Aleksandr Soljeniţîn–Zekul paradigmatic

Au trecut cinci ani ani de la incetarea din viata a marelui romancier, disident si ganditor rus Aleksandr Soljeniţîn. Au trecut 45 de ani de la demonstratia din 25 august 1968 din Piata Rosie, acel moment eroic in care sapte oameni au avut curajul sa sfideze ordinea totalitara si sa condamne, in numele adevarului si onoarei, invazia Cehoslovaciei. Au trecut peste doua decenii de la naruirea imperiului ideocratic ca s-a numit URSS. Cum scria Boris Souvarine, cele patru litere din numele oficial statului intemeiat de Lenin in 1917 indicau patru minciuni: nu era nici uniune, republicile nu erau republici, ele nu erau sovietice (in sensul consiliilor, deci al democratiei directe) si nici socialiste (in sensul promovarii nedemagogice a unei egalitati sociale veritabile). Ceea ce s-a numit efectul Soljeniţîn a schimbat radical perceptia comunismului in Occident si a contribuit la delegitimarea ireversibila a totalitarismului. Mitul sovietic a primit o lovitura mortala. “Umanismul” comunist s-a dovedit similar celui nazist. “Constiinta” bolsevica nu era esential diferita de aceea fascista.

Nimeni nu a deconspirat mai convingator decat Soljenitin natura fundamental duplicitara, falsitatea absoluta a sistemului bolsevic. Indemnul lui Soljenitin de a trai in adevar, reluat de Jan Patocka si Vaclav Havel, a fost acompaniat de straduinta sa de a lumina resorturile teroriste ale comunismului, substanta sa iremediabil si ireductibil barbara. Era, cum a scris candva Bernard-Henri Levy, o “barbarie cu chip uman”, deci una care se pretindea umanista. Ceea ce, departe de a fi fost o circumstanta atenuanta, era de fapt una agravanta.

Gratie lui Aleksandr Isaieivici Soljeniţîn cuvintul Gulag a intrat in vocabularul curent ca sinonim cu universul concentrationar comunist. Monica Lovinescu scria odata ca daca ar veni un nou potop si ar trebui alese trei carti care sa exprime catastrofa totalitara, acestea ar fi “Arhipelagul Gulag” de Soljeniţîn, “1984” de Orwell si “Zero si infinitul” de Koestler. Intr-adevar, Soljeniţîn a fost martorul suprem dintr-un veac al sirmei ghimpate, al terorii genocidare, al infamiei si cruzimii duse la paroxism. In consens cu Vasili Grossman, a fost cel care a explicat ca totalitarismul (comunist si nazist) ar fi fost imposibil fara monstruosul ingredient ideologic: “Thanks to ideology, the twentieth century was fated to experience evildoing on a scale calculated in the millions. This cannot be denied or passed over or suppressed. How, then, do we dare insist that evildoers do not exist? And who was it that destroyed these millions? Without evildoers there would have been no Archipelago.”

Datorita lui Soljeniţîn, omenirea  a aflat ce a insemnat supravietuirea in lagarele staliniste. Cu un curaj extraordinar, el a tinut piept imensului aparat politenesc al statului totalitar comunist. Cind nu au mai stiut cum sa-l amuteasca, cind campaniile defaimatoare nu mai serveau la nimic, Brejnev, Suslov si Andropov l-au expulzat. Din exil, Soljenitin a continuat sa lupte impotriva minciunii, scriind cu o mistuitoare pasiune si adaugind mii si mii de pagini epopeii istorice a unei Rusii martirizate. A fost una din marile constiinte ale veacului douazeci.

A fost in egala masura un titan al literaturii ruse si mondiale. Recomand aici textele despre Soljeniţîn datorate unor Monica Lovinescu, Max Hayward, Alain Besancon, Claude Lefort, Andre Glucksmann, Robert Conquest, Pierre Daix, Leo Labedz, Richard Pipes, Norman Podhoretz,  Leonard Shapiro, Efim Etkind, Michael Scammell (biograful sau si al lui lui Arthur Koestler), Daniel Mahoney. Premiul Nobel, dezonorat prin decernarea sa unui Mihail Solohov, apologet al stalinismului, a fost reabilitat in momentul cind i s-a acordat lui Soljenitin. Mai tirziu, intr-o discutie cu Susan Sontag, Iosif Brodsky, el insusi laureat al premiului, insista ca tot ce scrisese Soljeniţîn despre crimele comuniste era adevarat. Cartile sale, intre care “Primul cerc”, “Pavilionul cancerosilor”, “Roata rosie” (romanul monumental despre razboi si revolutie), “Vitelul si stejarul”, “Arhipelagul Gulag” fac parte dintr-un tezaur nemuritor al adevarului si demnitatii. Soljeniţîn insa nu a fost doar creatorul unui complex univers estetic, asemeni, sa spunem lui Boris Pasternak, ci si cel care, impreuna cu Varlam Salamov,  a adus tema lagarelor in prim-plan, a demonstrat ca utopia bolsevica era inseparabila de distrugerea individului, de malaxarea constiintelor si de distrugerea valorilor umaniste.

Filosof al actiunii disidente, Soljeniţîn a acuzat comunismul ca este o dictatura a minciunii. Pentru el, ca si pentru Anna Ahmatova, Nikolai Berdiaiev ori Lev Sestov, comunismul era inainte de toate o expresie a unui ateism neo-barbar. In 1967, adresindu-se Uniunii Scriitorilor din URSS, la un ceas cand opera sa era ponegrita si interzisa, Soljeniţîn cerea intelectualilor sa refuze minciuna si sa traiasca in adevar. Prea putini au fost cei care l-au sustinut la Moscova, dar cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Vaclav Havel, Ludvik Vaculik, Pavel Kohout) si-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus. Conceptul disident al libertatii isi afla originea in verticalitatea nedezmintita a lui Aleksandr Soljeniţîn. Nu este necesar sa fii de acord cu toate pozitiile sale—profetismul il putea duce uneori in directia unui nationalism rus de orientare autoritara. Important este sa i se recunoasca umanismul profund si devotamentul inoxidabil pentru cinste si justitie morala. Oricine va urmari dialogurile cu Soljeniţîn din superbul film de Aleksandr Sokurov va intelege despre ce vorbesc. Descinzand din Dostoievski si Soloviov, reflectiile lui Soljeniţîn despre viata, moarte, istorie, destin, Occident si Orient, individ si divinitate, sunt inrudite cu cele ale maestrului lui Sokurov, Andrei Tarkovski.

Trebuie amintit aici momentul 1963 cind, cu aprobarea lui Nikita Hrusciov, revista “Novii Mir”condusa de Aleksandr Tvardovski,  a publicat nuvela “O zi din viata lui Ivan Denisovici”. A fost o clipa eliberatoare, o rascruce in istoria spirituala a Europei de Est. Pentru prima data, intr-o publicatie oficiala sovietica, se scria negru pe alb, cu deplina sinceritate, despre experienta lagarelor staliniste. Se recunostea, in fine, ca sistemul era bazat pe teroare, spaima si violenta. Eroul nuvelei, de fapt un mini-roman, nu mai era un bolsevic prigonit de alti bolsevici, ci un om normal, fara pasiuni ideologice, o fiinta ca oricare alta, o victima precum atatea altele dintre milioanele deportate in ceata inghetata a Gulagului, cel descris de Monica Lovinescu drept zekul paradigmatic.

La vremea respectiva, cu exceptia Albaniei, Romania a fost singura tara din Europa de Est unde nu s-a publicat in traducere nuvela lui Soljeniţîn. A vegheat Leonte Rautu ca acest lucru sa nu se petreaca, desi a existat o propunere de publicare in revista “Secolul XX”. Nu tin minte daca profesorul Ion ianosi, pe atunci instructor al Sectiei Cultura a CC al PMR, deci unul din subordonatii lui Rautu, excelent vorbitor de rusa, cititor asiduu al revistelor sovietice, explica in memoriile sale de ce si cum s-a ajuns la decizia de a nu publica nuvela lui Soljeniţîn. Iata o palpitanta tema de istorie politica si intelectuala. Stiau instructorii de la Sectie ce bomba reprezenta “Ivan Denisovici”. Cei care continua sa exalte “autonomismul” unor Dej (la sfirsitul vietii) ori al unui Ceausescu ar face bine sa-si aminteasca acest episod.

“Ivan Denisovici” a schimbat busola literaturii din statele comuniste, a introdus o noua matrice morala, a fost fundamentul est-eticii (a se citi scrierile Monicai Lovinescu). Intreaga tabla de valori oficiala era sfidata de aceasta invitatie la adevarNici presa de stanga din Vest nu a ramas neaflectata. Pierre Daix, ginerele lui Artur London, unul din cei trei supravietuitori ai procesului Slansky, candva un stalinist feroce, a prefatat editia franceza a cartii. Revista condusa de Daix si Louis Aragon, “Les Lettres Françaises”, a devenit o voce a solidaritatii cu disidentii din Est. Ironia era maxima, tinand cont ca in 1949, revista fusese megafonul abjectei propagande staliniste in incercarea de compromitere a fostului diplomat sovietic Viktor Kravcenko, ramas in Occident, care denuntase intr-o carte faimoasa Gulagul.

Pentru ca nu a ingenuncheat, pentru ca a crezut in primatul spiritului,  Soljeniţîn a invins un sistem care s-a visat etern. Cum a scris cindva George Kennan, nu exista alt scriitor care sa fi facut atit de mult precum Soljeniţîn  pentru demascarea despotismului totalitar. A fost supremul martor al acuzarii.

Versiune largita a textului aparut pe portalul LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2013/08/28/aleksandr-soljenitin-supremul-martor/

Despre semnificatia demonstratiei celor sapte din Piata Rosie, acum 45 de ani, ca moment fondator al miscarii pentru drepturile omului in URSS, recomand informatul si inspiratul articol al lui Marius Stan aparut pe acelasi portal:

http://www.lapunkt.ro/2013/08/28/cei-7-magnifici-inceputurile-disidentei-in-urss/

Comments are closed.

%d bloggers like this: