Recomandare de lectura: Despre speranta, dragoste si supravietuire in Gulag

Profesorul britanic Orlando Figes este autorul unor carti excelente de istorie a Rusiei, inclusiv superba “Natasha’s Dance”. A scris despre ororile colectivizarii, despre strategiile salvarii individului in conditiile terorii generalizate. Amintesc aici remarcabilul volum “The Whisperers”, una din cele mai importante carti despre anii stalinismului dezlantuit. Am citit acum un volum bazat pe corespondenta, purtata vreme de peste opt ani, intre doi fost colegi, inainte de razboi, la Facultatea de Fizica a Universitatii din Moscova. Erau colegi de grupa, s-a nascut intre ei o iubire ce avea sa strapunga zidul totalitar menit sa sa distruga sentimentele umane. Este o carte adevarata,  profunda si emotionanta, o contributie esentiala la recuperarea dimensiunii subiective a istoriei acelor ani. Titlul cartii, aparuta in editie americana la Metroplitan Books in 2012, este un vers dintr-un poem al Annei Ahmatova: Just send me word…

Solzhenitsyn bravely wrote about the brutality of Stalin's network of gulags

El, Lev Miscenko, mobilizat in iunie 1941, dupa atacul german,  a a ajuns prizonier, a trecut prin lagarele naziste, a evadat, s-a reintors in patrie si a fost condamnat pentru “tradare si spionaj”. Ea, Svetlana, a trait evacuarea, foametea, a pierdut rude apropiate in razboi si a asteptat. Exista un celebru poem de Konstrantin Simonov despre iubitele care asteptatu necontenit, chiar atunci cand “plangeau pe grind galbenele ploi”. Figes se ocupa de destinul literar si politic al lui Simonov in “The Whisperers”.

Lev a fost deportat, a devenit zek (detinut in lagarele sovietice, asemeni haftling-ului din cele naziste), in zona arctica, la Peciora. Svetlana a lucrat la un institut de cercetari legate de cauciuc (era fiica unui mare specialist in acel domeniu). In chip miraculos, au ajuns sa-si scrie. Nu voi povesti aici care au fost tacticile de o imensa inventivitate pentru a putea comunica. Svetlana l-a vizitat, in pofida distantei imense si a nenumaratelor oprelisti. Ea ducea de fapt doua vieti: cea oficiala, de la Moscova, under era cercetatoare si o loiala membra a “colectivului”, chiar membra de partid. A doua viata, cea reala, era in scrisori, in putinele vizite, in pachetele trimise. Vorbim aici de peste 1,500 de scrisori, cel mai larg fond de acest gen existent la ora actuala. Ele se gasesc in arhiva Asociatiei “Memorial” din Moscova.

Orlando Figes le-a descoperit, le-a citit cu atentie, i-a contactat pe Lev si pe Sveta,a facut cu ei interviuri adancite,  a publicat acum acest volum extraordinar. Eu unul am citit cartea pe nerasuflate, m-am identificat cu personajele, am aflat enorm despre lumea din lagare si despre aceea din exterior. Destinul Svetei poate fi comparat cu acela al printeselor Maria Volkonskaia si Ekaterina Trubetkaia, sotiile a doi eroi decembristi, imortalizate in poemul lui Nekrasov “Femeile ruse”.

Nu este nimic fals, nimic artificial in corespondenta din acesti autentici exponenti a tot ce a avut mai nobil spiritul inteligentstiei ruse. Lev nu a fost Osip Mandelstam,  un poet genial. Sveta nu a fost Nadejda Mandelstam, marea marturisitoare, dar biografiile lor apartin aceluiasi spatiu al demnitatii agresate. Vorbesc aici despre o noblete modesta, durabila si demna. Intr-o scrisoare din martie 1952, Lev ii marturiseste Svetei pretuirea  sa netarmurita pentu femeile pe care le-a intalnit in viata: “Au fost atat de multe femei in viata mea ale caror calitati le admir incat niciun fel de exemple negative, intalnite direct ori ralatate, nu mi-ar putea schimba opinia.” (p. 229)

Prima scrisoare a fost trimisa de Lev matusii sale din Moscova, voind sa afle daca Sveta mai traieste (nu avusesera niciun fel de comunicare in anii razboiului). O ruga sa evite a o alerta, in caz ca este in viata. Nu voia sa-i faca rau prin relatiile cu un “ciumat”. De indata ce a aflat ca Lev traieste, Sveta i-a scris. Nicio secunda nu a acceptat ideea absurda ca ar fi tradat. Citez din Orlando Figes: “Like millions of other Soviet citizens, Sveta lived in a dual world of belief and doubt. In her public life she was a functionary of the Soviet system; her research on tyre production was necessary to the military-industrial complex which also rested on the exploitation of prisoners like Lev. But in her private life, emotionally, she identified completely with these prisoners, and tried to ease their suffering by sending money, food, and medicines.” (p. 219).

http://www.orlandofiges.co.uk/JustSendMeWordbyOrlandoFiges.php

Comments are closed.

%d bloggers like this: