Sub semnul manipulării si cinismului: Despre “decomunizarea” uselistă

Citeam zilele trecute un articol semnat de un cunoscut jurnalist pentru care condamnarea dictaturii comuniste in decembrie 2006 ar fi fost doar un balon de sapun, un banal foc de artificii. Autorii condamnarii, deci membrii Comisiei Prezidentiale, ii  apar drept urmasi ai tortionarilor comunisti. Cine? Constantin Ticu Dumitrescu? Radu Filipescu? Alexandru Zub? Monica Lovinescu? Deci noi, cei care am scris Raportul Final, membri si experti ai Comisiei, suntem urmasii tortionarilor, nu cei care tropaiau si vociferau bezmetic in Parlament, nu PSD-ul care a boicotat sesiunea solemna. Se sugereaza din diverse locuri, indeosebi prin “Antenele” voiculesciene,  ca abia acum, sub luminata si hiper-anticomunista coalitie USL, s-ar porni pe calea cea dreapta, categorica, definitiva si radicala, a rupturii cu trecutul totalitar. Se denatureaza, prin hiperbolizari selective,  faptele istorice, ni se spune ca personajul Visinescu ar fi tradatorul si criminalul perfect: mai intai a participat la executarea lui Ion Antonescu, apoi a participat la prigoana elitei politice democratice a Romaniei. Dar nu se vorbeste despre atatia criminali din Securitate care continua sa-si incaseze satisfacuti pensiile. O stire de ultima ora spune ca Parchetul General a devenit brusc interesat de subiect. In urma cu doi ani sefii sai cascau plictisiti cand li se cerea sa deschida ancheta in cazul tortionarului Gheorghe Enoiu, fostul sef al anchetelor din MAI. Subit, fostul presedinte Emil Constantinescu pozeaza si el in mare decomunizator.

Memoria victimelor este de fapt pusa intre paranteze. Totul se petrece intr-un prezent al intereselor politice, sub semnul unor ambitii politicianiste prea stravezii pentru a avea nevoie de sofisticate deconstructii. Public mai jos un articol al Mihaelei Barbus aparut pe site-ul “In linie dreapta”. Este o punere la punct necesara si o analiza riguroasa a ceea ce risca sa devina un spectacol tot mai dezolant.

“Decomunizarea” uselista este, ca tot ce produc Ponta, Antonescu si Voiculescu, praf in ochi, combinatie oportunista. Nu poti servi simultan pe Dumnezeu si pe Satana. Nu poti fi admiratorul lui Che si Mao, pe de o parte, si sa versi lacrimi pentru Iuliu Maniu, Dinu Bratianu si Ion Mihalache, pe de alta. Sau poti, dar atunci nu ai dreptul sa astepti altceva decat dispret in partea celor carora chiar le pasa. Incercand sa striveasca rezistenta uneia din victimele sale, Enoiu i-a spus: “Noi te omoram si tot noi te vom reabilita”. Nu democratii anticomunisti, nu cei care au lucrat la Raportul Final si sustinatorii lor sunt urmasii tortionarilor, ci pseudo-decomunizatorii uselisti. Intai au fost schingiuiti luptatorii pentru adevar, azi este schingiuit adevarul. (VT)

“Actul de la 23 august 1944 nu a fost meritul comuniştilor, însă ei au fost obsedaţi de acest moment şi au încercat cu disperare să îl acapareze, ca să justifice confiscarea ţării. Pentru asta au folosit orice mijloace. Teroarea şi violenţa extremă la care au fost supuşi în închisori realizatorii acestui act au fost completate de propaganda cu care a fost gavată societatea de afară. S-a impus o anumită terminologie, contextul istoric a fost deformat sau prezentat numai parţial.

Din păcate, minciuna contiunuă şi acum, când se practică, simultan, atât acapararea prestigiului moral al eroilor, cât şi târârea lor în noroi. Deşi contextul pare mai complicat, practic, ceea ce se vede este că, pe de o parte, 23 august 1944 este prezentat ca un act de trădare sau cel puţin de imprudenţă vinovată a unor diletanţi şi, pe de altă parte, anti-anticomuniştii devin subit interesaţi de închisoarea Râmnicul Sărat, unde au fost duşi cei mai de seamă  realizatori şi sprijinitori ai loviturii de stat – care nu muriseră până în 1956. Mai recent, se agită şi indignarea faţă de (unii) torţionari, de exemplu Alexandru Vişinescu, directorul închisorii.

Ion Mihalace

Ion Mihalache

Închisoarea de la Râmnicul Sărat a ajuns să fie deci la modă. La modă, nu la cinste. De 50 de ani, cei care au fost acolo sunt încă ţinuţi sub tăcere, nu li se pronunţă numele, nu li se cunosc feţele, nu se ştie ce au făcut. Ca să se schimbe vorba de la declaraţiile recente ale Generalului Pacepa, acest loc sumbru a fost folosit ca bombă mediatică. Închisoarea a fost atroce, subiectul atrage atenţia, e numai bun să fie exploatat. Vişinescu a fost aruncat presei şi consumatorilor săi neavizaţi ca o halcă de carne într-o cuşcă de carnivore. (ILD va reveni în alt articol asupra acestui personaj.) S-au degajat energiile revoltate ale unor intelectuali şi intelectuale care îşi îngraşă egoul, portofelul şi fălcile din comentarea eroilor. Recent, Ponta s-a angajat să decomunizeze. IICCMER-Muraru a cerut urmărirea penală a lui Vişinescu. Doar la modul liric, pentru că după câteva ore de vânzoleală s-a dovedit că, de fapt, nu se construise un dosar solid. Aşadar, cei care i-au ţinut piept lui Vişinescu la Râmnicul Sărat n-au decât să aştepte în continuare în tăcere…

Victor Anca, Ioan Bărbuş, Camil Demetrescu și Radu Niculescu-Buzeşti

Victor Anca, Ioan Bărbuş, Camil Demetrescu și Radu Niculescu-Buzeşti

Intenţia de manipulare, sau cel puţin superficialitatea inadmisibilă în tratarea subiectului se vede şi din faptul că nimeni nu se gândeşte cum ar fi reacţionat cei care au avut de-a face cu Vişinescu faţă de declaraţiile lui Pacepa şi de modul în care s-a distras atenţia de la ele prin demascarea lui Vişinescu. Crede cineva că s-ar fi lăsat păcăliţi de această şmecherie ieftină nişte intelectuali remarcabili, de mare caracter şi cu experienţă de puşcăriaşi vechi ca Victor Anca, Ioan Bărbuş, Camil Demetrescu sau Radu Niculescu-Buzeşti? Nu am auzit niciodată de un fost deţinut politic care să fi regretat fuga lui Pacepa. Din contra, indiferent de părerea pe care au avut-o despre trecutul lui Pacepa, au considerat credibile informaţiile pe care le-a dat şi s-au bucurat că plecarea lui Pacepa a încurcat atât de rău afacerile Securităţii. Nu s-au mirat că informaţiile date de el au confirmat caracterul criminal al sistemului pe care şi ei îl considerau criminal de multă vreme. Nu au văzut în plecarea lui Pacepa un gest lipsit de patriotism, ei fiind ultimii care ar fi putut găsi vreo suprapunere între interesele ţării şi cele ale Securităţii.

Nu e greu de bănuit ce ar fi crezut ei de cineva care are tupeul să facă dezvăluiri despre Vişinescu după ce a comparat judecarea lui Năstase cu procesele în care fuseseră condamnaţi ei. Nu ar fi crezut nici o secundă că un admirator al lui Che şi al regimului chinez vorbeşte despre decomunizare altfel decât pentru a manipula. Mai cu seamă, ei nu ar fi conceput decomunizarea ca pe o complexă noţiune teoretică, ci ca pe o serie de măsuri practice simple care să cuprindă judecarea criminalilor, lustraţia, restabilirea adevărului istoric şi cinstirea victimelor.

Ei erau oameni care credeau că adevărul moral poate fi cunoscut şi nu ar fi avut dubii asupra aspectelor morale ale întregii discuţii. Nu ar fi avut vreo dificultate să vadă că Vişinescu şi Iliescu nu sunt altceva decât nişte fraţi gemeni, născuţi din mama Moscova, şi că fii lor spirituali, cu parcursul lor public de până acum, nu au autoritatea morală să se pronunţe asupra decomunizării şi că sunt cât se poate de deplasaţi dacă se arată şocaţi de Vişinescu, care este numai un pion dintr-un sistem de care şi ei sunt legaţi prin nenumărate fire intelectuale, politice, economice şi penale.

Vorbind de lipsa de autoritate morală în acest context, cred că de ea suferă nu doar politicienii care descind din vechile structuri şi intelectualii care îi slujesc, ci şi toţi aceia care nu sunt în stare să aibă o atitudine corentă, deci respectuoasă, faţă de eroi, şi îi tratează, după convenienţă, ca pe nişte schilozi, sau conţi de Monte Cristo, sau asistaţi care ne costă prea mult, sau o lume pierdută, sau, pur şi simplu, îi ignoră complet, pentru a putea porcăi România la modul general, pentru că e „altfel”. M-am obişnuit cu văicărelile şi ifosele lor şi nu cred că vor fi capabili să vadă mai departe, atâta vreme cât vor considera că adevărul moral este ceva inutil de formulat, strict subiectiv, neştiinţific şi valabil doar ca opţiune personală.

Victor Rădulescu Pogoneanu

Ar mai fi de notat încă un aspect alunecos în campania pe tema Vişinescu, şi anume insistenţa cu care ni se spune că el făcuse parte, se pare, din plutonul care l-a executat pe Ion Antonescu. Informaţia nu schimbă nimic esenţial din ceea se ştie deja despre Antonescu sau despre Vişinescu, însă tinde să îl apropie pe Antonescu de cei întemniţaţi după 1956 la Râmnicul Sărat. Ori această alăturare ar fi încă o mare minciună, pentru că majoritatea deţinuţilor de acolo aprobaseră fără ezitare poziţia lui Iuliu Maniu faţă de Antonescu. Unii fuseseră colaboratori direcţi ai lui Maniu – Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Corneliu Coposu – alţii sprijinitori fideli ai politicii sale: Radu Niculescu Buzeşti, Victor Anca, Ioan Bărbuş, Ioan Ovidiu Borcea, Jenică Arnăutu, Gheorghe Jienescu (care a cerut la Râmnicul Sărat să fie primit în PNŢ), Emil Boşca Mălin, Ion Puiu şi Cornel Vleţianu. Augustin Vişa chiar fusese arestat de regimul Antonescu pentru spionaj în favoarea Londrei. Camil Demetrescu şi Victor Rădulescu Pogoneanu, care nu erau membri PNŢ, avuseseră un rol esenţial la 23 august 1944.

După cum bine observa Vladimir Tismăneanu – singurul care s-a gândit la victime – în plină campanie pe tema Vişinescu este dispreţuită Legea privind comemorarea victimelor fascismului şi comunismului! E greu de găsit o dovadă mai clară de ipocrizie. (Poate unii cred că dă bine la Bruxelles să uiţi, ca Viviane Reding, că Pactul Riebentropp-Molotov a avut consecinţe cât se poate de tragice şi pentru România.) Nu este, deci, deloc surprinzător că, şi anul acesta, 23 august 1944 a fost tratat în mod mincinos sau superficial. Nu mă aştept ca ticăloşii şi fripturiştii care uită de milioane de victime, să reţină cine erau şi ce au făcut câţiva eroi. Din fericire, nu are nimeni nevoie de recunoaşterea lor. Chiar dacă sunt stridenţi şi, aparent, stăpânesc momentul, oricum, nu ei sunt cei care scriu istoria.”

http://inliniedreapta.net/inca-un-23-august-sub-semnul-manipularii/

Comments are closed.

%d bloggers like this: