Degradarea unui poet: Adrian Paunescu si comunismul dinastic

Pe 20 iulie s-au implinit 70 de ani de la nasterea lui Adrian Paunescu, initial un poet de real talent care a devenit principala voce si principalul artizan al cultului lui Nicolae Ceausescu, hagiograful zelos si incontinent al “Epocii de Aur”, una dintre cele mai sinistre perioade din istoria Romaniei. Intre timp, cu sprijinul primarului Neculai Ontanu, Bucurestiul s-a “imbogatit” cu un bust al lui Paunescu. Merita amintit ca, imediat dupa ruptura generalului Pacepa cu dictatura lui Ceausescu, Adrian Paunescu a publicat, in fieful protocronist care era revista “Flacara”, un pseudo-poem de o agresivitate incalificabila, intitulat “Blestem tradatorului de tara”. Ideologia paunesciana, xenofoba, autarhica, anti-occidentala, patriotarda, de o asfixianta stridenta si penibila artificialitate, pompierista si gaunoasa, renaste sub ochii nostri.

Mircea Cartarescu a surprins perfect ce-a insemnat fenomenul Paunescu in economia simbolica a socialismului lui Ceausescu, in acea orgie propagandistica atat de prelnica lichelelor, canaliilor si lacheilor: “La sfarsitul anilor ’70, daca puneai in priza fierul de calcat, Paunescu vorbea si acolo, aproape la fel de mult ca si Ceausescu insusi. Caci destinul acestor doi oameni atat de asemanatori se impleteste inextricabil. Fara comunism si Ceausescu, Paunescu n-ar fi existat, asa cum parazitii sunt foarte specifici in alegerea gazdei. Cand revista “Flacara” nu l-a mai incaput, Paunescu a inventat cenaclul cu acelasi nume. Cenaclul Flacara a fost bucatica de zahar a propagandei ceausiste. A fost megafonul comunismului romanesc. Paginile ziarelor oficiale se umpleau, din cand in cand, de cearsafuri de poeme, cand despre Tovarasul, cand despre Tovarasa, poeme ce tasneau ca dintr-o fantana nesecata din pana bardului. Noi i-am citit cu nesat pe Nichita Stanescu, pe Dimov sau pe Sorescu, dar Paunescu facuse o asemenea cocina din propria viata, ca si dintr-a noastra, incat n-am mai avut rabdarea sa prefiram tone de gunoi ca sa gasim intre ele cateva poezii adevarate.”.

http://www.ziare.com/adrian-paunescu/cenaclul-flacara/mircea-cartarascu-paunescu-un-odios-propagandist-1056680

Reiau aici articolul meu “Menestrelul comunismului dinastic”, aparut pe “Contributors”, pe data de 5 noiembrie 2011.

“Atunci cand si-a inceput cariera poetica si jurnalistica, in a doua jumatate a anilor 60, Adrian Paunescu se visa un Evgheni Evtusenko, un bard anti-stalinist al Romaniei. Il sustinea pe Ceausescu cu fervoare, dar stia sa simuleze (ori poate ca era sincer pe atunci) un fel de prospetime a viziunii poetice, un simt al justitiei si o indignare clocotiroare in raport cu meschinariile birocratiei culturale. I-a cultivat pe Eugen Jebeleanu si pe Geo Bogza, a fost prieten cu Nichita Stanescu, cu Cezar Baltag, cu Ioan Alexandru si cu Alexandru Ivasiuc, avea o energie vulcanica, devenita legendara. Se declara anti-stalinist si poate ca si era la vremea aceea. Volumul “Istoria unei secunde” includea poeme ce pareau contestatare (“Rugaciunea lui Alfa catre Omega”). Ca redactor-sef adjunct al “Romaniei Literare” incuraja experimentele literare si publica interviuri ce pareau eretice. Imi amintesc, de pilda, un dialog publicat prin 1970 cu seful planificarii din epoca, Maxim Berghianu. La intalnirile lui Ceausescu cu scriitorii era printre cei care nu ezitau sa puna intrebari incomode. Totul insa sub semnul devotamentului pentru socialism, revolutie si partid. Paunescu din acea perioada reproducea iluziile revizionismului est european din perioada revolutiei maghiare si a liberalizarii poloneze. Era tarziu, dar nu era nici inutil, nici absurd. Ar fi putut merge mai departe in acea directie, ar fi putut coagula un grup de actiune intelectuala care sa sfideze dictatura. Nu a facut-o, a preferat pactul cu puterea si avantajele ce decurgeau din el. S-a mutat intr-o vila superba pe strada Sandu Aldea, se intanea cu odraslele potentatilor epocii cu care juca ping-pong si punea tara la cale. Le dedica poeme adulatoare.

A ajuns in Statele Unite cu o bursa in cadrul programului international de la Universitatea Iowa. Din jurnalul poetei Constantei Buzea (prima sa sotie), reiese ca America l-a nelinistit, l-a speriat, i-a creat un profund, irepresibil disconfort., A facut un interviu cu Mircea Eliade care a provocat multe discutii. Dupa ce i-a promis profesorului de la Universitatea din Chicago ca acel interviu (primul, dupa stiinta mea, acordat de Eliade unui scriitor/jurnalist din Romania comunista) ca textul ori va apare integral, ori nu va apare, si-a incalcat angajamentul. Nu si-a cerut niciodata scuze (Monica Lovinescu a comentat acid in epoca episodul). Discutia a aparut ciuntita, fara semnalarea pasajelor ce lipseau. Paunescu se transforma nu doar fizic (devenea obez vazand cu ochii), dar si psihologic. Relatiile cu puterea ajunsesera simbiotice. I s-a pus la dispozitie revista “Flacara” (l-a debarcat repede pe H. Dona, prietenul fostului sau protector Gogu Radulescu) si a tranformat acel saptamanal pana atunci insipid intr-o tribuna propagandistica de reala eficienta. A sustinut impostura protocronista. Avea jurnalismul in sange tot asa cum avea si cinismul oportunist. A inceput sa scrie panegirice tot mai desantate pentru “conducatorul care-a stiut si stie/ca sufletele noastre nu-s niste vami pustii”. L-a slavit pe Ceausescu in metafore pe cat de grandilocvente, pe atat de buimacitoare. Nu mai avea limite in dorinta de a fi trubadurul “Epocii de Aur”. Nu-i ajungea sa-l glorifice pe Ceausescu, a inceput sa o preamareasca si pe “savanta de renume mondial”. In chip ironic, pamfletul lui Eugen Barbu publicat prin 1980 ca prefata la antologia Paunescu din BPT surprindea personajul in enormul sau baroc caracterial. Paunescu si Barbu si-au unit fortele in lupta impotriva directiei lovinesciene din lumea culturala. Isi ofereau fara rusine serviciile ca hingheri ideologici. Sigur, nu a fost un versificator de duzina precum Vadim Tudor, dar textele sale ajunsesera ilizibile, labartate, dezgustator de lingusitoare. Era greu sa se imagineze o mai penibila degradare.

A fost rasplatit cu “Cenaclul Flacara”, platforma propriei ascensiuni mediatice. A rapit si a mistificat fenomenul folk pentru a atrage tineretul nonconformist. In acelasi timp, Cenaclul era locul unde se rosteau ode isteroide pentru Ceausescu. Transmis la Televiziune, era un instrument de imbecilizare nationala. Cultul personalitatii lui Ceausescu s-a bazat pe asemenea actiuni cu efecte toxice de lunga durata (dovada omagiile ce i se aduc in aceste zile!) Dupa accidentul de la Ploiesti, Paunescu si-a pierdut acest vehicol de participare la jocurile simbolice ale puterii. I-a trimis lui Ceausescu (dar si “delfinului” Nicu Ceausescu) texte in care il implora sa-l ierte, sa-l readuca in universul puterii. A scris el insusi ori a patronat pamflete abjecte impotriva marilor intelectuali ai exilului. In “Flacara” paunesciana a aparut o infamie semnata de Dinu Sararu (un pseudo-interviu cu mama lui Virgil Ierunca) menita sa-i compromita pe Ierunca si pe Monica Lovinescu.

Agonia terminala si prabusirea a dictaturii l-au surprins pe Paunescu pe post de lacheu dispretuit si de stapanii invinsi si de sclavii revoltati. Urmarit de multime pe strazile din centrul Capitalei, a incercat sa se refugieze la Ambasada SUA. A scapat fara o zgarietura. A revenit in registrul public fara ca vreodata sa-si exprime vreun regret. Acelasi Ion Iliescu care candva, ca prim secretar al Comitetului Judetean Iasi al PCR, refuzase sa permita performantele grotesti ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar” l-a acceptat si l-a incurajat ca politician in cadrul PDSR (azi PSD). A devenit senator, a scos revista cu numele incredibil “Totusi, iubirea”. Literar vorbind, Adrian Paunescu a incetat din viata cu decenii in urma. Moral, la fel. A fost un instrument benevol si primejdios al unui regim criminal pe intreg parcursul existentei sale. Efemera sa rebeliune morala din anii 60 a fost o revolta in genunchi. S-a emasculat etic si a capotat estetic. Am scris despre el in acesti termeni de-a lungul anilor. Nimic din ce s-a petrecut in ultimii ani nu ma face sa-mi schimb punctul de vedere. Dimpotriva.”

http://www.contributors.ro/cultura/menestrelul-comunismului-dinastic-sau-cine-a-fost-adrian-paunescu/

http://www.contributors.ro/cultura/ce-ar-fi-spus-monica-lovinescu-despre-adrian-paunescu/

http://www.contributors.ro/cultura/monumentele-infamiei-bust-pentru-paunescu-intelectualul-lui-ceausescu-iliescu-si-ponta/

Despre amnezie, lipsa de cainta si nesimtire:

https://tismaneanu.wordpress.com/2013/07/30/tortionarii-nu-regreta-nimic/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/degradarea-unui-poet-adrian-paunescu-si-comunismul-dinastic/

Comments are closed.

%d bloggers like this: