vreodată – în era modernă – organe imparţiale de urmărire penală. De fapt, şi acest aspect (sau mai ales el) a deosebit România de Occidentul democratic. Este o dimensiune ce aproape că nu se regăseşte în lucrare şi explică finalul, dincolo de posibile opţiuni politice şi apartenenţa la tabere intelectuale partizane.”

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=2110

Comments are closed.

%d bloggers like this: